Cum ajungeau oraşele româneşti să fie deszăpezite impecabil acum un secol. Localnicii erau speriaţi de Codul Penal

Pe vremuri, baza la deszăpezire ara în oameni

În urmă cu un secol, nu existau utilaje de deszăpezire, iar tehnologia nu era deloc avansată în privinţa îndepărtării zăpezii.

La începutul secolului trecut, cu toate mijloacele rudimentare de care dispuneau oamenii, cu ajutorul instrumentelor simple, precum lopeţi, căruţe şi impulsionaţi de către autorităţi un oraş întreg reuşea să intre în normal, după căderi de zăpadă consistente. Reuşeau acest lucru cu muncă intensă, cu participare numeroasă, îndrumaţi de autorităţi, care nu ezitau să-i ameninţe cu pedepse din Codul Penal dacă nu vor urma cu stricteţe ordinele.

Spre exemplu, în anul 1900, primarul din Focşani a dispus ca ”toţi locuitorii, fie ei proprietari sau chiriaşi, după încetarea fiecărei ninsori să-şi cureţe zăpada de pe acoperişuri  şi gheţurile ce se formează pe margini”.

De asemenea, oamenii erau somaţi să cureţe imediat zăpada şi gheaţa de pe trotuare şi din faţa fiecărei case sau prăvălii. Curăţirea zăpezii şi a gheţii de pe acoperişuri  trebuia făcută dis de dimineaţă sau la prânz, între orele 12.00-13.00, pentru a nu împiedica circulaţia pe trotuare. 

Toată cantitatea de zăpadă şi de gheaţă curăţită, de pe acoperişuri şi de pe trotuare, trebuia strânsă de proprietari şi chiriaşi în grămezi aşezate în mijlocul străzii, în sensul de a se lăsa liberă circulaţia trăsurilor pe ambele laturi, iar de aici se transporta în afara oraşului cu mijloacele serviciului de salubritate local.

Curăţirea gheţii de pe trotuare trebuia făcută cu razuri late de fier şi nu cu topoare sau alte instrumente care puteau cauza stricarea dalelor. 

Era interzis ca proprietarii sau chiriaşii să scoată zăpada şi gheaţa din curţi afară în stradă, în caz contrar zăpada fiind transportată  de aceştia pe cheltuiala lor afară din oraş.

Legat de curăţirea gheţii de pe trotuare, vechile autorităţi orăşeneşti  detaliază în alte acte oficiale  că pentru îndepărtarea acesteia sunt permise doar acele razuri late de fier, dar numai pe timp de moină, când gheaţa se dezlipeşte cu uşurinţă sau imediat ce a căzut zăpada înainte de a îngheţa.

„În timp de îngheţ este interzis cu desăvârşire curăţirea trotuarelor, dalele fiind îngheţate şi existând riscul de a se sparge. În aceste situaţii, pentru a împiedica alunecuşurile, proprietarii vor trebui să aştearnă câte un mic strat de nisip sau chiar şi cenuşă”, potrivit unor documente păstrate în arhive.  

În 1932, regulamentele urbanistice prezintă neajunsurile iernii în felul următor. „Ridicarea zăpezilor este de mare importanţă în România, mai ales în oraşele importante, căci clima noastră ne dă ierni, adesea, de 5 luni. Se recomandă ca zăpada să fie ridicată cât mai curând spre a nu fi bătută de circulaţie şi transformată în gheţuri. Operaţiunea constă mai întâi în înlăturarea zăpezii din calea de circulaţie şi apoi se face transportarea ei. Înlăturarea se face bine cu plugul de zăpadă (dacă pavajul e neted) făcut din lemn, sau în formă de pană, trasă cu vârful în sensul mişcării ori cu pluguri metalice special. Zăpada, grămădită lateral, este adesea lăsată acţiunii soarelui, ploii sau vântului spre a fi topită, dar în oraşele cu circulaţie importantă zăpada trebuie transportată aiurea, ceea ce cere cheltuieli mari Transportul se face cu căruţele, autocamioane etc”.

Zăpada era transportată fie la marginea oraşelor, fie la canalele de scurgere care puteau prelua o cantitate mare. Autorităţile erau atente cu investiţiile din oraşe, astfel că interziceau îndepărtarea gheţii prin lovirea cu răngi de metal, pentru a nu fi deteriorat trotuarul, iar pentru evitarea acestui inconvenient se recomanda folosirea sării de bucătărie.