Ce sper că am învăţat din Colectiv. Sau despre viitorul „generaţiei cu cheia la gât”

Aveam 7 ani la Revoluţie. Am crescut auzind ce mişto e să fii liber, chiar dacă libertatea asta, mult prea mult aparentă, aveam să aflu mai târziu, era într-o ţară schilodită pe care n-am reuşit s-o facem bine nici astăzi.

Sunt din „generaţia cu cheia la gât”. Am crescut auzind mai mereu de la ai noştri ”noi am fost ultima generaţie de sacrificiu, vouă o să vă fie mai bine”. N-am prea înţeles exact cum nici în liceu, când la majoritatea materiilor încă se tocea pe rupte, nici în facultatea în care am avut o grămadă de cursuri care n-au folosit la nimic. Dar am avut mereu speranţă şi-un sentiment că noi, primii norocoşi ai anilor fără dictatură, vom face lucruri mari şi, cumva, vom schimba o lume. În 2004, cu viza de flotant pe buletin, am stat câteva ore la secţia de votare din gară, convinsă fiind că votul meu contează şi că şi eu, şi o grămadă de idealişti ca mine, vom schimba, încet-încet, o ţară. 

După primul an de facultate, am început să scriu la ziar, cu-acelaşi gând, că uite, prin meseria asta minunată chiar ajutăm oameni şi, ajutându-i pe ei, schimbăm lucruri, da, ne luptăm dar uite, putem schimba acolo şi-acolo şi-acolo. Încet-încet, ne facem bine. 

La ziar scriu de aproape 15 ani. În anii ăştia am aflat că-n locul unora care torturau oameni în anchete sinistre, prin beciuri de miliţii şi sedii de securităţi, au venit alţii, tot ai lor. Că peste pumn se mai trage câte-o mănuşă, nici măcar de catifea, dar se loveşte cu aceeaşi sete. Că banul public nu e ban public, ci sac fără fund pentru o mână de mafioţi, cocoţaţi în cele mai înalte demnităţi prin vot legitim, întărit cu două porţii de mici, o bere, câteva concerte, o găleată, nişte zahăr, făină şi ulei, un ceas sau o pereche de cizme de cauciuc, după caz. Că poliţia, în foarte multe cazuri, nu e poliţie, ci doar miliţie ordinară, academie de protejat infractori. Că la spital mori cu zile dacă ai norocul să „pici” pe garda unuia care-a intrat cu 5 la Medicină, pe nesfârşita lista de locuri cu taxe aducătoare de bani pentru ca mahării din universităţi să ia salarii de zeci şi sute de milioane. Că la şcoală copilul tău poate ajunge în clasa uneia care-a luat 2 la titularizare şi care, aşa, pedagogic, când nu-ţi cere o grămadă de bani la fondul clasei, îi mai arde „părinteşte”, cum tu nu faci niciodată, câte-o pălmuţă, două, trei, ”dragă, să priceapă odată ce înseamnă ordine şi disciplină”. 

Că pentru o diplomă unii muncesc ani, zile, nopţi, iar alţii muncesc două minute, cât să pună banii în plic sau mâna pe telefon. Ultimii, întotdeauna, au teancul de diplome mai mare, direct proporţional cu dezacordurile din exprimare sau cu virgulele aruncate cu generozitate între subiect şi predicat. Îi ştiţi bine, curg de ani de zile pe ecranele televizoarelor, publică în neştire cărţi copiate, sunt doctori, nesimţiţi, indolenţi, agramaţi, de gât cu mafioţii, hoţi, complici la hoţii, infractori dovediţi. Dacă nu se întâmplă minunea de-ai prinde totuşi puţina justiţie responsabilă care-a mai rămas în ţara asta şi de-ai judeca până nu se prescrie fapta, cu siguranţă îi identificaţi căscând plictisiţi în scaunele comode din Casa Poporului. 

