Ghem, fus, vârtelniţă. Şezătorile de odinioară s-au mutat de la sat la oraş
0
Şezătorile, acele locuri magice după care suspină şi astăzi bunicii, aducându-şi aminte de bucuria tinereţii, încep să se înmulţească în mediul urban.
Copiii orăşenilor, cei mai mulţi rupţi cu totul de traiul de odinioară de la sat, au ocazia să vadă pe viu cum se practicau anumite meşteşuguri şi chiar să le încerce la rândul lor.
Cu telefoanele pe genunchi şi ochii aţintiţi pe obiectul vechi, ciudat, pe care-l folosesc să desfacă un „colac“ mare de aţă, doi, trei şcolari mici, îmbrăcaţi în costume populare, se bucură de experienţa pe care o trăiesc în premieră. Se rânduiesc la adunat aţa într-un ghem, doar că mişcările lor trădează stângăcia. Este ceea ce altădată făceau copiii de vârsta lor de la sat, uneori în şezători, alteori acasă, în faţa sobei. Mamele şi bunicile torceau sau coseau, iar cei mici făceau treaba mai uşoară.
„Ăsta este, cred, un... fus? Da, un fus“, îşi aminteşte băiatul. Ciudăţenia în care sunt înfipte fusele şi de pe care ei desfac firul de aţă nu mai ştiu cum se cheamă, nici nu au mai văzut aşa ceva, nici la bunici, dar nici la muzeu, sau nu-şi aduc aminte.
Lângă ei, copii mai mari se luptă să desfacă boabele de porumb de pe ştiuleţi, folosind de asemenea „obiecte ciudate“. Unii dintre ei ştiu cu ce au de-a face, chiar fac astfel de munci pe la bunici, alţii încearcă pentru prima dată, cu grijă şi oarece teamă.
Greu până şi de adunat aţa pe ghem atunci când lipseşte practica, însă copiii au promis că vor exersa FOTO: Alina Mitran
La o masă lângă ei, alţi copii au primit nişte bucăţi speciale din lemn, perforate, pe care să înveţe puncte de cusătură. Pentru cei cât de cât iniţiaţi, organizatorii au pregătit şi bucăţi de material textil.
„Vrem să înfiinţăm o şezătoare cu copii“
Copiii au venit împreună cu învăţătoarele şi profesoarele lor la Muzeul Judeţean Olt, unde se organizează prima şezătoare din acest an. Vor mai urma şi altele, spune şefa Secţiei Etnografie a muzeului oltean, dr. Claudia Balaş.
„Orăşenii“ au încercat lucruri noi FOTO: Alina Mitran
„Este una dintr-un lung şir, pentru că vrem să punem la cale astfel de evenimente periodic. Vrem să înfiinţăm o şezătoare, dar nu numai o şezătoare cu persoane adulte, ci o şezătoare cu copii. Să înveţe cei mici să facă ei câte ceva, să ţină o croşetă în mână, să facă un tiv, chiar să pună un nasture, să înveţe cum se face un ghem, ce e acela un fus, ce e vârtelniţa...“, spune etnograful.
Nu este o iniţiativă locală, căci şi în marile oraşe este un adevărat curent. Doamne cu profesii diverse se întâlnesc în şezători şi cos, ii şi cămăşi în special, pentru că vor să salveze de la pieire un obicei atât de apreciat odinioară, pe de o parte, iar pe de alta să realizeze cu propriile mâini obiectul vestimentar care este la un pas de a intra în patrimoniul UNESCO, ia cu altiţă.
„Un lucru îmbucurător este faptul că s-au organizat în foarte multe oraşe, fenomenul continuă, a cuprins colectivităţile de femei din mediul urban. Fac aceste şezători în cadrul cărora s-au învăţat una pe alta să lucreze cămăşi. Lucrează de pe planşe, în special din albumul alcătuit de Elisa Brătianu, dar e de ajuns, este suficient, se lucrează multe acum“, spune dr. Claudia Balaş.
Pasul următor pe care vor să-l facă specialiştii în cercetarea şi conservarea acestor obiceiuri străvechi este să le încurajeze pe femei să experimenteze, aşa cum făceau şi bunicile şi străbunicile noastre. „Dacă înainte cămăşile erau unicat, acum, cu acest curent de reînviere, le lucrează aidoma de pe planşă. Important este ca noi, specialiştii, să le îndrumăm pe aceste doamne, să le stimulăm, ca ele să-şi aducă aportul, să poată să combine un pic modelele şi să-şi creeze cămaşa proprie, fără să se îndepărteze de tradiţie, să păstreze canoanele în ceea ce priveşte croiul, părţile componente...“, adaugă etnograful.
