Cum au ajuns oltenii în Banat. Ce le datorează bănăţenii oltenilor, după ce „vizitatorii” au venit în căutarea pământurilor-mină de aur

O bună parte din populaţia Banatului are rădăcini olteneşti

O bună parte din populaţia Banatului are rădăcini olteneşti. Locuitorii judeţelor din Oltenia au emigrat în Bana pentru că aici au găsit condiţii propice unei vieţi mai bune. Astfel, oltenii care au ajuns în Banat au înfiinţat multe localităţi şi chiar unii dintre ei au ajuns în „fruncea“ Banatului.

Marius Florin Matei, etnograf la Muzeul Banatului, a realizat un studiu despre modul în care Oltenii au ajuns în Banat. Potrivit acestuia, oltenii care au ajuns în Banat sunt emigranţi economici, politici şi sociali, pentru că au venit în căutarea unei vieţi mai bune:

„În grupuri mai mici sau mai mari, oamenii se deplasează dintr-un loc în altul, atraşi de condiţii mai bune de trai. În trecut, lucrul acesta însemna pământ. Spre sfârşitul stăpânirii turceşti în Banat, pământul se distribuia tuturor celor ce vroiau să-l lucreze (cu drept de proprietate), ceea ce era în măsură să-i atragă pe ţărani în satele de câmpie. Valurile de colonizări care s-au abătut peste Banatul răscolit de războaie, organizează şi grupează locuitorii în paradigmă administrativă impusă din exterior. Administraţia a hotărât şi a ordonat teritoriul şi nu invers. Tropica răsturnată se datorează contextului în care Banatul, prin cele trei valuri de colonişti centraleuropeni, prin migrările sârbilor şi prin mişcările de români din Ardeal către Banat, s-au ordonat, organizat şi grupat din exterior. Banatul este un teritoriu „construit” de administraţia austriacă, sensibilă la ideile Enciclopediilor franceze şi Iluminismului german nuanţat ecomomic. Putem considera că migrarea unor grupuri de populaţie a fost determinată de mai mulţi factori: politici - prin dezafectarea satelor la colonizare; naţionali - prin gruparea din considerente etnice şi confesionale; sociali - emigranţi plecaţi din cauza calamităţilor naturale: inundaţii, boli, incendii; emigranţi economici. Emigranţii din alte ţinuturi româneşti sunt fie economici, fie sezonieri, care prin căsătorie s-au stabilit în Banat. Emigranţii economici veniţi şi stabiliţi aici prin transhumanţă din Mărginimea Sibiului şi Haţeg, economici şi sociali din Moldova şi Crişana; emigranţi economici, politici şi sociali din Oltenia; emigranţi economici şi administrativi împroprietăriţi la sud de Mureş pentru servicii grănicereşti pe frontiera Tisa-Mureş; emigranţi politici după Răscoala lui Horea din Ardeal“.

Oltenii, atraşi în Banat de pământul fertil 

Primele veniri ale oltenilor s-au înregistrat după alungarea turcilor. Pământul fertil şi, mai ales, liber i-a atras pe olteni. „Mişcările de mare amplitudine, imigrările în Banat din Oltenia şi Transilvania, au dat naştere, în istoriografia maghiară, acelei teorii care trebuia să justifice superioritatea numerică a românilor din Banat prin acest fenomen. Punctul de vedere critic, obiectiv faţă de această teorie a fost formulat de istoricul D. Prodan în următorii termeni: «N-avem de gând să negăm o imigraţie românească în Banat. După alungarea turcilor, Banatul, cu pământul său fertil, cu şesurile sale întinse, pustii în bună parte, constituia desigur o atracţie şi pentru români, şi-apoi aici ispita cea mare pentru ei trebuia să fi e regimul deosebit al pământului, lipsa proprietăţilor feudale şi deci sarcinile incomparabil mai reduse decât în iobăgia din ţinuturile învecinate. O cercetare sistematică nu s-a făcut încă, date ce pot cita multe şi o asemenea imigraţie n-ar fi decât un proces uşor de înţeles“, notează Marius Florin Matei, în studiul „Emigrări şi imigrări – Oltenii în Banat, publicat în volumul Litua XVII“.

Sasca Română, prima aşezare înfiinţată de olteni 

Primele valuri de emigranţi olteni s-au înregistrat la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII. Aproximativ 13.000 de olteni au „invadat“ Banatul. Prima aşezare înfiinţată de olteni a fost Sasca Română.

„La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea vor fi mai multe valuri de emigranţi veniţi din Oltenia. Primele aşezate au fost familii răzleţe, venite prin anii 1641-1646. Fiind o zonă de colonizare, a funcţionat endogamia zonală, etnică, economică şi confesională. Nicolae Tincu Velia apreciază chiar şi numărul imigranţilor ca fiind de 13.000, aceştia venind din Oltenia între 1641-1646, din cauza vremurilor grele. Ei au lucrat aici ca tăietori de lemne, cărăuşi, cărbunari şi chiar mineri. O parte din cei veniţi s-au aşezat şi pe teritoriul actuatului sat Sasca Română, pe malul râului Nera, unde condiţiile de viaţă erau prielnice, iar minele şi pădurile se găseau în apropiere. În conscripţia făcută de veneţianul Luigi Marsigli în 1690, satul apare cu 28 de case locuite de valahi, aceasta fiind probabil prima aşezare înfiinţată de olteni în Banat“ notează Marius Florin Matei. 

