Cum au reuşit româncele să-şi câştige drepturile în perioada interbelică. Femeile aveau un număr limitat de locuri în consiliile locale

Intelectualele au avut un rol important în mişcarea feministă

Rolul femeilor în societate, înainte de Primul Război Mondial, era limitat. Apariţia unor personaje puternice, cum ar fi Ecaterina Teodoroiu, supranumită „Eroina de la Jiu“, a contribuit la manifestarea mişcării feministe.

Mişcarea feministă a început să se manifeste după anul 1918. Aceasta avea drept scop obţinerea unui nou statut al femeii în societate, care să-i acorde egalitatea în drepturi cu bărbatul şi accesul la funcţii publice.„După anul 1918, în România şi în alte ţări europene s-a afirmat  având  „În legătură cu dorinţa femeii de a se emancipa civil şi politic, părerile erau împărţite în societatea românească. Unii pledau pentru înfăptuirea reală a egalităţii cu bărbatul, alţii limitau participarea ei doar la viaţa publică, neacceptându-se intrarea pe scena politică pe motivul că ar apare „elemente de tulburare în organizaţia politică a societăţii moderne”. Era şi o a treia categorie care vedea în mişcarea feministă un pericol! Acest subiect a determinat diverse opinii reflectate în presă, în luările de cuvânt ale politicienilor, în programele partidelor politice, în parlament. Trebuiau învinse şi depăşite vechile mentalităţi care considerau femeia inferioară bărbatului şi care erau puternice mai ales în lumea satului“, arată profesorul de istorie Marian Curculescu, în lucrarea „Afirmarea mişcării feministe în România interbelică“.

Intelectualele, în avangarda mişcării feministe

Mişcarea feministă s-a bazat îndeosebi pe acţiunile variate ale intelectualelor: învăţătoare, profesoare, cadre medicale, juriste. „Acestea au reuşit să atragă un număr mare de participante de la oraşe şi sate. Prin orizontul cultural şi prin activitatea desfăşurată în diverse structuri de conducere ale acestei mişcări, s-au afirmat Calypso Botez, Alexandrina Cantacuzino, Elena Meissner, Ella Negruzzi“, precizează Marian Curculescu. 

Femeile munceau la domiciliu

Mentalitatea femeilor privind locul şi rolul lor în societate a fost influenţată de o serie de factori, cum ar fi: condiţiile de viaţă, nivelul cultural, rolul presei, atitudinea politicienilor, acţiunile unor organizaţii. Ponderea acestora în viaţa activă era destul de redusă. „În 1930, ele reprezentau 27% din cei 1.385.493 de lucrători, 13,4% din totalul de 95.821 de ucenici şi 89% din cei 257.749 de salariaţi casnici. Erau sectoare industriale unde aveau o pondere însemnată: fabricile de tutun şi industria textilă“, mai arată istoricul.

Femeile nu au ezitat, însă să se implice în acţiuni de protest. „Au activat, îndeosebi sub forma grevelor, cerând ziua de lucru de 8 ore, legiferarea ajutorului de şomaj, încetarea concedierilor, salarii mai bune. Acţiuni mai bine organizate au fost desfăşurate de Uniunea Femeilor Muncitoare din România“, se mai menţionează în lucrarea „Afirmarea mişcării feministe în România interbelică“.

„Tribuna femeii”

Mişcarea feministă a acţionat pentru creşterea nivelului de cunoştinţe şi pentru lărgirea orizontului cultural. „În acest scop s-au folosit diferite modalităţi: cursuri şi conferinţe privind buna organizare a gospodăriei, educaţia copiilor, alimentaţia sănătoasă, îngrijirea sănătăţii, lupta contra imoralităţii, egalitatea dintre bărbat şi femeie, expoziţii de artă şi de produse ale industriei casnice, serbări, şezători, publicarea în presă a unor sfaturi  practice, apeluri de a nu părăsi satele, sprijin pentru construirea unor şcoli şi internate. O însemnată contribuţie pe plan instructiv şi informativ o avea ziarul „Tribuna femeii”, care a apărut în 1930, unde se publicau articole despre viaţa politică, nivelul de trai, situaţia economică, modă, şomaj, viaţa cotidiană, medicină, cultură, drepturile civile, încurajări pentru împlinirea speranţelor de prosperitate şi progres“, notează Marian Curculescu.

La emanciparea femeii s-a realizat prin intermediul unor organizaţii, cum ar fi: Societatea Doamnelor Române, Societatea Reuniunea Femeilor Române, Societatea ortodoxă naţională a femeilor din România, condusă de Alexandrina Cantacuzino.

„În această acţiune de luminare a satelor, un rol important l-a avut şcoala de «misionare naţionale şi morale» de la Vălenii de Munte, care şi-a început activitatea în 1923. Aici erau pregătite învăţătoare pe care N. Iorga le trimitea în ţară «ca să poarte cultura românească în ţinuturile înstrăinate prin vitregia vremurilor»“,

mai precizează istoricul.

Obţinerea dreptului la vot

O problemă importantă care preocupa mişcarea feministă era obţinerea dreptului de vot. „În acest scop, în deceniul al treilea au fost folosite diferite modalităţi de acţiune: apeluri adresate parlamentului şi guvernului, articole în presă semnate de Elena Meissner şi Sofia Nădejde. Constituirea şi activitatea unor organizaţii precum Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor, condusă de Elena Meissner, Societatea ortodoxă naţională a femeilor din România, condusă de Alexandrina Cantacuzino. Atitudinea politicienilor faţă de această revendicare era diferită. Unii o susţineau în parlament, ca de exemplu Dem Nicolaescu.  De asemenea, existau organizaţii sau partide care aveau înscris în programul lor dreptul de vot pentru femei: Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Maghiar, organizaţia Blocul Muncitoresc Ţărănesc. Alţii priveau cu rezervă acordarea acestui drept“, mai menţionează Marian Curculescu

Au obţinut şi dreptul de a fi alese

Femeile au obţinut şi dreptul de a fi alese n organismele de conducere şi de reprezentare ale comunităţilor. „În Constituţia din 1923 s-a prevăzut ca printr-o lege ordinară să poată fi acordate drepturi civile femeilor; legea pentru organizarea administrativă (1925) preciza că în consiliile comunale puteau intra consilieri femei în număr de 7 pentru oraşele cu cel puţin 250.000 de locuitori, 5 în oraşele cu peste 100.000 de locuitori, 3 în oraşele cu peste 50.000 de locuitori şi 2 în celelalte oraşe. Liberalii declarau că prin această măsură au dorit ca femeia «să aducă în consiliu munca sa, priceperea sa în îngrijirea sănătăţii celor mici şi nevoiaşi». De asemenea, prin legea de organizare a administraţiei din 1929 se acorda femeii dreptul de a fi aleasă în consiliile comunale şi judeţene. Lupta pentru obţinerea votului universal s-a afirmat în mod deosebit în deceniul al patrulea.