Ambiţiile lui Ceauşescu şi proiectele care au uimit lumea. Cum s-au construit, de fapt, Casa Poporului, Transfăgărăşan, Barajul Vidraru şi Porţile de Fier

Casa Poporului este înscrisă în Cartea Recordurilor

România este ţara în care s-au realizat unele dintre cele mai mari proiecte din lume. Inginerii români au excelat în privinţa amenajărilor hidroenergetice, construcţia de drumuri şi de clădiri. Casa Poporului este a doua mare clădire din lume, iar Transfăgărăşanul este considerat unul dintre cele mai frumoase drumuri. De asemenea, Porţile de Fier I reprezintă una dintre cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa.

Transalpina sau „Drumul Regelui“ străbate judeţele Alba, Gorj şi Vâlcea pe o distanţă de 148 de kilometri, iar în punctul cel mai înalt, în Pasul Urdele, şoseaua atinge cota de 2.145 de metri, depăşind cu peste 100 de metri Transfăgărăşanul. Potrivit unor surse, calea de acces de peste munţi către Ardeal a fost construită în timpul romanilor, având o importanţă strategică, şi a fost modernizată parţial în perioada interbelică, de către regele Carol al II-lea, de unde vine şi denumirea de „Drumul Regelui“. 

Înainte de a fi amenajat nu era decât o potecă folosită pentru deplasarea produselor cu ajutorul cailor sau al măgarilor. Regele Carol al II-a a venit de la Sarmizegetusa pe această cale, traversând munţii, şi a propus amenajarea unui drum adevărat, pentru a crea astfel o legătură între Ardeal şi Oltenia. Lucrările au început în primăvara anului 1934 şi aveau să fie finalizate doi ani mai târziu.

Transalpina a ajuns la nivelul de drum turistic care concurează cu Transfăgăraşanul în urma unei investiţii controversate care a început în anul 2008. Valoarea lucrărilor de modernizare a fost de peste 350 milioane de euro. Lucrările au fost oprite în anul 2013, în momentul în care firma care le executa, Romstrade, a intrat în insolvenţă. Lucrările de modernizare au dus şi la întocmirea unui dosar penal pentru decontarea unor lucrări fictive, iar patronul firmei, Nelu Iordache, şi mai mulţi reprezentanţi ai Regionalei de Drumuri Craiova au fost trimişi în judecată. 

Transfăgărăşanul, unul dintre cele mai frumoase drumuri din lume

Transfăgărăşanul este considerat a fi unul dintre cele mai frumoase drumuri din lume. Calea rutieră începe în comuna Bascov, judeţul Argeş, lângă Piteşti, şi se termină la intersecţia cu drumul DN1 între Sibiu şi Braşov, în apropierea comunei Cârţişoara. Are o lungime de 151 km şi traversează pe axa nord-sud Munţii Făgăraş. Porţiunea care traversează munţii are o lungime de aproximativ 90 de kilometri şi a fost a fost construit în perioada 1970-1974, la iniţiativa lui Ceauşescu. Este considerat de unii drept un moft al celui mai iubit fiu al poporului, Transfăgărăşanul a avut, în realitate, un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS. Până la construcţia drumului, Munţii Făgăraş nu puteau fi trecuţi în zona respectivă nici măcar cu ajutorul calului. Drumul construit ajunge în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea, la altitudinea de 2042 metri.

Drumul are peste 830 podeţe, 27 viaducte, iar pentru construcţia lui au fost dislocate trei milioane de tone de rocă, pentru care s-au folosit 6520 tone de dinamită. Numai la tunelul Capra – Bâlea s-a folosit o cantitate de 20 de tone de dinamită. Unul din tronsoanele cele mai dificile ale Transfăgărăşanului este cuprins între Lacul Bâlea şi Bâlea Cascadă pe o lungime de 13 km.