Oltenii veniţi în Banat, numiţi bufeni

Oltenii veniţi în banat au fost numiţi bufeni, termen derivat de la un cuvânt german. Bufenii au înfiinţat mai multe aşezări şi au desfăşurat o serie de meserii: miner, tăietori de lemne etc. „Bufean, denumire dată oltenilor care s-au aşezat în sudul Banatului, provine de la termenul germanic buch - carte, paşaport, necesar pentru trecerea graniţei, iar de la buch, prin pronunţare, se ajunge la bufean - posesorul unei cărţi de liberă trecere. Cel de-al doilea val, cel al bufenilor, reprezintă un grup de imigranţi economici şi sociali, veniţi în Banat să scape de sărăcie. S-au stabilit în zona direcţiei montanistice bănăţene, unde administraţia austriacă a început exploatarea minieră şi prelucrarea minereurilor feroase. Noile exploatări necesitau un număr mare de oameni, aceştia fiind aşezaţi într-o zonă înaltă, neprielnică şi săracă: Ştinăpari (1755) şi Cărbunari; 1785 – Straja, Satu Nou şi Sânmihai. La început, aceştia făceau mangal, pe care îl vindeau, apoi au fost angajaţi la minele şi topitoriile din zonă. Alţii, veniţi din judeţele Gorj şi Mehedinţi, s-au aşezat lângă noile centre miniere: Oraviţa, Dognecea, Moldova, Sasca şi Anina şi au format noi localităţi: Moldova Veche – Moldova Nouă; Sasca Română – Sasca Montană, Bocşa Română – Bocşa Montană, etc“, precizează Marius Florin Matei.

Despre bufeni, Nicolae Iorga afirma, la rândul său: „Schimbul de populaţie între judeţ şi judeţ, între Banatul regelui străin şi Banatul Domnului românesc, a fost totdeauna foarte viu. Partea de sus a Gorjului mai ales e plină de locuitori cari s’au coborît din valea de sus a Jiului, dar în Mehedinţi trăiesc atâţia bănăţeni de naştere, veniţi de la «unguri»; în schimb o întreagă parte din populaţia Banatului e alcătuită din acei olteni ai secolului al XVIII-lea, cari, de altfel, au trimes prisosul unei lumi ţerăneşti năcăjite, pe valea Timocului, pănă adînc în Balcani. De pe la 1740 ei s’au aşezat, în număr de «vre-o 15.000 de familii» în privilegiatele regiuni de colonisare ale Coroanei habsburgice. Şi unul care-i cunoaşte, d. Damian Izverniceanu, spunea la 1911, că «au întemeiat sate, care, astăzi, prin frumuseţă, buna rînduială şi curăţenie, au întrecut satele locuitorilor băştinaşi, pe care bufanii» - căci aşa li se zice – «i-au poreclit frătuţi». Vestitele coruri bănăţene sînt ale lor mai ales, ale bufanilor, cari au cele mai frumoase doine, cum au şi case mai ospitaliere decît ale oricării alte categorii de populaţie în provincie“. 

Olteni de seamă în Banat

Emigranţii din Oltenia continuă să vină în Banat. În decursul secolului al XVIII-lea şi în Banatul de câmpie au loc mai multe valuri de colonizări. „La Bucovăţ, în 1723, se stabilesc mai multe familii din Oltenia, iar în anul 1734 este întemeiată localitatea Comloşul Mare, cu familii venite din zona Craiovei, Slatinei şi Polovracilor. O parte din ei se reîntorc în Oltenia din cauza presiunii habsburgice. La Boldur, în anul 1739, existau două grupuri de români neaoşi de munteni şi bufeni veniţi din Oltenia. Următorul val vine între anii 1810-1812 din localităţile: Vârciorova, Iloviţa, Baia, Mănăstirea, Şcheiul Cladovei, Izvor, Cireşu, Vladimireşti, etc“, explică etnograful timişorean. 

Încet-încet, oltenii ajung să se integreze, deşi la început trăiau în nişte adevărate enclave, iar viaţa lor se îmbunătăţelte „În Banat, datorită condiţiilor socio-politice, numele are următoarele semnificaţii: marcă de indentitate etnică, confesională, semn al apartenenţei la o familie şi, uneori, porecla prin individualizare. Ceea ce este mai important este faptul că, prin nume, locuitorii se cunosc şi se identifică. Numele de familie al bufenilor aminteşte de satele lor de baştină: Băieş – Baia de Aramă; Băleanu – Băleni; Bobaşcu – Bobeşti; Gropşineanu – Gropşeni; Tismănaru – Tismana; Stroia – Stroieşti; Izverniceanu – Izverna; etc. Dacă la început scopul bufenilor, dezrădăcinaţi din pământul strămoşesc, răspândiţi prin Banat în diferite localităţi, într-un mediu social, istoric, geografic nou, era de a se constitui în enclave separate, în timp, se vor integra vieţii autohtone şi îşi vor aduce o contribuţie însemnată la exploatarea zăcămintelor miniere. În vecinătatea nemţilor, bufenii vor prinde, prin avantajele progresului, gustul traiului bun. Îşi trimit copiii la şcoală şi meserii, pentru ca aceştia să îşi poată asigura cu mai multă uşurinţă o calitate a vieţii la un standard mai ridicat. Astfel, nu este deloc întâmplător faptul că, din rândul lor, se vor ridica oameni de seamă: Mihai Gropşianu, Paul Iorgovici, Corneliu Diacovici, Gheorghe Crăiniceanul, Damian Izverniceanu, etc“, notează Marius Florin Matei.