„Şezătoarea, azi la mine, mâine la tine“
Cu zeci de ani în urmă, la sat, şezătorile erau evenimentele care-i ţineau conectaţi, în sezonul rece, pe membrii comunităţii. Se organizau în case mai mari, sau sătenii făceau cu rândul, spune Balaş.
„Şezătorile se organizau de regulă la cineva care avea o casă mai mare, sau se spunea: azi la mine, mâine la tine... Se strângeau mai mult tineri, fete şi băieţi. Băieţii, de regulă, nu lucrau, ei cântau, întreţineau atmosfera, spuneau glume... La şezătoare se legau prietenii, fiecare lucra pentru el, dar se zice că era mai spornic lucrul în colectivitate, se îndemnau la lucru. Mai era vorba de faptul că atunci se afla ce s-a întâmplat cu satul, ce se mai aude, ce se mai vorbeşte... «Bursa ştirilor» era la şezătoare şi uite aşa trecea timpul“, mai spune etnograful. Gazda şezătorii avea o misiune importantă, însă îi săreau în ajutor şi invitaţii. Se fierbeau boabe de porumb, se făceau şi floricele de porumb, se cocea dovleac, iar feciorii şi bărbaţii beau ţuica însoţită de felii de ridiche de iarnă.
Bucate şi de post şi de „dulce“ la şezătoarea de la Slatina FOTO: Muzeul Judeţean Olt
Şezătorile se organizau până aproape de Săptămâna Mare din Postul Paştelui. Femeile ţeseau iarna pânza şi aveau misiunea de a croi şi a coase straiele de Paşte pentru familie.
În Oltenia, certifică meşterul popular Olga Filip, desemnată Tezaur Uman Viu, fetele îşi coseau pe ascuns ia pentru prima horă de după Paşte. La şezători veneau cu „lucrul de toată ziua“, nicidecum cu „acea“ cămaşă care era menită să surprindă pe toată lumea şi să arate cât de vrednică şi de pricepută este fata. Femeile de odinioară lucrau la lumina lumânării sau la lumina lămpii, cu acul şi aţa, pe când astăzi, pasionaţii de cusături au la dispoziţie un întreg arsenal, începând cu ghergheful şi terminând cu ochelarii cu lupă şi lanternă.
Femeia, stâlpul comunităţii
„Vara nu erau şezători. Vara, viaţa unei femei la ţară era foarte grea, pentru că trebuia să gătească în fiecare zi deoarece nu exista frigider – făcea mâncare dimineaţă, iar pentru seară trebuia să gătească din nou. În timpul muncilor agricole, când era de sapă, când era de treierat, de cules la porumb, mergea cu mâncare la câmp, poate lua la câmp şi copilul mic pe care-l alăpta. După ce se terminau muncilea, începeau aceste întâlniri. Startul era dat toamna, de către clacă, la depănuşat – o formă de ajutor reciproc –, apoi urmau şezătorile“, povesteşte şefa secţiei Etnografie.
Meşterul popular Olga Filip, Tezaur Uman Viu, încă organizează şezători la sat, în Cezieni FOTO: Alina MItran
La Cezieni, în judeţul Olt, localitatea natală a meşterului popular, acolo unde şi predă cusături tradiţionale, copiii şi tinerii se întâlnesc periodic în astfel de şezători organizate de tanti Olga. Localitatea este, de altfel, recunoscută pentru numărul mare de femei care şi astăzi cos cămăşi tradiţionale, atât pentru membrii familiei, cât şi la comandă pentru clienţi din toată ţara. Anual, cele mai frumoase cămăşi sunt premiate în cadrul unui consurs, cele care nu respectă canoanele coaserii cămăşii tradiţionale fiind descalificate.
La şezătoare se legau prietenii, fiecare lucra pentru el, dar se zice că era mai spornic lucrul în colectivitate, se îndemnau la lucru. Mai era vorba de faptul că atunci se afla ce s-a întâmplat cu satul, ce se mai aude, ce se mai vorbeşte... «Bursa ştirilor» era la şezătoare şi uite aşa trecea timpul. Claudia Balaş, etnograf
„Toţi pentru unul“, regula satului de odinioară
Copiii care astăzi îşi aleg aproape cât de des vor o jucărie de pe raftul magazinului, fără grija că n-o pot avea, ascultă uimiţi care erau jucăriile copiilor de la sat, cu jumătate de veac în urmă.