Cum s-a construit Casa Poporului, proiectul megalomanic al lui Ceauşescu

Casa Poporului este cel mai mare proiect arhitectural realizat în România şi unul dintre cele mai importante din lume, fiind a doua clădire administrativă ca şi suprafaţăde pe suprafaţa pământului şi cea de-a treia ca volum. Colosul arhitectural are o suprafaţă de numai puţin de 365.000 de metri pătraţi şi este înscris în Cartea Recordurilor.

Ceauşescu a luat decizia de a ridica imensa clădire imediat după cutremurul din 1977, care lăsase urmări importante în arhitectura Bucureştiului. Lucrările au început în 1983, însă înainte ca dictatorul să fie înlăturat de la putere acestea nu erau finalizate ele continuând şi după Revoluţie. 

Casa Poporului a fost gândită de arhitecta Anca Petrescu. Clădirea are peste 1.100 de camere, 12 etaje înălţime, dar şi câteva niveluri subterane.

Pentru construcţia impresionantei clădiri au muncit în jur de 20.000 de oameni. Timp de şapte ani, în trei schimburi, fără să ţină cont de caniculă sau de ger. 

Barajul Bicaz, ridicat cu mari sacrificii umane

Construcţia barajului Bicaz a durat zece ani, 1950 şi 1 iulie 1960. Odată cu apariţia planului naţional de electrificiare, în ţară era mare nevoie de curent electric, de locuri de muncă pentru oamenii peste care trecuse războiul, şi apoi seceta din 1947. Peste 15.000 de oameni au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. Au fost aduşi deţinuţi politici organizaţi în colonii de muncă. Unul din lagărele de muncă s-a aflat la Dodeni, şi a adăpostit pe cei care au lucrat la corpul barajului şi, în partea amonte a tunelului de aducţiune. Celălalt lagăr de deţinuţi politici a fost în cartierul Ciungi (actualul stadion din Bicaz). Aici erau concentraţi cei care au lucrat la terasamentul căii ferate care venea de la Piatra Neamţ şi la construcţia gării din Bicaz. În afara deţinuţilor, la construcţie au lucrat pe şantierele de la Tunel Intrare şi Baraj până la finele anului 1959 şi un detaşament de 1200 de militari ai muncii. Alţii 400 au lucrat la construcţia fabricii de ciment şi la hidrocentrala de la Stejaru.

Galeria de aducţiune de a fost executată în condiţii geologice foarte dificile. Se înfruntau atât presiuni foarte mari ale apelor de inflitraţie, cât şi infiltraţii cu gaze pe aproape o treime din lungime. O explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morţi.

La temelia barajului au fost excavaţi 1.312.000 metri cubi de stâncă, aproape cât volumul barajului,  1.625.000 metri cubi de beton. Pe şantier au fost folosite excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra şi drăgi sovietice.

Construcţia are înălţimea de 127 metri şi este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depăşit de Porţile de Fier I, şi al treilea dintre cele mai înalte baraje din ţară. Este al 9-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa. În anul finalizării sale (1960) era al 4-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa.

Barajul nu este unul monobloc, ci este format din 30 de ploturi (blocuri) separate prin rosturi etanşate în amonte cu pene de beton armat şi cupru. Corpul barajului este străbătut de galerii, puţuri de aerisire şi nişe de vizitare. În încăperile special amenajate sunt instalaţii de acţionare şi comandă, echipamente de urmărire, şi comportare a fiecărui element.

Porţile de Fier I, una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa

În anul 1956, prin hotărârile adoptate la Bucureşti şi Brioni s-a decis utilizarea uriaşului potenţial hidroenergetic comun al Dunării în interesul ambelor ţări prin realizarea unei hidrocentrale în sectorul Porţile de Fier. În perioada 1956-1960, Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH) Bucureşti şi Institutul Energoprojeckt Belgrad au elaborat un Memoriu tehnico-economic prin care au propus amenajarea şi utilizarea potenţialului hidroenergetic al sectorului comun prin două sisteme hidroenergetice şi de navigaţie amplasate în profilul Gura Văii – Sip km D 943 în prima etapă şi în profilul din zona Gura Văii. Raduievat în etapa următoare. Guvernele celor două ţări au aprobat Memoriul în anul 1960.

