Cum se fac glumele şi de cine mai râd românii - secretele marilor umorişti. Dragoş Pătraru: Patriarhul sună în disperare la TVR, să ne scoată emisiunea
0De ce şi de cine se mai amuză astăzi românii, cum diferă umorul în timp şi spaţiu şi care este bancul preferat sunt întrebări la care au răspuns, la invitaţia „Adevărul“, câţiva dintre cei mai populari autori de umor.
Dintr-o ţară tristă cu mult umor, am devenit o ţară umoristică, dar cu multă tristeţe. De Păcală am râs în şcoală, Bulă ne-a ajutat să ieşim din comunism fără să ne pierdem minţile complet, iar acum Dorel, Chuck Norris sau Preşedintele joacă, având destul succes, în antologia „Comici vestiţi ai ecranului“.
De ce şi de cine se mai amuză astăzi românii - am întrebat mai multe nume de „jucători la bursa umorului“, cum ar spune analiştii. Ei sunt oameni responsabili cu starea de bine a populaţiei - acel consumator frivol şi degrabă judecător, care cu un singur deget poate schimba foaia sau canalul, dacă nu se amuză suficient. Glumele lor s-au propagat pe sistemul „dă-le mai departe“, fără ca autorii să fie vreodată cunoscuţi după semnătură, ci doar ca entitate. Cum se face umor în România şi de ce mai râd românii, în afară de ei înşişi - ne dau detalii interlocutorii care au răspuns invitaţiei „Adevărul“.
Ioan T. Morar, ex-Ars Amatoria, ex-Divertis, ex-Academia Caţavencu: „Râd, deci exist“
„Anii umorului «clandestin» au fost, pentru mine, cei mai frumoşi ani. Şi nu mă refer numai la spectacolele la vedere din brigăzile studenţeşti, cu «şopîrle» mai mici sau mai mari, ci şi la ceea ce făceam aproape ascunzându-ne. Eram, pe atunci, alături de Ioan Groşan, în Ars Amatoria şi ne întâlneam cu Divertis (în care aveam să mă integrez mai târziu) la Izvorul Mureşului iarna şi la Costineşti vara. Sau prin taberele studenţeşti de la Slănic. După ce terminam munca «oficială», ne strângeam în grup «bine verificat» şi făceam «şouri». Pe atunci îl imitam pe Ceauşescu, dar nu două-trei expresii, ci încercam să pătrund în modul lui de a gîndi. Orice făceam la acele întâlniri clandestine, pînă la urmă ajungeam la Ceauşescu şi-mi intram în rol. Cel mai ades erau conferinţe de presă, în care colegii mei erau ziarişti străini, iar eu, în calitate de Ceauşescu, le răspundeam, improvizând şi reuşind, uneori, poante foarte bune.
Cel mai tare şou, după părerea mea, a fost la Costineşti, iar printre spectatorii aleşi pe sprânceană (totul se ţinea într-o cameră, la căsuţele A) s-au numărat Ivan Paţaichin cu soţia, Dragomir Cioroslan, Ovidiu Iuliu Moldovan şi puţini alţii. Ideea generată atunci, la şoul ăla, ideea de la care a pornit improvizaţia a fost că, fiind România de mult timp fără patriarh (era înainte de alegerea lui Teoctist), cel mai normal ar fi ca noul patriarh să fie Nicolae Ceauşescu, deja comandant al Forţelor Armate, preşedinte al României, secretar general al partidului unic etc.
Am improvizat, atunci, un telejurnal în care se transmiteau secvenţe de la instalarea lui Ceauşescu în acest post. «Telejurnalul de vecernie» avea un limbaj combinat între propaganda partidului şi expresiile bisericeşti. Totul improvizat! Iar lozicinile strigate atunci de mulţimea alcătuită din Divertis au fost în genul «Lângă poduri şi canale/Ridicăm azi catedrale», «Scorniceşti. Scorniceşti/ Betleemul nostru eşti», «Convertind mai mulţi atei/Vom lucra şi-n schimbul trei» şi multe altele. A fost un delir comic nemaipomenit. Totul a mers de parcă am fi avut un scenariu bine scris.
Eram inconştienţi! Nu ne temeam că ne va turna cineva. Şi, în general, se pare că nu am fost turnaţi. mie mi s-a întîmplat, eram într-un cadru de trei persoane, l-am imitat pe Ceauşescu, la rugămintea uneia din ele, iar cea de-a treia persoană m-a turnat, am văzut asta la CNSAS. E vorba de Liana Buligan (aşa o chema pe atunci) ajunsă celebru după scandalul cu free shop-urile. Ajunsese secretara lui Adrian Năstase. Om de încredere, nu?!
Nu spun eu o noutate, dar astăzi a dispărut referinţa comună pentru a face umor. Atunci eram aproape toţi de aceeaşi parte a baricadei. Acum baricada s-a fărâmiţat şi nici nu mai ştii cine unde e. Atunci dacă făceai o glumă uitîndu-te în sus, se prăpădea lumea de rîs, ştia că e vorba de Ceauşescu. De Gaulle spunea, referindu-se la francezi, că e greu să conduci un popor care are peste 350 de feluri de brînză. Eu aş zice, parafrazând, că e greu să faci să rîdă un popor cu zeci de berbeci de opinie, cu turme atât de divizate.(nu e nici o aluzie la greva ciobanilor). Ne-am pulverizat de tot, greu mai aduni într-o sală oameni care să vrea să rîdă de acelaşi lucru şi acel lucru să fie inteligent, sclipitor. Şi, atunci, ajungi la glume despre sex... Cu cât mai deocheate, cu atât mai gâdilată e ţinta. Eu nu cred că nu se râde în România, dar şi râsul a devenit, parcă, o chestie privată.
