Răspunderea guvernării înseamnă desemnarea în importantele funcţii de execuţie a tot ce au mai bun partidele pentru fiecare minister în parte (tot tehnocraţi pe domenii, dar asumaţi politic), înseamnă decizii oportune şi îndrăzneţe, înseamnă strategii care să exceadă timpul unui mandat în speranţa că guvernarea următoare va duce mai departe proiectele începute.

Având în vedere experienţa în actul de guvernare a statelor cu democraţie consolidată (şi am în vedere două exemple clasice, ale SUA şi Marii Britanii, unde există două mari partide – republican şi conservator, respectiv laburist şi conservator), sussemnatul şi-ar fi dorit ca şi pe eşicherul politic românesc să avem doar două mari blocuri politice foarte puternice, de stânga şi de dreapta, şi un electorat care ştie unde să pună ştampila atunci când merge la vot. Un electorat mobil în opţiuni şi nu unul captiv, ca în prezent, învăţat cu jugul şi imun la derapaje. Aşa cred că gândeşte majoritatea covârşitoare a românilor; ei ar dori să ştie stânga ce face dreapta şi invers. Să nu mai avem la guvernare partide-balama sau partide-căpuşe bune doar de trecut anumite proiecte de legi dorite de partidul dominant în coaliţie, sau de blocat iniţiative valoroase venite din partea opoziţiei.

În Europa avem şi un exemplu în care ambele blocuri mari politice guvernează cu succes împreună. Am în vedere Germania, unde puterea este exercitată împreună de Uniunea Creştin Democrată (CDU) cu Partidul Social Democrat (DSP).

Dar românii nu sunt nemţi, dovadă că formula de guvernare USL a fost o experienţă nereuşită. Un Parlament cu 70 % membri USL şi un executiv sută la sută USL nu au fost capabili să ia nici o măsură cu impact major asupra viitorului naţiunii române, cum ar fi, de exemplu, amendarea Constituţiei, stoparea declinului demografic ori salvarea sistemelor de educaţie şi de sănătate. Degeaba se laudă Ponta şi Dragnea că ei au reparat ce au stricat adversarii lor. Or fi peticit ei ceva, pe ici pe acolo, dar de construit – pauză. După aproape şapte decenii de viaţă, din care mai bine de cinci cu activitate lucrativă, şi la câte mi-a fost dat să văd la viaţa mea, am argumente să scriu că românul de rând din guvernarea lui Ponta nu a trăit mai bine decât în guvernarea  Ungureanu, Boc, Tăriceanu, Isărescu, Radu Vasile, Ciorbea, Văcăroiu, Stolojan sau Roman. Acest adevăr l-am dezvoltat cu ceva timp în urmă, în editorialul „Triumfalism fără acoperire”

Chiar dacă Klaus Verner Ioannis este un etnic german, preşedintele nostru este captiv sistemului electoral actual. Prin declaraţia acestuia de la finalul săptămânii trecute, în care a anunţat că după alegerile din 11 decembrie a.c. va desemna ca premier un om politic, avem certitudinea că România se va întoarce la guvernarea de coaliţie cu partide-balama. O mare şansă şi pentru UDMR care, de 26 de ani, este abonată la posturi ministeriale.

Aşa cum arată, în prezent, sondajele de opinie (mai ales cele ale filo-pesedistului Marius Pieleanu, care îi suflă lui Dragnea vânt din pupa ca să obţină un scor cu cifra 4 în faţă), nici un partid nu va fi în stare să îndeplinească condiţiile prevăzute în art. 102, alin. 1 din Constituţie privind investitura Guvernului: „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”.

Aceasta fiind realitatea, după alegerile legislative din 11 decembrie 2016 vom avea la guvernare fie PSD+ALDE (balamaua lui Tăriceanu)+UDMR, fie un PNL cu mai multe balamale: UDMR, USR şi alte formaţiuni care se revendică a promova o politică de dreapta.

