Drumul către călugărie. La 70 de ani, bunicul Dumitru a devenit părintele Dometie: „E mai importantă rugăciunea pentru nepoţi decât poveştile“
0Aproape de amurgul vieţii, Dumitru Pătraşcu şi-a luat rămas-bun de la familie şi a plecat la mănăstire. Tânjise după clipa asta în sinea lui, iar senectutea i-a dat libertatea de a-şi împlini destinul. Alţii călătoresc, alţii se apucă de grădinărit, alţii îngrijesc nepoţii toată viaţa. Tatăl a 4 copii şi bunicul a 8 nepoţi, Dumitru a ales să-i slujească lui Dumnezeu clipă de clipă.
Cu acordul soţiei Elena-Oniţa, Dumitru Pătraşcu a plecat la Mănăstirea Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul de la Histria, cu gândul la tatăl său care purta acest nume. După un an petrecut aici, fratele Dumitru s-a alăturat obştei de la Mănăstirea Dervent, cu care păstrase legătura încă din viaţa de mirean. După încercări şi greutăţi, Postul Paştelui i-a adus fostului sudor o mare bucurie: a fost tuns întru monahism, astfel că Dumitru Pătracu, fratele Dumitru, a devenit, în sfârşit, părintele Dometie.
La slujba religioasă a participat, în ajunul Duminicii Sfintei Cruci, toată familia Pătraşcu, care i-a sărutat apoi dreapta părintelui său. „Ştiam că acesta este visul lui, aşa am crescut, cu gândul că tata ne va lăsa la un moment dat, când vom ajunge mari, şi va merge la mănăstire“, spune Liliana Năclad, fiica lui Dumitru Pătraşcu. Toţi cei 4 copii au făcut Teologia: Adrian este preot la Năvodari şi realizează emisiuni religioase, Claudia este profesoară de religie, Liliana a lucrat la biroul de presă al Arhiepiscopiei Tomisului şi este lector universitar la „Ovidius”, iar Mădălin are o firmă de amenajări interioare.
Părintele Dometie, în sânul familiei sale Sursa foto Liliana Năclad
„Nu este uşor să-ţi laşi viaţa de afară şi să te retragi la mănăstire. Mai ales pentru cei obişnuiţi cu alt mod de viaţă, adaptarea este anevoioasă. Aici este un ritm continuu, un altfel de program, te odihneşti mai puţin, ai sarcini, slujbe, trebuie să îţi găseşti locul în obşte printre călugări şi să interacţionezi cu credincioşii care vin la mănăstire pentru îndrumare. În monahie, călugării se lasă pe sine, este o jertfă foarte mare şi grea. Îl cunosc pe Dumitru de prin ’92 şi mereu a fost om credincios cu iubire faţă de Dumnezeu. Copiii lui şi-au găsit drumul datorită rugăciunilor părintelui lor. La un moment dat, i-a lăsat să aleagă, să vadă ce fac în viaţă. Iar ei s-au întors singuri către religie“, arată stareţul Andrei Tudor de la Mănăstirea Dervent.
Renaşterea lui Dumitru
„Am murit lumii, dar m-am născut ca slujitor al lui Hristos. Este cel mai important moment din viaţa mea. Mă uit în urmă şi văd că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile, iar eu trebuie să mă ţin de cuvânt, să Îl slujesc cu trup şi suflet, în deplină ascultare, până la sfârşitul vieţii mele“, spune cu vioiciune părintele Dometie. „În viaţa de mirean eram apropiat de Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Constanţa, m-au fascinat cântările bisericeşti, iar preoţii mă mai luau cu ei la sfeştanii. În concedii mergeam la Peştera Sfântului Andrei, iar părintele Sava, văzându-mă cu drag de cele sfinte, m-a îndemnat să intru la mănăstire. Era în 2002, dar am amânat momentul, am zis că vreau să-mi văd toţi copiii mari, la casele lor. M-am luat cu viaţa şi m-am trezit cam târziu. Acum îmi pare rău că nu m-am ţinut de cuvânt“.
Părintele Dometie cu nepoţii, la ceremonia de tundere în monahism Sursa foto Liliana Năclad
Despre adaptarea la traiul auster din călugărie, părintele Dometie spune că nu este un pas uşor. El l-a făcut la aproape 70 ani. „Dar îl faci cu drag şi nu ţi se mai pare greu. Cu dragoste de Dumnezeu faci orice. Îmi place să-mi văd haina, să fac slujire. Parcă m-am descoperit“, mărturiseşte preotul.
La vârsta când copiii deschid ochii în viaţă, nepoţii lui Dumitru Pătraşcu şi-au văzut bunicul îmbrăcat pentru totdeauna în rasă. O să regrete poveştile pe care le-ar fi spus sau sunt mai folositoare poveţele? „O rugăciune este mai importantă decât o poveste. Vine Învierea şi mă rog la Dumnezeu să fim cu toţii sănătoşi, voioşi, bucuroşi şi cu dragoste de Dumnezeu“, spune părintele Dometie.
Confesiunea fiicei
„Tatăl nostru a făcut acest legământ interior, al slujirii lui Hristos, încă de când fraţii mei mai mici erau pe băncile liceului, iar noi, cei mari, la facultate. Deseori ne spunea că în cele mai profunde stări interioare Îl ruga pe Dumnezeu să aibă grijă de noi, iar el îi vă dărui întreaga lui viaţă, după ce vom fi aşezaţi.
Acest moment s-a petrecut în urmă cu 4 ani, când a devenit frate al mănăstirii Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul, sfânt al cărui nume l-a purtat tatăl său. În tot acest parcurs duhovnicesc, tatăl nostru a fost foarte apropiat de mănăstirea Dervent, având o legătura sufletească stânsă cu părintele arhimandrit Andrei Tudor şi părintele duhovnic Visarion. Astfel că, de 3 ani, el a ucenicit la mănăstirea lui de suflet.
Tata s-a născut în Gorj, însă la adolescenţă a venit în Constanţa unde a cunoscut-o pe mama, Elena-Oniţa. Au dus o viaţă modestă, într-un bloc comunist, însă primele amintiri ale copilăriei mele, legate de viaţa spirituală sunt în directă legătură cu tatăl meu. Eram toţi patru aşezaţi în ordinea vârstei, în hol... Era Paştele, iar tata ne adusese pască de la biserică, o pusese într-un pahar cu vin şi ne punea să spunem <Tatăl nostru>, apoi ne dădea pasca, asemeni unui dar de mare preţ.
Copilăria noastră, asemeni multora, a fost una modestă, trăită în comunism, însă mereu am simţit rugăciunile părinţilor ca veghindu-ne. Toţi patru am urmat cursurile Facultăţii de Teologie, chiar dacă ulterior am absolvit şi alte facultăţi, baza noastră este una spirituală. Acum suntem foarte bine, semn că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile tatălui meu. Pentru toate astea suntem datori, la rîndul nostru cu mulţumiri şi rugăciuni. Acesta este jurnalul călugăriei tatălui meu. Rămas bun, tată, bun găsit, părinte Dometie!“, spune Liliana Năclad, fiica părintelui Dometie de la Dervent.
Părintele Dometie de la Dervent Sursa foto Liliana Năclad
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