O explicaţie este că a dispărut solidaritatea pentru că a dispărut ameninţarea comună. Sau să spun s-a stins ceva în noi. Există, am înţeles, cluburi de stand-up în România, şi multe funcţionează bine, cu un public important. Deci, se mai râde. E uşor să faci umor cu sex, atunci de ce să mai elaborezi ceva complicat de care, eventual, râd doar câţiva în sală? Dăm glume la tot poporul şi gata. Eu nu sunt un bătrân nostalgic din ăla cu «pe vremea mea…». Amintirile mele sunt o chestie privată. Mă mai văd, din cînd în cînd, cu Toni Grecu (rămas pe baricadă, dar nevoit să se adapteze şi el la gusturile vremii) şi râdem amintindu-ne. Deci, râdem şi acum. Nu am pierdut bucuria de a râde la glume bune. Eu, locuind acum departe de forfota «în direct» a României, văd pe internet suficiente glume bune. Sunt cîţiva umorişti pe Twitter care mă amuză de fiecare dată. Umorul nu a dispărut, s-a reorganizat. Să fim optimişti!
Pentru a-i face pe alţii să rîdă, trebuie să fii tu foarte dispus să râzi. La Academia Caţavencu eram în «colectivul de bule» şi, într-o vreme, eram un fel de senzor. Dacă râdeam eu la o poantă, atunci era validată «bula» pozei. Acolo râdeam mult între noi şi o parte din râsul nostru se transmitea în revistă, alta rămânea acolo. Aveam subiecte fixe de care râdeam, eram un mecanism care mergea foarte bine împreună. Lunea, pentru că lunea «se făcea revista» era pentru mine ziua de râs. Mult, sănătos, eliberator. Şi cu multă auto-ironie. Trebuie să ştii să rîzi în primul rînd de tine, ca să fii credibil cînd râzi de alţii. Multe din şedinţele de bule debutau râzând unii de alţii. Ca un vaccin. Esenţial este să nu te laşi învins, să găseşti resurse să râzi oricînd. Am avut odată o intervenţie spitalicească şi am făcut o glumă (bună, zic eu) cu doctorul care-mi făcea injecţia pentru anestezie generală. Ultima mea imagine a fost cu el râzând.
Am şansa de a fi într-un grup, într-o mini reţea de internet care are aceleaşi valori şi, deci, gustă aceleaşi glume. Eu râd cu ei. Alţii râd la alte glume. Nu trebuie să fim toţi la fel…Cu toate acestea, prostia omenească va face mereu lumea să râdă. Pe unii mai mult, pe alţii, mai puţin. Oamenii perfecţi nu râd de nimeni şi nimeni nu râde de ei. Din fericire, oamenii perfecţi nu există.
Comediantul meu preferat este Seinfeld, la o repede ochire. De fapt, Woody Allen…sau nu, Mel Brooks… Poate Louis CK, ca să adaug un al patrulea. Am auzit multe bancuri care au fost cele mai bune. Şi sper să mai aud. Nu am obiceiul să fac clasamente. Râd fără program. Râd, deci exist“.
Ioan T. Morar / Răzvan Cucui / Julius Constantinescu Sursa foto Arhiva personală / Facebook
Răzvan Cucui, Kamikaze: „De râs ai nevoie ca de apă!“
„Hai întâi să aruncăm puţină lumină în trecut! Academia Caţavencu a dat faliment nu din cauză că-şi pierduse umorul, ci din cauza unei aventuri economice care s-a numit ziarul Cotidianul - o pălărie mult prea largă pentru capetele «academicienilor». În acea gaură neagră dispăruseră milioane de euro înainte să o cumpere Vântu. Vântu a încercat şi el, o vreme, să-i mai ostoiască foamea de bani. Dar l-a prins criza hrănind gaura. Revista Kamikaze s-a desprins în vremuri vitrege de insolvenţă, cu puţin înainte de declararea falimentului. Caţavencii de azi au rămas agăţaţi de marcă precum scrisoarea sperând să o răscumpere cu bani puţini. Tuturor li s-a propus să fugă cu noi la Kamikaze. Desigur, în alt montaj managerial. Au refuzat. Marca Academia Caţavencu s-a vândut la licitaţie şi a cumpărat-o Dan Adamescu. A cumpărat o marcă goală, fără oamenii care o clădiseră. Deci «creionul umorului» nu s-a rupt, ci a fătat prematur alte două creioane: Kamikaze şi Caţavencii. Acum sunt trei creioane.
Românii au crescut cu revista Urzica, din păcate, financiar, e greu să găseşti un mogul la fel de generos cu condeierii, cu caricaturiştii, cum era Partidul Comunist. Acei umorişti de şcoală veche puteau trăi liniştiţi numai din asta. Cu condiţia ca, din când în când, să critice şi ospătarii care iau bacşiş, pletoşii cu blugi evazaţi, în general, fără ocupaţie, gestionarii prinşi cu «ilicitul», dar şi teme mai mari, precum înarmarea imperialiştilor, stoarcerea de resurse şi poluarea planetei. Adică tot ce contravenea moralei şi eticii socialiste. Pentru succesul financiar, astăzi îţi trebuie, de asemenea, un partid care să-ţi plătească spezele. Prin interpuşi, desigur. Însă cu aceeaşi veche condiţie - să-i iei în colimator doar duşmanii, pe «ospătarii» lui să-i omiţi cu seninătate sau chiar să-i aperi subtil, dacă îţi permite talentul. Unii se mai descurcă. Cu succesul la public e şi mai greu, se produce umorul pe care-l cere piaţa. Şi piaţa nu cere nimic, ia totul gratis de pe internet.
În zilele noastre, pe români îi amuză aceleaşi subiecte. Doar că s-au diversificat mijloacele de contaminare în masă. Democraţia internetului a scos la iveală noi umorişti fără soldă. Îi găseşti citind enorm de multele pagini ale veleitarilor. Cum n-ai timp, te mulţumeşti să râzi şi la glumele veleitarilor. Înveţi să râzi la «ponticele». De râs ai nevoie ca de apă! De-asta a şi scăzut calitatea umorului.
