Sărăcia din perioada interbelică. Specialist: „Casele erau din chirpici. Iarna, ninsoarea acoperea ferestrele“

FOTO Huff.ro

Perioada interbelică nu a însemnat doar fast, ci şi sărăcie lucie. Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Galaţi, a povestit pentru cotidianul „Adevărul” cum era viaţa în cartierele mărginaşe ale oraşului de la Dunăre.

În perioada interbelică, oraşul Galaţi era destul de populat, fiind considerat un oraş mare al României, cu importanţă în ponderea economică a ţării. Ca în orice oraş dezvoltat, se putea observa o împărţire în zone ale protipendadei şi ale celor din mahalale, devenite cartiere prin denumirea modernă a acestora şi care erau locuite de către pătura mai puţin avută, care practic ducea greul prin munca brută, fizică de zi cu zi.

„O parte din aceste cartiere erau situate în Valea Oraşului, Bădălanul cel Otoman - Bădălanul fiind denumirea turcească de la 1540 a acestei zone destul de paupere în care se găseau şi locuinţe ale proprietarilor mai bogaţi dar pe care aceştia le închiriau celor nevoiaşi. Zona situată în partea de vest a oraşului avea denumirea de «Cartierul demobilizaţilor». Prin săraci să nu ne gândim la acei locuitori care aveau o viaţă plină de lipsuri, ei erau fie locuitorii vechi ai oraşului, care nu au reuşit să se realizeze în viaţă, fie se numărau printre cei veniţi în Galaţii începutului de secol XX - meseriaşi, ori ţărani”, ne-a explicat Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Galaţi.

Deşi modeste, gospodăriilor acestor oameni erau curate, însă în părţile unde terenul era mai jos decât nivelul străzilor, vara se scurgeau apele de ploaie, inundând astfel curţile caselor şi formând „mlaştini puturoase”, după cum scria un ziar local din anul 1933.

„Pentru că aveau case modeste, situate în afara zonelor importante din oraş, unde regulamentele de construcţii prevedeau ridicarea edificiilor cu ziduri din cărămidă, casele acestora erau din chirpici, rar erau ridicate din cărămidă arsă. Şi pentru că erau joase, iarna, ninsorile abundende acopereau în întregime ferestrele, mahalalele înfăţişându-se «fidel câmpia Bărăganului în care vântul fluieră sinistru». Asta deoarece nici autorităţile, nici locuitorii nu depuneau vreun efort pentru a deszăpezi zona, lucru pe care îl întâlnim şi astăzi”, a precizat Marius Mitrof.

Fie că erau muncitori, pescari sau plugari, majoritatea locuitorilor din aceste zone duceau o viaţă aproape rurală, în care se dădea o luptă permanentă pentru asigurarea existenţei.


FOTO Huff.ro

„Comunitatea era întreţesută cu viaţa străzii, iar cei din Valea Oraşului şi cu cea a apelor, constituind un izvor de talent al rezistenţei în faţa vitregiilor vieţii. Cu alte cuvinte, membrii comunităţii erau educaţi într-o lume a claselor inferioare. Pentru asigurarea educaţiei şi instruirii, fetele acestor familii sărace puteau merge la şcolile de stat existente în cartierele în care locuiau, iar băieţii urmau cursurile şcolilor adresate lor”, a declarat Marius Mitrof.

În perioada interbelică, dispensarele medicale erau recent înfiinţate şi deserveau meseriaşii şi muncitorii, dar şi copiii asiguraţilor din zonă, care îşi duceau viaţa în locuinţe umede, iar paludismul, rahitismul şi tuberculoza îşi aveau locul prin casele nevoiaşilor, după cum descria un ziar din anul 1932.

„Dacă ar fi să dăm un exemplu despre cum îi vedeau cei din înalta societate gălăţeană pe aceşti locuitori ai cartierelor sărace, putem spune că «oamenii din Bădălan, de pe lângă Brateş, nu se duc la biserică şi vor să împartă averea boierilor». Câtă dreptate aveau aceştia despre faptul că cei din Bădălan frecventau mai mult sau mai puţin biserica, stă martor un articol din presa locală interbelică. Acesta informa cititorii că vizitatorii bisericii erau elemente care stăteau la fundamentul modestiei sociale, dar care au dezamăgit profund într-una din nopţile de Înviere, oferind un spectacol de bâlci, constând în înghesuieli isterice, îmbrânciri, afurisenii şi înjurături. Şi toate acestea pentru simplul motiv că, din dorinţa de a pleca mai repede acasă, fiecare se înghesuia să ajungă în primele rânduri la anafură. Cu toate acestea, locuitorii acestor cartiere şterse de strălucire în comparaţie cu zonele din centrul oraşului, au contribuit prin sacrificiul lor la apărarea ţării atunci când aceasta i-a chemat sub arme”, a explicat pentru cotidianul „Adevărul”, Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Galaţi.

Dacă plugarii gălăţeni erau denumiţi aşa pentru că activitatea lor se axa pe munca agricolă de pe terenurile proprietarilor de pământ, câştigând atât cât conveniseră cu aceştia prin contract, muncitorii lucrau în atelierele şi uzinele proprietarilor acestora, ori în instituţiile statului. Însă atât plugarii, cât şi proprietarii erau plătiţi cu salarii de mizerie. Dacă răsfoim presa vremii, observăm că repausul săptămânal era o adevărată problemă. Cele opt ore de muncă pe zi, stabilite prin lege, se depăşeau în cele mai multe cazuri, iar până şi plata salariilor muncitorilor şi a micilor funcţionari la stat devenise o problemă.

„Existau întârzieri de câte o lună sau două, ori chiar diminuări de salarii, mai ales dacă vorbim de anii crizei. Toate acestea nu făceau altceva decât să aibă impact asupra vieţii acestor familii şi asupra modului lor de a se hrăni. Şi chiar dacă aşa cum scriu cărţile biografice ale vremii, cum că de pe masa săracului şi a bogatului nu lipsea caviarul, se pare totuşi că alimentaţia de bază a acestor familii era mămăliga, şi aceea făcută dintr-un mălai de proastă calitate”, a precizat Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Galaţi.

Cu toate acestea, veselia nu lipsea din aceste case pline de copii şi chiar dacă greutăţile încercau să arunce o umbră asupra acestor familii, distracţia era la ea acasă în zilele de sărbătoare, mărturie stând horele din fostele cartiere Vadul Ungurului şi Lozoveni, hore care, în Galaţi, au continuat ca tradiţie până la începutul anilor 2000.

Exista o grijă din partea statului pentru această pătură socială, dar, ca în Caragiale, în practică „lipsea cu desăvârşire”.