Partidele-balama din ţara noastră au fost o frână în consolidarea democraţiei şi statului de drept. În perioada 1992-1996, guvernarea a fost sprijinită în Parlament de „patrulaterul roşu” format din FDSN (aripa Iliescu a FSN) +PDAR+PSM+România Mare, care a ţinut România pentru un deceniu în zona gri a democraţiei, departe de NATO şi Uniunea Europeană. Este guvernarea la finalul căreia PDAR şi PSM s-au „topit” în FSN-ul iliescian rebotezat succesiv în FDSN, PDSR, PSD. 

În perioada 1996-2000 am avut la guvernare Convenţia Democrată Română, o uşă deschisă spre valorile euro-atlantice, dar blocată aproape continuă de o sumedenie de „balamale”. CDR a sucombat din cauza tendinţelor centrifuge manifestate de cele 8 partide componente (PNŢCD, PNL, PSDR  - care şi el era format din aripa lui Sergiu Cunescu şi aripa Petre Roman -, PER, PAC, PNL - Convenţia Democratică, PNL - Aripa Tânără, Federaţia Ecologică din România) şi alte 9  formaţiuni politice şi civice (Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat Creştină, Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Solidaritatea Universitară, Asociaţia 21 Decembrie, Mişcarea România Viitoare, Sindicatul politic „Fraternitatea, Uniunea Mondială a Românilor Liberi), la care s-a adăugat UDMR. Această mega-structură de guvernare şi-a pierdut timpul mai mult prin celebrele şedinţe COCOPO. Lipsa de unitate a celor 18 parteneri de guvernare a adâncit criza economică şi socială şi a avut ca finalitate o nouă mineriadă. Nota de plată e eşecului a căzut în sarcina PNŢCD, care nu şi-a revenit nici până astăzi din coma politică.

Trebuie menţionat însă că două decizii guvernamentale majore ale CDR, una de politică economică internă – libertate la privatizare, cu orice preţ –, şi alta de  politică externă – punerea la dispoziţia NATO a spaţiului aerian românesc pentru bombardarea Serbiei -, au deschis României calea aderării la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic şi începerea negocierii celor 31 de capitole din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Aceste deschideri au însemnat o mană cerească în actul de guvernare pentru cuplul PSD Iliescu-Năstase, în perioada 2000-2004, mai ales că cele două obiective majore au fost singurele proiecte de ţară din perioada post-decembristă care s-au bucurat de consensul întregii noastre clase politice în urma conclavului de la Snagov.

Începând cu guvernarea Tăriceanu, rolul partidelor-balama a devenit tot mai nefast şi destabilizator. În perioada 2005-2007 „soluţia imorală” a jucat un rol important în actul de guvernare (PUR - un partid de buzunar - avea un viceprim-ministru şi trei miniştri în Executiv), iar din aprilie 2007 şi până în decembrie 2008 însuşi PNL-ul premierului Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu a devenit o balama la uşa PSD-ului, liberalii, cu 18% susţinere în Parlament, fiind nevoiţi să joace pe melodiile compuse de Hrebenciuc et.comp.

O asemenea tendinţă s-a bucurat de sprijinul permanent al lui Traian Băsescu care, după „soluţia imorală” sortită eşecului, a inventat o altă soluţie a eşecului - UNPR -, preluată din mers, în aprilie 2012, şi de cuplul PSD Ponta-Dragnea. Fostul preşedinte perseverează în ideea viabilităţii partidelor-balama, lansând „la apă” „bărcuţa” PMP în speranţa că va prinde o ciosvârtă de la guvernarea viitoare. La fel cum procedează şi fostul premier Victor-Viorel Ponta, care şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că a pus umărul la crearea altor partide-balama , ca ALDE şi Partidul Unităţii Române al ultranaţionalistului Bogdan Diaconu, poate-poate va ajunge din nou premier.

În concluzie, nici un preşedinte din 1990 încoace şi nici un partid cu pondere pe scena politică a ţării în perioada 1990-2016 nu a militat pentru un sistem electoral care să ţină în afara Parlamentului şi a actului de guvernare partidele-căpuşă care ajung, totuşi, să guverneze fără să treacă prin filtrul alegerilor.