Lumea nu mai are răbdare cu bancurile lungi, se socializează mai mult virtual, în mesaje prescurtate pe chat. De aceea vrea esenţă, vrea bancuri din două-trei cuvinte, ca să le poată priza rapid de pe facebook. Chuck Norris e o astfel de esenţă. Esenţă universală. Din două cuvinte ai spus tot despre o anumită situaţie. Cred că am importat gluma cu Chuck odată cu roşiile din Olanda, în vapor cu pulpele «SUA». Bancuri cu preşedintele se mai fac, am auzit, chiar de curând, un banc cu Iohannis. Suna cam aşa: «De ce să mai dăm banii pe Cuminţenia Pământului?! Nu avem la Cotroceni Muţenia Pământului?».
De când au apărut hainele şi odată cu ele, chestiunile ruşinoase, ascunse pe sub haine, sau practicate fără haine, Omul a dat drumul bancurilor deocheate pe Pământ. Glumele porno ţin de ancestral. Deşi apărut mai târziu, cuvîntul «WC» stârneşte râsul oricând. Am verificat! Probabil datorită activităţilor depuse acolo. «Buda» în loc de WC este o glumă în sine. Nu ştiu dacă vine de la poziţia lui Budha sau de la Buda şi Pesta. Umor ardelenesc!
Trupa lui Seinfeld face, din punctul meu de vedere, cel mai bun umor. Eu, dacă aveam memorie, mă făceam doctor, avocat sau actor. Dar tehnologia copy-paste mă ajută să spun, dacă nu cel mai tare, măcar cel mai bun banc nou pe care l-am auzit: «Într-un bar din Chişinău, clientul comandă o bere la draft. <Douăzeci de lei>, îi cere barmanul. <Păi, parcă era zece lei...>. <Era, dar am pus o taxă pentru recuperarea miliardului de euro furat. Ştiţi, cum au făcut şi fraţii noştri de peste Prut la benzină, pentru paguba de la Bancorex>. Clientul îi dă barmanului 20 lei, acesta îi numără şi îi returnează clientului 10 lei. <Ce-s cu ăştia?!>, întreabă mirat clientul. <Este restul, că bere nu avem>»“.
Epic Show - Adrian Cucu, Tiberiu Codorean, Bogan Rădulescu, Dragoş Stan Sursa foto Facebook
Tiberiu Codorean, Epic Show: „Există public pentru orice formă de umor“
„Fiind relativ tineri, am cunoscut foarte puţin din epoca de aur a umorului subversiv şi putem spune cu mâna pe dosarele Securităţii că nu ne este dor de el. Pentru că era subtil de frică, nu de dragul subtilităţii sau al inteligenţei creative. Era subtil de nevoie, nu de plăcere. Umorul subtil din comunism e echivalentul unei înjurături pe care i-o arunci şoptit unei găşti de duri ce te-a snopit în bătaie, în timp ce fugi lingându-ţi rănile. E iluzia unei riposte, o consolare anemică. Hazul de necaz e ca o cârjă psihologică: e mai bine să nu ai nevoie de cârje, oricît de grozave ar fi ele.
Nu ştim la ce râd românii pentru că nu-i cunoaştem pe toţi. Nu ştim nici la ce râdem noi. Uneori râdem la glume seci, alteori la vulgarităţi împachetate elegant. Câteodată ne plac prostiile, alteori vrem ceva mai intelectual. Băşcălia e mereu apreciată, pentru că oricui îi place să se simtă superior faţă de un prostălău, chiar dacă acela e doar personajul inventat de un actor sau comediant. Din câte am observat pînă acum, există public pentru orice formă de umor, chiar şi pentru scenetele acelea penibile ce ilustrează bancuri arhicunoscute. Cu cât e umorul mai complex, cu atât se rarefiază mulţimea celor care îl consumă, ceea ce nu-i neapărat un lucru rău.
Chuck Norris, acest SuperBulă al românilor, probabil că s-a născut dintr-o mamă virgină şi o contracepţie imaculată, văzând lumina zilei în urma unei cezariene pe care a efectuat-o tot el, din interior. Apoi a crescut într-un an cât Greuceanu în şapte şi, după ce i-a fost sensei lui Superman, s-a apucat de filme. Dacă nu era el arhetipul unanim acceptat de machoman care poate deochia godzille cu ochii închişi, ar fi fost un altul - Van Damme, Bruce Willis sau Andi Vasluianu. Conceptele abstracte au nevoie de un corespondent uman. De exemplu, glumele despre graşi au întotdeauna un reprezentant real (o vedetă oarecare, habar n-avem cine e grasul celebru al zilelor noastre. Aaa, ba da, e Oana Roman, dar ar fi fost de preferat să nu-i menţionăm numele pentru că am dori să ne ferim de categoria asta de glume). Aşa şi glumele despre duri. Şi pentru că Mircea Badea era prea ocupat făcînd şpagaturi în gura presei, mentalul colectiv l-a ales pe Chuck Norris drept cel mai iubit dintre karatilieni.
Ca umorişti avem capacitatea de a vedea ceva amuzant în orice eşec, deci nu considerăm niciodată că am dat greş cu glumele noastre. E vina oamenilor că nu au înţeles ce-a vrut să spună autorul, e neajunsul lor. Acestea fiind scrise, glumele despre sex sunt gustate de toată lumea, pentru că sexul e un subiect la îndemâna oricui, mai ales în perioada pubertăţii.
Când aveam emisiune pe televizor şi patron care plătea corect munca, umorul nostru era legat de evenimentele recente (trebuia să avem ceva cârlige pentru privitor). Construiam emisiunea pornind de la ştirile săptămânii, comentând, analizând şi speculând umoristic actualitatea. Pe lângă asta, încercam să facem şi materiale atemporale, general valabile. Acum, în video-podcasturi şi în showurile de sit-down comedrink, avem timp să povestim mai pe îndelete despre propriile experienţe şi convingeri. Ajustarea nu e una conştientă. Conţinutul e în mare parte identic, pentru că noi nu ne-am schimbat atît de mult în aceşti doi ani, doar ambalajul diferă. Podcastul nu-i editat aproape deloc, pentru că un editor costă şi noi încă aşteptăm banii pe care ni-i datorează ultimul mogul pentru care am lucrat, iar sit-down comedrinkul nu-i altceva decât un podcast lung cu public.
