Mesajele transmise de copii cu ajutorul desenelor. Ce înseamnă dacă micuţul lasă un loc liber într-un colţ al desenului sau dacă foloseşte culori foarte puternice

Universul unui copil e aparte, iar adulţii pot întâmpina, uneori, dificultăţi în a-l înţelege pe cel mic şi a relaţiona cu el. I s-a întâmplat ceva şi îi e frică să povestească sau se teme de reacţia părinţilor, vrea să se pedepsească atunci când realizează că a greşit, sunt fel şi fel de alte trăiri pe care micuţii le exprimă prin desen, iar dacă-i încurajăm să comunice îi vom înţelege.

Interpretarea unui desen realizat de un copil înseamnă să evaluăm cam ce sentimente îl încearcă pe cel mic atunci, de aceea e nu doar impropriu, ci şi periculos să caracterizăm copiii având la îndemână doar creaţiile lor dintr-un anumit moment. Prin desen însă cei mici se deschid în faţa adulţilor fără să realizeze că o fac şi, prin urmare, fără teama de a fi descoperiţi. E momentul propice să ne apropiem şi să-i vorbim, stimulându-l să dea cât mai multe detalii.

„Când desenează, copilul ne vorbeşte de lumea lui din acel moment, sentimentele lui, dezamăgirile lui, bucuriile lui. Este o proiecţie a ceea ce trăieşte atunci, aşa că poate constitui pentru părinţi un bun prilej de a înţelege ce se petrece cu cel mic, nu analizând neapărat desenul, ci stând de vorbă. Clasicul desen reprezentând familia este, de altfel, foarte sugestiv. Poate în acel moment copilul îşi desenează familia uitând intenţionat un membru, pentru că e foarte supărat pe el. Asta a simţit atunci, nu e valabil pentru o altă zi sau alt moment al aceleiaşi zile“, spune psihoterapeutul Sabina Scarlat.

„Ai vrea să-mi vorbeşti despre desenul tău?“ este modul în care putem începe conversaţia cu cel mic. Îi putem pune ulterior întrebări de genul „Tu eşti undeva? Ce faci acolo?“, ne sfătuieşte specialistul. Chiar dacă în desen nu reperăm persoane, conversaţia cu cel mic va fi, de fapt, despre asta, ei personificând fiecare element. „Îi cerem să ne vorbească despre fiecare element al desenului său. Ce reprezintă, dacă ar putea să vorbească, ce-ar spune, ce i-ar răspunde celălalt element. Copilul astfel se detaşează şi se simte protejat atunci când vorbeşte, convins fiind că adultul asta crede, că brodează o poveste“, spune psihoterapeutul.

Dacă lasă un gol pe o pagină, teoretic am putea interpreta că se simte constrâns

Teoria care pentru specialişti are o valoare aproape de necontestat îşi are locul mai puţin în relaţia copil-părinte. „Teoretic, dacă un copil lasă un gol mare pe o pagină, reprezentându-se în margine, am putea interpreta că se simte constrâns de ceva, ameninţat. La fel de bine, dacă îi solicităm detalii, poate însă să ne spună că a rezervat spaţiu pentru ceva ce va desena mai târziu, asta însemnând de fapt că are planuri.

E adevărat, de asemenea, că atunci când copiii sunt furioşi, supăraţi pe ceva sau pe cineva, folosesc de obicei culori închise, sau foarte puternice, îngroaşă detaliile, exprimându-şi starea. Sunt însă şi copii care preferă în mod obişnuit, pur şi simplu, culoarea neagră sau o culoare închisă, fără ca asta să însemne că e neapărat supărat atunci. De aceea insist pe momentele care înseamnă comunicare între copil şi părinte, pentru că antrenaţi în desen devin foarte receptivi în a spune lucruri, iar acesta este aspectul cel mai important“, mai precizează specialistul.

Temerile scoase la iveală au leac

Când copilul, peste măsură de supărat, refuză să povesteacă ce l-a adus într-o asemenea stare, ni l-am putea apropia invitându-l, blând, să ia o pauză, o foaie de hârtie, culori şi să deseneze ceva. „Desenează ziua ta de la grădiniţă!“, e o invitaţie potrivită pe care să i-o adresăm. „Să ştiţi că fiecare linie, fiecare amănunt, fiecare tuşă are importanţă, chiar dacă noi am putea crede că nu reprezintă nimic. Sunt părinţi care se sperie, e adevărat, de ce pot crede că e reprezentat în desenele celor mici, de aceea e potrivit să-i întrebăm pe ei. «Ai desenat un cimitir? Ce fel de cimitir e? Cine e aici? Mai sunt şi alte obiecte? Ce rol au aici? Cine mai vine? Ce vrea să facă?», ne putem lămuri întrebând. Uneori sunt influenţaţi de desenele animate sau emisiunile de la televizor, alteori e rodul imaginaţiei“, ne lămureşte Sabina Scarlat.

Chiar şi temerile lor ies la iveală şi, odată exprimate, cel mic poate trece peste ele. Psihoterapeutul ne povesteşte un caz în care unui copil de vârstă preşcolară îi era, de luni de zile, teamă să meargă la culcare. Rugat să deseneze ce-l înspăimântă, a înfăţişat un monstru, despre care a povestit că vine seara în camera lui, să-l pedepsească pentru că n-a fost cuminte. „Şi ce i-ai spune tu mostrului?“, a decurs mai departe conversaţia. „Să mă lase în pace!“, a continuat copilul, care şi-a intrat foarte bine în rol, aşa de bine încât a pus monstrul pe fugă.

„Prin desen putem vorbi despre tot felul de temeri. Poate îi e frică de păianjen. Îl rugăm să deseneze un păianjen, sau, dacă e mult prea cuprins de teamă, îi spunem blând că o putem face noi. Îi facem mustăţi, îi adăugăm tot felul de elemente hazlii, să pară ridicol. Putem râde împreună de el, acest mic joc dovedindu-se în multe cazuri eficient“, mai spune psihoterapeutul Sabina Scarlat.