Sistemul Porţile de Fier I este una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi cea mai mare de pe Dunăre, cu o putere instalată de 2235 de MW. Lacul de acumulare, cu un volum de peste 2200 milioane metri cubi, se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa. Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a constituit cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor. 

Pentru construcţia barajmului, au fost strămutate 7 localităţi pe malul sârbesc şi 11 localităţi pe malul românesc, printre care o parte din Orşova, Ada-Kaleh, Ogradena, Vârciorova, Tisoviţa, Plavişeviţa. Nu mai puţin de 15.000 de oameni au fost strămutaţi pe malul românesc, pentru a fi construit barajul de la Porţile de Fier şi peste 100 de oameni au murit în urma accidentelor de muncă.

Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, simbol al energeticii româneşti, rod al colaborării româno-iugoslave, a fost inaugurat la 16 mai 1972. La inaugurare au participat preşedinţii celor două state, respectiv Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. A fost o inaugurare organizată cu mare fast pe măsura obiectivului ridicat aici prin eforturi uriaşe.

Barajul Vidraru, între primele cinci baraje în arc din Europa

Lacu Vidraru, care se întinde pe o suprafaţă de 1000 de hectare, a fost creat între anii 1960 şi 1965, în judeţul Argeş, cu scopul producerii de energie electrică. Lacul de acumulare adună apa râurilor Capra, Buda şi ale afluenţilor lor din munţii Frunţii şi Ghiţu. Are o adâncime de până la 155 de metri şi un baraj înalt de 166 de metri. 

Barajul Vidraru, dat în folosinţă în anul 1966, este cel mai mare baraj în arc din România, iar la data inaugurării sale se clasa, cu cei peste 166 de metri înălţime, între primele cinci baraje în arc din Europa, ocupând locul 9 pe plan mondial. Deşi ierarhia s-a modificat, iar Barajul Vidraru a ajuns pe locul 27 între barajele de acest tip din lume, edificiul rămâne în continuare unul dintre cele mai sigure. 

În cei cinci ani şi jumătate de construcţie a barajului Vidraru au fost executate lucrări impresionante: s-au forat de kilometri de galerii subterane, au fost excavaţi 1.768.000 metri cubi de rocă, din care aproximativ un milion de metri cubi în subteran, s-au turnat 930.000 metri cubi de beton, din care 400.000 metri cubi în subteran şi s-au montat 6.300 tone de echipamente electromecanice. 

O legendă spune că localnicii satului Cumpăna, înghiţit de ape, ar fi preferat să moară decât să îşi părăsească vetrele.

Centrala nucleară Cernavodă, visul pe care Ceauşescu nu şi l-a văzut împlinit 

Zece ani au demersurile pentru începerea construcţiei Centralei Nucleare de la Cernavodă şi încă 16 până la punerea în funcţiune a primului reactor. În februarie 1970, România a contactat firmele capitaliste producătoare. Competiţia a fost câştigată de „Atomic Energy of Canada Limited“ care promitea construcţia simultană a centralei nucleare şi a uzinei de apă grea. Canadienii au acceptat o implicare şi mai mare a specialiştilor români şi a industriei autohtone în proiect, preconizându-se, în caz de reuşită, continuarea colaborării chiar şi la construcţia unor centrale în alte ţări.

Partea română, prin ROMENERGO, a parafat contractul cu Atomic Energy of Canada Ltd (AECL) pentru preluarea licenţei sistemului CANDU, precum şi pentru proiectarea şi procurarea echipamentelor nucleare a Unităţii 1. Acordul s-a perfectat la 31 octombrie 1977, încă un an trecând până la întocmirea documentelor definitive. Protocolul final s-a semnat la Bucureşti, pe 16 decembrie 1978. Costurile proiectului au depăşi mult estimarea iniţială. Conform contractului, în acest scop România primea de la Canada un credit în valoare de un miliard de dolari, 680 de milioane de dolari fiind utilizaţi pentru plata componentelor canadiene. Restul constituiau credite de achiziţii pentru ca România să poată participa la construcţia de la Cernavodă.