Umorul este cel mai serios lucru din întreaga istorie a lucrurilor serioase; e mai serios decât un urs polar citind cel mai recent studiu despre încălzirea globală; e mai serios decât atmosfera dintr-un avion în care se urcă nişte tipi cu turbane; e mai serios chiar şi decât un copil care se ascunde de părinţi acoperindu-şi ochii cu palmele. Cu umorul nu-i de glumit. E exact ca un job: poţi să-l faci bine sau poţi să-l faci de mântuială.
E măgulitor să vezi că o creaţie de-a ta a trecut testul timpului. Shakespeare ar fi teribil de mândru de cât de bine a rezistat opera lui, dacă n-ar fi mort. Însă, dacă postăm o glumă pe Facebook şi peste o oră vedem că cineva o foloseşte fără a preciza sursa, atunci ne supărăm şi ne rulăm în cap scenarii cu mama plagiatorului, asta deşi distinsa mamă a hoţului de conţinut e o femeie de treabă care nu a greşit cu nimic. Dar conştientizăm faptul că şi furtul e o formă de apreciere şi, cumva, îi înţelegem pe buzduganii şi morarii care se ocupă cu aşa ceva. Ei tratează conţinutul muncit ca pe orice alt banc, dacă-l văd pe internet consideră că e bun public.
Noi avem o memorie foarte scurtă când vine vorba de bancuri. Le auzim, râdem bine la multe dintre ele, le dăm mai departe dacă sunt chiar bune, dar pentru toate bancurile avem modul «delete» activat, astfel că se şterg singure după o săptămână, ca un fel de spam umoristic. Comedianţii noştri preferaţi sunt cei amuzanţi. E atât de simplu. E amuzant, ne place.
Şi da, am avut un comentariu pe Facebook la remarca unei dame a politicii (Elena Udrea - n.red.), care a obţinut mai multe like-uri decât postarea ei. Nu l-am savurat ca pe o victorie, pentru că fusese pricinuit de o postare stupidă, ce trasa paralele şi mai stupide între două evenimente tragice (atentatul de la sala Bataclan din Paris şi incendiul de la Colectiv - n.red.). N-am făcut decât să scot în evidenţă stupiditatea raţionamentului damei cu un comentariu similar, dar intenţionat ignorant. E o variaţie a metodei reducerii la absurd din matematică. N-am vrut să fiu amuzant. Am vrut doar ca aceea care a postat să realizeze că a spus o prostie. Că doar pentru asta s-a inventat internetul: ca să ai posibilitatea să le spui altora că sunt proşti“.
Călin Petrar / Dragoş Pătraru Sursa foto Facebook
Călin Petrar, Times New Roman: „Românilor le lipseşte autoironia“
„S-au schimbat şi oamenii, şi vremurile, iar odată cu ele şi umorul. Era inevitabil să se întâmple asta, pentru că nu aveau cum să scape de glume corporatiştii, hipsterii sau Facebook-ul - şi era şi păcat să scape. A rămas, însă, neschimbat rolul umorului în societate. Motivaţia şi scopul din spatele unei glume sunt aceleaşi ca acum 20 de ani sau 200 de ani. Să genereze bună-dispoziţie. Ce e însă păcat că nu s-a schimbat - şi aici mă refer strict la români - e lipsa autoironiei. Lipsa ei îi împiedică pe români să se priceapă la umor. Evident, toţi zic că au simţul umorului, dar asta doar pentru că mint. Dacă reproduci un banc (sau, cum e la modă acum, dacă dai share pe Facebook la o imagine sau text cu umor), asta nu înseamnă că te pricepi la umor. Eşti la fel de bun la umor ca un papagal, că şi ăla ştie să reproducă. Lipsa asta a autoironiei, indispensabilă cuiva care consideră că se ocupă cu umorul, e cea mai deranjantă în zona de standup-işti de la noi. Unii reacţionează ca nişte ţaţe când faci glume pe seama lor. Eu am experimentat asta personal cu vreo 2-3 umorişti de la noi. Sunt foarte efervescenţi când fac glume pe seama altora, dar dacă îi abordezi după un spectacol cu o glumă pe seama lor, se irită. Stau foarte prost cu autoironia, motiv pentru care glumele lor nu pot depăşi un anumit nivel, cel de gospodină.
Există multe «Românii». Teleormănenii probabil râd dacă le arăţi degetul, ardelenii râd de moldoveni sau mitici, iar miticii şi moldovenii - de ardeleni, corporatiştii râd la glumele şefului, indiferent cât sunt de proaste, hipsterii râd la glume cu hipsteri, pentru că niciunul dintre ei n-ar recunoaşte că e hipster. Singurul lucru care-i uneşte pe români, indiferent de zonă, statut social, educaţie sau vârstă, e «capra vecinului». Românii râd de orice atâta timp cât nu e vorba despre ei. Exact ce spuneam înainte cu lipsa autoironiei. Desigur, sunt teme preferate, care ţin de actualitate. Dar temele astea se schimbă foarte uşor. Ponta e un bun exemplu, acum nu mai au trecere glumele pe seama lui, pentru că e redevenit irelevant, aşa cum e şi normal să fie. Nu mai prezintă interes.
Cât despre bancurile cu Bulă, sunt sigur că încă mai au succes printre anumiţi români. Tot aşa cum încă sunt oameni care în 2016 votează cu PSD, e clar că există persoane care râd la bancurile cu Bulă, cu ruşi sau cu americani. Dacă ştii cum să o abordezi şi să alegi momentul oportun, orice temă poate avea succes în online. Să luăm vasluienii, de exemplu. În general, e întotdeauna un moment bun să râzi de ei. Dar nu sunt universali, pentru că nimeni nu are chef de glume cu vasluieni când e un atentat terorist care ucide zeci de nevinovaţi civili.