Am mai aflat în anii ăştia că România reală, aia în care hoarda de indolenţi de care vă vorbeam mai sus nu calcă niciodată, e plină de glod, de drumuri în care te afunzi până la gleznă, de caiete „pe datorie” la magazinele din sat şi în alea de cartier, de copii care n-au sandviş la şcoală, de tineri cu două facultăţi care vând la supermarket, de premianţi cu picioarele goale, de sobe îngheţate iarna în case de bătrâni cu mâini tremurânde şi lacrimi în ochi, de copii cu păduchi, de mese de prânz la care se taie cu aţa o mămăligă şi, o dată pe lună, cu puţin noroc, se pun 2-3 bucăţi de carne prin mâncarea de cartofi. Desigur că mafioţii nu-i cunosc, nu prea se asortează pantofii de firmă cu grămada de glod, nici purecii cu costumul la comandă. În schimb, o dată la 4 ani, vara şi toamna, sluguţele denumite pompos „activ de partid” strâng din dinţi şi intră şi-acolo, câteva minute, cât să lase găleata, zahărul, uleiul, afişul şi indicaţiile despre unde trebuie pusă ştampila. 

Indolenţii, infractorii, mafioţii, nesimţiţii, agramaţii de care vă vorbeam mai sus au dezvoltat în instituţiile statului român un sistem după chipul, asemănarea şi practicile lor. Dacă ai „noroc”, scapi „doar” c-o infirmitate pe viaţă după o internare la spital, „doar” cu-n tavan căzut în cap într-o şcoală făcută cu milioane de euro din care s-a pierdut şirul cât la sută şpagă, ”doar” cu o autostradă făcută la preţuri astronomice care îţi fuge de sub picioare, „doar” cu-n examen picat pe post pentru că postul era pentru un agramat, fiu, fiică, amantă de doctor, nesimţit, indolent, hoţ, infractor, demnitar în statul român. 

Dacă n-ai „noroc” se-ntâmplă, nu-i aşa, să mai şi mori câteodată, ba îngheţat într-un avion pe care nu-l găseşte nimeni, ba într-o explozie într-o mină cu condiţii de ev mediu, ba înnecat într-un lac unde te caută o armată de „profesionişti”, evident degeaba, rectific, nu chiar, până la regretul constatării decesului, ba într-o misiune de „însoţire” până la cârciuma devenită instituţie de mare siguranţă naţională, ba într-un container devenit club cu 100 de avize conforme. 

Zilele astea, pe ecranele televizoarelor curg, mai mult ca niciodată în anii ăştia, poveştile unor oameni ucişi de indolenţa sistemului dezvoltat şi condus de doctori, nesimţiţi, indolenţi, agramaţi, hoţi, complici la hoţii, infractori dovediţi. Toţi morţii fără vină, 65 de îngeri, un poliţist şi 64 de oameni mişto, sunt tineri, aveau familii, aveau idealuri, aveau realizări, aveau o viaţă. 

Erau, la fel ca şi noi, alţi câteva sute de mii, poate milioane de fraieri, oameni care se încăpăţânaseră să rămână aici. Cu gândul că şi aici, până şi aici, se poate, se schimbă, într-o zi se va face, va fi altfel, va fi bine. 

Sper că-n decembrie noi, cei care-am rămas, vom fi suficient de responsabili încât să ne învingem sila, starea de indiferenţă cumplită la care unii dintre noi au ajuns, pe bună dreptate, lehamitea, dispreţul, să lăsăm like-ul deoparte şi să ieşim la vot. Să-i pocnim direct în tupeul fără margini, în nesimţirea patologică, în indolenţă, să-i lovim cu sete în cabina de vot şi să-i trimitem acolo unde merită, nu în Casa Poporului ca să poată proteja mai departe mafioţi, corupţi şi criminali. 

Ştiu că suntem, am fost şi la Roşia Montană, şi după Colectiv, şi când interesul naţional se-agăţa cu nesimţire fără margini de scaunul din Casa Poporului. 

Sper că încă mai avem speranţă. Că am înţeles de ce. Că am înţeles că doar cu noi sunt şanse să fie altfel. Că nu mai murim inutil. Că trăim.