Lucrările au început efectiv în septembrie 1980. Guvernul român a decis să colaboreze cu firma canadiană pentru toate unităţile nucleare prevăzute de Programul nuclear naţional. Aşadar, la Cernavodă au fost proiectate cinci reactoare de tip CANDU. Nicolae Ceauşescu n-a apucat să vadă centrala nuclearo-electrică în funcţiune. Amplasamentul energetic s-a construit greoi, primul reactor fiind dat în folosinţă abia la 16 aprilie 1996.

La alegerea locului în care să fie construită Centrala Nuclear-Electrică, autorităţile au luat în calcul o mulţime de factori geografici. Amplasamentul centralei a fost decis de gradul de seismicitate scăzut al regiunii Dobrogea, de structura geologică a solului calcaros şi de sursa de răcire care este Canalul Dunăre - Marea Neagră. 

Energia electrică produsă anual de Unităţile 1 si 2 CNE Cernavodă reprezinta circa 20% din producţia de electricitate totală a României. În mai 2015, cele doua unităţi de la Cernavoda au produs 653.225 MWh, din cauza desfăşurarii programului de oprire planificată la Unitatea 2 CNE Cernavodă. Unitatea 1 a inregistrat un factor de capacitate de 99,33%, iar Unitatea 2 - 25,25%.

Unică în România, Centrala Nuclear-Electrică de la Cernavodă este considerată sursa curată de energie a ţării noastre. Dintre cele 5 unităţi preconizate, Statul român a reuşit darea în funcţiune a două unităţi. Unitatea 1 a fost conectată la Sistemul Energetic Naţional la 11 iulie 1996, iar la 2 decembrie 1996 trecea în exploatare comercială. Unitatea 2 era conectată la reţeaua naţională la 7 august 2007 şi era inaugurată oficial la 5 octombrie 2007.

Centrala din Cernavodă, operată de Nuclearelectrica, are în funcţiune două reactoare, care acoperă 18-20% din necesarul anual de energie electrică la nivel naţional. Compania de stat are circa 2.100 de angajaţi. 

Canalul Dunăre-Marea Neagră, al cincilea din lume

Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră au început în anul 1949. Şantierul a fost folosit de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, dar şi a tuturor oponenţilor regimului. Amplasamentul canalului realizat se suprapune peste cel început în perioada 1949-1953 pe o lungime de 9,4 kilometri.

Canalul se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu) şi, urmând Valea Carasu, pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja-limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanţa.

În anii 1984-1987 s-a executat şi ramura de nord a canalului principal, pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari. În acest mod, s-a realizat în Dobrogea centrală, între Dunăre şi Marea Neagră, sistemul de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime româneşti.

Construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră a costat 24 de miliarde de lei, iar la realizarea lui au lucrat, în prima etapă, de trei ani, 22.000 de oameni, iar în ultimii ani, efectivul de personal a ajuns la 32.000 de oameni. Cei mai mulţi dintre aceştia erau conducători de utilaje şi şoferi – peste 23.000. Personalul tehnic, de execuţie, a fost format din 470 de ingineri, 240 de subingineri şi 700 de tehnicieni constructori.

Gradul de mecanizare a lucrărilor a fost de peste 98%. În cadrul Centralei Canal Dunăre-Marea Neagră, pentru execuţia lucrărilor au acţionat 768 de excavatoare, 5.170 de autobasculante, 645 de buldozere, 316 autoîncărcătoare, precum şi drăgi, macarale, autogredere.

Realizarea canalului a implicat un volum foarte mare de lucrări, concretizate în 301 milioane de metri cubi de excavaţii, dintre care 294 de milioane de metri cubi din canalul propriu-zis şi 7 milioane de metri cubi pentru lucrări conexe.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este al cincilea, ca mărime, din lume, pe primul loc fiind cel din Panama. Are o adâncime de 7 metri şi o lăţime cuprinsă între 70 şi 120 de metri. Lungimea canalului este de 94,4 kilometri.