La fel, când au fost alegerile prezidenţiale din 2014, lumea aprecia alt tip de umor, spre zona politică, nu cu vasluieni. Trebuie să ştii să alegi momentul oportun pentru tema aleasă. Cei care gustă umorul sunt oameni, nu roboţi. Uneori preferă glume pe subiecte actuale, alteori pe subiecte atemporale. Sau să fie alternate între ele. Repet, dacă alegi oportun momentul şi abordarea, orice glumă poate avea priză la public. Numai că, în fiecare zi, abordarea va fi alta. Nu e o reţetă pe care să o repeţi la infinit, ci una pe care o schimbi la infinit. Combinăm seriozitatea cu neseriozitatea. Suntem serioşi când alegem subiectele care merită abordate sau cheia în care să le abordăm, după care e bine să devenim puţin neserioşi. Pentru că e neserios să fii prea serios. Nu poţi face umor cu încrâncenare. Înainte de a-i distra pe alţii, trebuie să te distrezi tu, să te simţi tu bine. Altfel n-ar sens să mai continui.
Nu există comediant suprem, există comedianţi buni. Şi sunt mulţi, imposibil de catalogat sau ierarhizat. Dacă ar fi vorba strict de seriale de comedie, atunci da, aş putea să aleg un nume: Seinfeld. Niciodată nu va mai apărea un serial atât de bun. Seinfeld este «spiritul universal călare» al comediei, cum ar zice Hegel.
Indiscutabil, cele mai bune bancuri sunt declaraţiile politicienilor. De exemplu, Adrian Năstase când a spus că s-a îmbogăţit de pe urma unei moşteniri primite de la o mătuşă (care, întâmplător, era săracă). Sau Victor Ponta, când a spus că n-a plagiat în lucrarea de doctorat, ori Băsescu când vorbeşte despre inocenţa Elenei Udrea. Un alt banc bun, teribil de bun, este Dan Şova. Începând cu faţa lui şi terminând cu declaraţiile pe care le face. Sunt mult prea multe astfel de bancuri ca să le pot enumera pe toate acum. Dar le ştiu cam toţi românii“.
Julius Constantinescu, Daily Cotcodac: „Glumele deocheate sunt pentru oamenii care n-au umor, dar li se pare că au“
„Umorul nu are epocă. Oamenii inteligenţi au râs mereu la glume bune, iar vulgul la scălâmbăieli. Autorii antici ne-au transmis o mulţime de glume excelente care circulau pe vremea lor, dar pe şantierele piramidelor sunt convins că se făceau aceleaşi glume pe care le fac şi muncitorii de astăzi: «Nea Mentuhotep, ia trage-mă, bre, de deget, să vezi ceva!». Bulă nu mai e la modă. Dar a fost un personaj foarte longeviv şi ne-a ajutat să trecem prin comunism. Ne-ar trebui un personaj din ăsta să ne ajute să trecem şi prin tranziţie. În fond, tranziţia va fi la fel de lungă ca perioada comunistă.
Umorul nu diferă în funcţie de mediul de propagare. Ăla bun, vreau să zic. Dacă faci umor pentru rating, da, ăla diferă, că trebuie să te pliezi după public, iar publicul e diferit. Dar n-aş putea să vă spun prea multe despre asta, eu n-am făcut niciodată audienţă. Glumele deocheate sunt pentru oamenii care n-au umor, dar li se pare că au. E o regulă generală cu privire la sex: cu cât vorbeşti mai mult despre el, cu atât faci mai puţin. La fel e şi cu glumele cu tentă sexuală: cu cât faci mai multe, cu atât, plm, e limpede că n-ai umor. Cât de serios este să faci umor? Întrebaţi şi voi pe cineva care face. Dacă vreţi să vedeţi idealul meu de umor, uitaţi-vă la «A Bit of Fry and Laurie», cu Hugh Laurie şi Stephen Fry. E cel mai bun show pe care l-am văzut vreodată. Iar cel mai mişto banc este unul pe care-l tot auzim: «Nu vreau să mă mărit»“.
O, genii întristate care mor În cerc barbar şi fără sentiment, - Prin asta eşti celebră-n Orient, O, ţară tristă, plină de humor... (George Bacovia, „Cu voi“, 1900)
Alex Vidia, Le Frigaro, Kiss Fm: „Chiar suntem ţara aia uşor tristă, plină de umor“
„Eu sunt din Târgovişte, un oraş care preferă umorul mai direct. Când ne-am săturat de poantele «cu mănuşi» din comunism, l-am invitat pe Nea Nicu la o judecată (ca să fim puşi pe şotii până la capăt, i-am făcut o judecată în glumă) şi am dat liber la... Stai puţin! Ştii de ce pe vremea lui Ceauşescu se făceau glume «cu mănuşi»? Fiindcă nu ne dădea drumul la căldură! Lasă că am dat noi drumul după '89! Am dat drumul la tot şi toate, era cutia Pandorei mai goală că asistentele lui Capatos. Iar cu râsul am luat-o în multe direcţii. Unii mergeau la rafinaţii Divertis, alţii cumpărau de pe capotă maşinii casete cu spectacole Vacanţa Mare, alţii îl ascultau pe Florin Petrescu, iar toată ţara se uită la programul de Revelion, care trebuia să împace toate gusturile. Reuşea? Mi-aduc aminte şi acum o remarcă făcută de o mătuşă (nu cea mai conservatoare femeie), care a răsuflat odată cu dezamăgire: «a început şi Dem Rădulescu să facă glume cu sex». Popor complicat, asta este. E greu să mulţumeşti un musafir, dar milioane de oameni...
Nu e simplu cu umorul, dar iese. Trebuie seriozitate. E un job permanent. Mereu scoţi telefonul ca să mai scrii o glumă sau un draft de glumă. Trebuie muncă migăloasă fiindcă râsul lucrează cu cuvinte care trebuie bine ţinute în frâu, altfel iese prost. E ca la muzică, unde dacă un singur instrument sună fals, publicul e nesatisfăcut. Se uită la ţine cu milă şi dă să plece politicos (unul poate aruncă şi cu vreun scaun; depinde de Mercur retrograd). La ce râd românii? Râd la ce râde tot omul de pe planeta asta. Uită-te la o comedie chinezească sau la una americană, nu contează limba sau apucăturile, vei râde la amândouă, fiindcă peste tot oamenii sunt la fel, reacţionează similar la prostie, aroganţă, ridicol, coji de banană etc. Clar, fiecare popor are «je ne sais» ăla al lui. Poate că nemţii nu ar râde de Celentano, la ei şi beţivii sunt punctuali! Desigur, unii ar spune că românii nu mai râd, fiindcă vremurile sunt strâmbe şi în buzunar bate ecoul, dar cred că ne revenim la zile de sărbătoare. Pe lângă grătarul naţional revine şi voia bună.