„Nu ne jucam aşa cum se face astăzi. Şotronul îi zic acum, noi ne jucam piatra, pietricica, omu’, era ceva asemănător. Să vă spun cum ne făceam noi păpuşi. Când începeau ştiuleţii să se formeze, când făceau mătase, noi mergeam să-i luăm. Şi era o problemă să iei porumbii din lan...
Dar eu voiam păpuşă. Şi ne făceau păpuşă din cârpă. Luam, aşa, un obiect (n.r. – o cămaşă), îl făceam aşa, îi lăsam mânecile, luam mâneca, pentru că era mai lungă, o întorceam aşa...
Am luat odată din ladă cămaşa bunicului, era albă. Bunica m-a văzut lângă coş, eu făceam ochi, nas, gură, din funingine. M-a bătut cu păpuşa aia în cap de m-a ameţit. «Păi, bine, mă, fată, tu cu asta...!» Ele ne făceau, mama, bunica, de la ele învăţam.
Îmi mai făcea altceva bunica: venea cu lână spălată de ele, care nu se scărmăna bine, nu se ţinea când făcea fuior, şi îmi băga lână în cămaşa asta, să fac păpuşa mare, pentru că voiam să am cea mai mare păpuşă.
Cămăşile astea erau jucăriile noatre. «Păi, în ce o îmbraci?» Şi trebuia să facem noi haine la păpuşă. Şi aşa, am început să împunghilim şi noi cu acul acolo şi ieşea ceva. La 11-12 ani făceam ciorapi, făceam feţe de mese...
Nu era ca acum, să scoţi desenul. Cu o lingură de aluminiu se freca pe cap şi după punea pânza aia peste un model, dădea apoi cu lingura şi rămânea modelul. Aşa am început să lucrez, pe modelul ăla imprimat, aşa se zicea, că lucram după desen“, a povestit meşterul popular Olga Filip.
„Un om plătit cu un leu măcar? Nuu, doar meseriaşii, când le zideau“
Oamenii satului se adunau însă nu numai în momentele de veselie, şi-a amintit tanti Olga, ci şi atunci când era de muncă serios. Se ajutau la cules, se ajutau la treierat, se ajutau la depănuşat, dar se ajutau şi la munci mult mai importante, atunci când, de exemplu, îşi făceau o casă. Participa tot satul, de la cel mai mic, la cel mai mare.
Profesoare tricotează mai cu spor la şezătoare FOTO: Alina Mitran
„Casa noastră s-a făcut cărămidă cu cărămidă, fără să plătească un leu cineva. «Aaa, îţi face a lu’ cutăriţă din sat cărămidă!» Ne duceam toţi şi aduceam pământ: căruţa mea, căruţa ta, căruţa ăluia... Urma pământul. Aducea fiecare tiparul de cărămidă. Gata, căram cu găleţile, unii scoteau găleţile cu apă, alţii cărau pământul, paiele, cu ce făceau. Un om plătit cu un leu măcar? Nu, doar meseriaşii, când le zideau.
Nouă ne dădeau o bomboană să întoarcem cărămida. «Hai să întoarcem cărămizile, că se face banchet, hai să le întoarcem să se usuce!». Apoi, «Băi – zice – , cutăriţă vrea să ducă şi el cărămida acasă! Mă duc să fac zile la ăsta, ca să-mi fac şi eu casă». Te obligai, cumva, că venea să te ajute pe tine, şi aşa se adunau oamenii să-şi facă fiecare treburile. «Are cutare lână de scărmănat. Hai să mergem!»“, a povestit meşterul popular cum se rânduiau toate în bună înţelegere.
Şi la şezători era la fel. Venea fiecare cu ce avea, se puneau laolaltă ingredientele şi femeile pregăteau gogoşile şi alte bunătăţi. „Mai e o chestie care acum nu se mai pomeneşte. Măi, câtă sămânţă de cânepă am mâncat eu, eram nebună demult (n. red. - dacă ar fi avut efect psihoactiv)! Aveam piuă şi o pisau. Fierbeau praful ăla şi o făceau un fel de cremă. Era cea mai bună prăjitură. Sau gogoşile făcute de muma...“, şi-a mai amintit Olga Filip.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Artizana din Cezieni declarată Tezaur Uman Viu: „Picur din sufletul meu în fiecare ie cusută“
Se încarcă comentariile...
