Afacerea de familie cu zmeură. Doi soţi pensionari o cultivă, fiul este responsabil cu vânzarea. „Cooperativele nu cred că funcţionează, căci la noi nu e ca dincolo“

Pentru că nu le ajungeau banii, doi pensionari din Sălişte, oraş apropiat de Sibiu, au socotit că pământul pe care îl au în luncă poate deveni o sursă de venituri suplimentare şi l-au cultivat cu zmeură. Timp de o lună pe an, grădina lor din câmp devine un magnet pentru tot mai mulţi clienţi.

La 68 şi, respectiv, 63 de ani, Gheorghe şi Maria Budrală pleacă aproape zilnic de acasă către cele 40 de arii de pământ pe care le-au îngrădit pe un câmp de la marginea oraşului.

Fostul strungar şi fosta angajată în marochinărie au descoperit că viaţa de pensionar înseamnă mai puţini bani, aşa că de trei ani au investit, alături de fiul lor, într-o plantaţie de zmeură. Ideea le-a venit tot de la fiul lor, Adrian Budrală, care de mai mulţi ani îşi îmbia colegii de serviciu cu zmeură crescută în grădina părinţilor lui. Iar cum colegii ar mai fi vrut zmeură şi au arătat că sunt dispuşi să şi plătească pentru aceasta, familia Budrală a decis să planteze butaşi de zmeură pe pământul din luncă.

„Cu ceea ce cred că ne-am poziţionat noi bine e faptul că zmeura noastră este foarte bună, are acel gust cum îl ştiam de când eram copii. Şi asta pentru că am ales să plantăm un soi tradiţional, românesc“, povesteşte Adrian Budrală. Spre diferenţă de cele mai comercializate soiuri de zmeură din magazine, soiuri care rodesc din iulie până în octombrie, cel ales de familia Budrală nu dă în pârg decât cam o lună pe an. „Anul trecut am început să culegem mai repede, de prin 27 iunie. Anul acesta abia prin 4-5 iulie am început. Zmeura ţine până spre sfârşitul lunii iulie. Dar, la final nu prea mai este producţie. Cea mai intensă perioadă de producţie la soiul acesta al meu este din 5 cam până prin 20 iulie“, descrie  Adrian Budrală.

Mai ieftin dacă îţi culegi cu mâna ta

Zmeura produsă pe câmpul de lângă Sălişte este livrată în Sibiu şi localităţile învecinate de către fiul familiei Budrală. Comenzile trebuie să fie de minim patru kilograme, cantitate care costă 75 de lei (18,75 de lei kilogramul). Mai ieftin – 15 lei kilogramul – este pentru cei care merg la Sălişte pentru a-şi culege singuri zmeura. „De anul trecut am făcut şi acest lucru, de a permite celor care doresc să vină să îşi culeagă singuri zmeura. Am făcut-o nu pentru a scuti nişte bani, ci pentru că mulţi vin ca să se bucure de aer liber. Şi mai mulţi vin pentru copii, pentru care este o reală plăcere să culeagă singuri zmeura pe care vor să o mănânce“, descrie Adrian Budrală.

Ploaie, vânt şi soare

Zmeura celor familiei Budrală nu creşte din îngrăşăminte chimice şi nici nu este stropită cu alte substanţe pentru a fi ferită de dăunători. Dar săliştenii care o cresc preferă să folosească altă denumire decât cea „bio“. „Căci noi nu folosim deloc niciun fel de substanţe. Noi nu am stropit cu nimic niciodată această zmeură. Ce dă Dumnezeu folosim: ploaie, vânt şi soare“, spune Budrală.

Când vine vorba de producţie şi cantităţi, Adrian Budrală spune că nu a făcut calcule. „Ştiţi cum e în branşa aceasta, a zmeurarilor sau a celor care cresc fructe de pădure? Unii se laudă exagerat, alţii minimizează exagerat. Căci depinde fiecare ce vrea să ilustreze şi aproape nimeni nu spune adevărul niciodată. E ca şi când întrebi un cioban câte oi are. Am citit despre diverşi colegi din ţară, care vorbesc despre tone de producţie la hectar. Poate acesta o fi scopul, să atragă cât mai multă lume“, preferă fiul familiei să ocolească subiectul.