Apropo de grătar, acum doi ani un prieten a fondat un site de satiră pe care l-a botezat Le Frigaro, pornind de la numele ziarului Le Figaro şi frigăruia care acompaniază bucuria romanului. Luăm cu pâine. Site-ul lefrigaro.ro e în mare destinat oamenilor cu studii superioare, ceea ce te obligă la un «discurs» cultural-politic. Asta e nişa, aşa e piaţa - în funcţie de public şi de mediu forma de prezentare a umorului se schimbă. În social media, de exemplu, trebuie să fii scurt. Compact, ca trupa de la Cluj! Dacă ai ajuns la 4 rânduri cu gluma, deja deranjezi. La radio, ai uneori doar 30 de secunde în care trebuie să spui o ştire asortată cu o poantă. Secolul vitezei. Cum ştii dacă funcţionează o glumă la radio? E ca pe Facebook, în taxi sau cu prietenii la Strongbow. Dacă gluma e legată de un eveniment de care râde toată ţara în ziua aia, ascultătorul va reacţiona pozitiv. Iar în rest ai of-urile de zi cu zi ale fiecărui ascultător: ţara prost condusă, asfaltul cariat, şeful nebun, autobuzul parfumat bio de la subsoară, tot ce ţi-a mâncat nervii în ziua aia până ai ajuns la muncă sau la şcoală. Chiar suntem ţara aia uşor tristă, plină de umor. Cea mai profundă glumă naţională mi se pare una de prin anii `90, bănuiesc: «Ce face un român când nu are bani? Schimbă 100 de dolari».
Dan Panaet, Caţavencii: „A te amuza pe seama unor marginali denotă ignoranţă“
„Umorul se schimbă de la o epocă la alta. Cu timpul, unele formule de umor devin mai populare, iar altele se perimează. Nu cunosc oameni sub 40 de ani pe care să-i amuze epigramele. În schimb, acum sunt foarte populare memele, care presupun o formulă pe care, în urmă cu 30-40 de ani, n-ai fi asociat-o cu umorul. Nu e vorba doar de faptul că pui nişte cuvinte pe o poză, ci şi de caracterul derivat al glumei, de faptul că iei o poantă pe care au făcut-o şi alţii şi adaugi o perspectivă nouă asupra ei. Sunt multe motive pentru care e normal ca umorul să se schimbe de la o epocă la alta. În primul rând, societatea se schimbă şi, odată cu ea, ceea ce oamenii consideră că e relevant. În anii ’80 existau multe glume care ironizau societatea comunistă şi limbajul de lemn al epocii. Unele bancuri de atunci sunt în continuare amuzante, dar nu mai interesează pe nimeni, acum subiectele sunt altele: muţenia lui Iohannis, doctoratele plagiate din politică, teoriile conspiraţioniste despre daci.
Apoi, se schimbă şi spiritul vremii. În 1990, abia ieşiţi din comunism, românii nu aveau niciun fel de sensibilitate pentru soarta unor categorii defavorizate şi făceau glume sexiste, rasiste şi homofobe fără să-şi dea seama de marginalizarea şi intoleranţa pe care le promovează aceste formule de umor. Nu e vorba de corectitudine politică, ci de faptul că a te amuza pe seama unor marginali denotă ignoranţă. În continuare se fac glume rasiste şi sexiste, dar parcă au mai pierdut teren. Nu mai e ca prin 2004-2005, când Huidu şi Găinuşă se mânjeau cu cărbune pe faţă şi vorbeau cu greşeli gramaticale ca să-i maimuţărească pe romi. Priza la public depinde de felul în care atingi subiectele calde ale zilei şi chestiile care-i interesează pe oameni. Prea puţin contează ingeniozitatea poantei dacă această ingeniozitate nu vine la pachet cu un subiect relevant pentru multă lume. În ultimele luni au avut succes glumele despre legea anti-fumat.
Una dintre glumele mele preferate e un citat din Jack Handey, un maestru al umorului absurd şi gratuit. E despre Alexandru cel Mare: «Imperiul lui a devenit atât de mare încât, chiar şi-n ziua de azi, dacă întâlneşti o femeie într-un bar şi o inviţi la tine ca să vadă harta imperiului lui Alexandru Macedon, atunci când ajunge în apartamentul tău şi îi arăţi harta va spune, mereu, aceeaşi chestie: <Cred că glumeşti>».
Dan Panaet / Alex Vidia Sursa foto Facebook
Dragoş Pătraru, „Starea naţiei“: „Peste jumătate dintre români sunt de nivelul celor de la Vax Populi“
„Umorul e diferit în funcţie de nivelul grupului aflat în discuţie. Dacă luăm în discuţie grupul România, ca să stabilim nivelul la care se află umorul de masă, să-i spunem aşa, înainte de orice apreciere privind nivelul umorului trebuie să ne raportăm corect la caracteristicile dominante ale grupului. Vă dau un exemplu. Una dintre cele mai vizionate rubrici ale emisiunii «Starea naţiei» este Vax Populi. Cei mai mulţi dintre telespectatori râd în hohote. Dar mai sunt unii, destui şi ei, printre care mă număr şi eu, pe care îi deranjează această rubrică. Mie îmi face rău să râd de oameni săraci cu duhul. Nu pot, mă jenează ceva. De multe ori, nu pot urmări această rubrică. Pe de altă parte, faptul că zilnic, într-o oră - nu durează mai mult să adunăm materialul de trei minute care intră pe post - Răzvan Anghelescu merge într-un sat şi îi găseşte pe aceşti oameni, asta spune multe despre nivelul de educaţie al românului.
Sigur, nu putem generaliza, veţi spune, dar nici nu o facem. Aici, ca să-i conving pe cei care au ridicat piatra, am cel mai bun exemplu. Cel al veceului din curte. Statistic, peste jumătate dintre români merg la budă în fundul curţii. E, la fel, peste jumătate dintre români sunt de nivelul celor de la Vax Populi. Mi se pare cea mai mare prostie din partea celor inteligenţi şi instruiţi să nu accepte, să nu realizeze la ce nivel ne aflăm cu ţara asta.
Deci, dacă discutăm de umorul de masă, discutăm despre ce-i face pe aceşti oameni să râdă. Şi apoi, un pic mai sus, despre cine râde de aceşti oameni. Dând la o parte extremele, adică pe oamenii care răspund «nu ştiu, nu sunt de aici», atunci când sunt întrebaţi ce formă are pământul, şi pe cei cu studii superioare să spunem neplagiate, ajungem la concluzia că media în grupul numit România e formată din oameni care se distrează când nişte proşti sunt întrebaţi chestii simple şi nu ştiu să răspundă.
Cei care au apreciat cel mai bine, în televiziune, nivelul românului, ca să ştie ce să-i dea pentru a-l distra, au fost cei de la Pro TV. Şi i-au dat românului «Vacanţa mare». E simplu: ai veceul în curte, râzi la «Vacanţa mare»! Şi s-a râs! S-a râs şi s-a prostit lumea. Tot ce a făcut Pro TV - care în opinia mea poartă marea vină morală a ceea ce au ajuns televiziunile din România, mult mai vinovat e Pro TV decât OTV aici - a fost să exploateze acest nivel, pentru că aici era audienţa. Omul sărac, care pentru a se distra se uită la tv. Gigi Becali face parte din aceeaşi categorie. De-aia l-a promovat Pro TV atât de mult. Gigi este «Vacanţa mare». Îl vedeai la ştirile din sport şi râdeai. Râdeai şi făceai audienţă. Încercările de răspuns au fost inutile. Să răspunzi cu Divertis la «Vacanţa mare» e ca şi cum ai încerca să o cucereşti pe Elena Udrea cu un mărţişor din plastic. S-a terminat cu «Vacanţa mare», a venit «Las Fierbinţi». De nouă sezoane, audienţele sunt fantastice. Deşi nivelul e ceva mai ridicat, umorul e tot pe-acolo. Aia e viaţa, ăia sunt oamenii, noi râdem de noi şi nu ne dăm seama. Aşadar, umorul evoluează sau involuează odată cu societatea. Cum educaţia e la pământ la noi de 25 de ani, pe ideea «Ţara te vrea prost», ca să îţi cumpere votul, umorul nu poate să fie decât tot acolo, destul de jos. Sigur, o să se trezească unii să spună: băi, adică tu ne faci pe noi proşti? Cine te crezi? Nu, nu vă fac proşti. Nu eu. Alţii ne fac pe noi toţi proşti. Din ce în ce mai proşti şi mai uşor de condus.
Am fost reclamat la CNCD pentru că m-am luat de Ion Iliescu. Incredibil! Există români care trimit scrisori la TVR, arătându-se scandalizaţi de faptul că eu râd pe seama lui Iohannis sau pe seama lui Băsescu. Vă daţi seama ce-a făcut comunismul din noi? Ne-a distrus cu totul. Iar unii, din păcate, sunt irecuperabili. Dragoş Pătraru, Starea naţiei
Noi, la «Starea naţiei», folosim umorul pentru a trata chestiuni foarte serioase. Ţintim românul tânăr, care a făcut cel puţin liceul, e ambiţios, are familie, lucrează, plăteşte un credit şi e supărat pe statul ăsta, pe clasa politică, pe tot ce i se întâmplă. E, oamenii ăştia sunt diferiţi. De aceea, şi noi, la emisiune, suntem patru oameni care scriem. Şi rolul meu e să iau alte trei stiluri şi să le pun într-o singură emisiune, cu scopul de a reuşi să ne adresăm unui segment cât mai larg de populaţie. Din feed-back-ul pe care-l am, îi simt pe români mai serioşi, practic emisiunea e făcută în mare parte pe subiectele indicate de ei pe pagina noastră de facebook. Dar sunt mai serioşi pentru că nu le mai arde de glumă. Pentru că din viaţa lor dispare, încet, dar sigur, speranţa că într-o zi le va fi mai bine. Or, fără asta, fără speranţă, n-ai cum să râzi.
Şi-am mai constatat ceva. Faptul că ne luăm de toată lumea, faptul că sancţionăm derapajele indiferent din ce zonă vin ele ne-a dus, fără să intenţionăm asta, într-o zonă în care nu avem ce căuta. Oamenii vor de la noi să le rezolvăm probleme cu statul, primesc sute de scrisori în care mi se trimit acte, decizii judecătoreşti, mi se descriu situaţii incredibile, oamenii văzând în noi speranţa că li se pot rezolva problemele pe care nu au reuşit să le rezolve în justiţie. Asta e trist. Că statul lucrează atât de mult împotriva cetăţenilor lui, acum folosind şi presa în acest demers, încât oamenii aşteaptă rezolvări de la unii care nu au aşa ceva în fişa postului. Noi sancţionăm derapaje, folosind umorul. Atât. Umor care da, uneori e mai fin, alteori e mai grosolan, derapăm şi noi, de multe ori, la rândul nostru. Dar ne păstrăm buna-credinţă, asta e cel mai important. Asta trebuie să vadă oamenii. Că totul e făcut în interesul lor, nu după o altă agendă.
Mai e o chestiune foarte interesantă. Glumele tabu. Chestiuni cu care nu se glumeşte. Spre deosebire de americani, de pildă, unde nimic nu este sfânt, se poate glumi cu orice, noi suntem foarte înapoiaţi. A râde de religie, de pildă, e de neacceptat. La fel, culmea, a râde de şeful statului. Am fost reclamat la CNCD pentru că m-am luat de Ion Iliescu. Incredibil. Există români care trimit scrisori la TVR, arătându-se scandalizaţi de faptul că eu râd pe seama lui Iohannis sau pe seama lui Băsescu. Vă daţi seama ce-a făcut comunismul din noi? Ne-a distrus cu totul. Iar unii, din păcate, sunt irecuperabili.