Livrată la domiciliu, zmeura familiei Budrală este vândută cu 75 de lei pentru patru kilograme. Culeasă din plantaţie, zmeura costă 15 lei kilogramul

Muncă. Multă muncă

Între rândurile de zmeură prinsă pe sârmă ale familiei Budrală nu găseşti fir de buruiană. Un astfel de rezultat nu poate fi obţinut decât prin foarte multă muncă, arată reprezentanţii micii afaceri de familie.

„Dacă nu te ţii de dat cu motosapa, te năpădesc buruienile. Primăvara trebuie şi de două ori pe săptămână să intri cu motosapa printre rânduri. Pe rânduri, în schimb, nu avem cum stârpi buruienile decât manual. Plivim, cum s-ar spune. Aici e iarăşi mult de lucru, deoarece trebuie plivit de două – trei ori până începe culesul“, începe Adrian Budrală a descrie munca presupusă de o astfel de plantaţie.

Cea mai migăloasă parte, însă, este cea care urmează după cules. Lăstarii care au dat rod anul acesta trebuie tăiaţi. În locul acestora cresc alţi drajoni (lăstari), care, la rândul lor, trebuie răriţi. Toate aceste proceduri nu pot fi făcute decât manual.

„Activitatea aceasta de rărit ne ia mult timp. Lucrăm până târziu, toamna, când îngheaţă, şi ce ne mai rămâne terminăm din februarie, când se dezgheaţă, şi până prin martie. Fir cu fir, absolut, trebuie luat la mână. Şi nu găsim oameni care să ne ajute, iar dacă găsim sunt foarte scumpi. Până la urmă nici nu se justifică să aduci mulţi oameni să te ajute. Căci, nu mai rămâne rentabil, vorba aceea, ce iei pe mere, dai pe pere“, mai arată fiul familiei Budrală.

La primăvară, lăstarii lăsaţi să rodească trebuie „luaţi din nou la mână“ şi tăiaţi astfel încât să nu depăşească 1,60 – 1,70 cm. „Dacă nu îi tai, cresc foarte mult în înălţime, ajung şi la doi metri şi jumătate. Anul trecut am făcut greşeala să îi tai de mai sus şi eram tot cu mâinile pe sus la cules. Învăţăm şi noi acum, din practică, din experienţă“, destăinuie Adrian Budrală.

Afacerea rămâne mică

Familia Budrală spune că, în ciuda volumului ridicat de muncă manuală, decizia de a întreţine o plantaţie de zmeură a fost una bună. „Părinţii mei sunt pensionari, ar putea sta liniştiţi. Dar e pensia mică şi ce să facă? Să stea, aiurea, la televizor? A şi recunoscut tatăl meu că dacă lâncezea la televizor sau în curte nu era mare treabă. Dar aşa mai lucrează câteva ore pe zi, cât pot fiecare, păstrează spiritul tânăr“, mai arată fiul familiei.

De extins plantaţia nu se pune problema, din cauza lipsei forţei de muncă. Prin urmare, familia Budrală nici nu îşi face planuri de a găsi reţele de distribuţie prin intermediul magazinelor. Iar reclama făcută „din gură în gură“ le este suficientă.

„Eu m-am gândit la un moment dat să îi caut pe cei care mai au mici plantaţii ca a noastră, în judeţ, şi să ne întâlnim la o poveste, pentru a vedea ce gânduri are fiecare, ce putem face împreună. Căci dacă ne mâncăm unii pe alţii, pierdem toţi. Dar cooperativele nu cred că funcţionează, căci la noi nu e ca pe dincolo, ca lumea să aibă încredere. La noi, când vorbim de cooperativă, lumea se gândeşte că unii câştigă şi alţii pierd sau sunt furaţi. Deşi nu e chiar aşa. Dar ar fi interesant să facem un centru de depozitare sau chiar un centru de procesare pentru dulceţuri, siropuri şi ce alte derivate mai pot fi produse din aceste fructe“, descrie posibile planuri de viitor Adrian Budrală.