Când am venit la TVR, acum două sezoane, publicul urban, de peste 18 ani, era undeva la 0.2, pe acel segment. Ştiu pentru că noi de-aia am fost aduşi, să readucem publicul tânăr la TVR. Acum, avem peste 3 puncte de rating aproape în fiecare seară, pe acest segment. Semn că e clar cărui public ne adresăm. Dar încă nu putem face umor pe teme care sunt tabu. Patriarhul Daniel sună în disperare la TVR, încercând să ne scoată emisiunea de pe post. Mi-a spus de mai multe ori Stelian Tănase, când era aici. Şi, chiar dacă nu ne-a dat nimeni afară, nici materialele serioase despre derapajele oamenilor bisericii nu sunt văzute în interior cu ochi buni. Deci, din acest punct de vedere, suntem încă foarte jos. Când vom accepta că se poate glumi în legătură cu orice, că e bine să punem totul la îndoială, orice autoritate, atunci înseamnă că măcar am ieşit de sub influenţa comunismului. Mai e nevoie de ceva timp. Copiii noştri sunt deja acolo.
Încă nu ştiu dacă am găsit reţeta cea mai bună. E o muncă foarte serioasă aici, pentru cine e interesat să evolueze. Am realizat acum, de curând, că am perfecţionat o reţetă de rating de 2,5 (până aici suntem noi plătiţi). Am făcut-o, am exersat-o, de fiecare dată când o aplic iese bine. Doar că noi vrem mult mai mult decât atât. Specialişti serioşi mi-au spus că nu putem face mai mult, la TVR. Pentru că plecăm cu emisiunea de jos. Uneori, practic, plecăm de la zero. Cât să urci în 50 de minute? Dar eu nu cred asta. Sunt convins că dacă emisiunea noastră va fi foarte bună (şi nu este încă, e doar ok acum, după gustul meu), vom fi un fel de Ferrari, să luăm audienţa pe care o vrem în câteva secunde. La TVR e ceva mai dificil, asta şi vorbeam. Pentru că nu putem coborî nivelul foarte mult. Vax Populi este cea mai vulgară chestie pe care ne-o permitem la postul public. Suntem obligaţi prin contract să avem întotdeauna în vedere misiunea publică a TVR şi facem asta la fiecare material. Dacă am băga trei materiale din zona de monden, am mai creşte cu 30% audienţa, probabil. Dar am coborî nivelul. E dificil să ai în vedere toate aceste aspecte. De-aia şi mai scăpăm boul (adică, pe mine) câteodată. Şi e de datoria mea să încerc alte reţete, să fac tot felul de combinaţii, astfel încât să atingem un public cât mai larg.
Principala problemă a televiziunii publice este că s-a desprins cu totul de public. Cu totul. Oamenii de aici şi-au făcut, aşa, un fel de virtute, din faptul că lucrează la TVR. Şi se cred artişti, se cred purtători ai unui mesaj care e cumva dincolo de popor. Televiziunea publică trebuie să informeze, să educe şi să distreze. Asta e misiunea ei publică. Pe cine educ, pe domnul Andrei Pleşu? Nu, mă educă domnul Pleşu pe mine. Eu îl educ pe ăla de la Vax Populi, care nu ştie nici pe ce lume trăieşte! Noi încercăm să facem asta. Dar foarte mulţi dintre angajaţii TVR cred că ei fac artă, nu televiziune. De-aia, în zece ani, TVR s-a dus în cap, de la 20 de puncte de rating la 0.9 puncte. Pentru că nu li s-a mai adresat oamenilor, ci unor elite care nici măcar nu erau pe recepţie. De fapt, oamenii din TVR li s-au adresat doar lor, în ultimii zece ani. Au lucrat ei pentru ei, pentru amorul lor propriu, atât! Pe banii cetăţenilor!
Revenind, foarte dificil e să transformi texte scrise ca pentru ziar în texte pentru o emisiune tv. Dacă e ceva la care am ajuns să mă pricep, atunci asta e. Cine se uită cu atenţie vede că există momente în emisiune când partea video e ruptă total de text. Astea sunt materialele pe care eu nu ajung să umblu suficient. La care nu apuc să leg textul de video. Trebuie spus, zilnic se scriu circa 65.000 se semne, doar vreo 45.000 ajung în emisiune. Abia acum pot spune că începem să facem o emisiune de televiziune. Până de curând, eram un ziar dat la tv. Aşadar, ce-i mai frumos urmează. Asta e vestea bună, că putem mult mai mult. Şi vom arăta mult mai bine.
Am constatat că factorul-surpriză la glume e o sabie cu două tăişuri la noi. Şi am lăsat-o mai moale. Dar nu am renunţat. Încercăm. Actualitatea subiectului cântăreşte foarte mult. În zile în care nu există un breaking-news adevărat (nu de genul: senzaţional, breaking news, începe să plouă!), ne e ceva mai greu, pentru că nu există consum pe tv. Când există evenimente importante, oamenii stau să vadă comentariile. Şi atunci audienţa creşte. La toată lumea. Parodiile noastre prind foarte bine. Şi, dacă am avea fonduri suficiente, am apela la tot felul de trucuri. Sper să se poată, din sezonul următor. Nu avem nici timp, gândiţi-vă că facem asta zilnic. Dacă am avea o emisiune pe săptămână ar ieşi totul fenomenal. Dar când ai câteva ore pentru o emisiune e foarte greu să scoţi ce-ai vrea. Eu, de luni până joi, lucrez între 10 şi 15 ore pe zi la emisiune. La fel şi băieţii. Şi nu e doar de scris şi de interpretat emisiunea asta. E de montat, acolo e munca grea. Iar când nu dai suficient timp montajului, nu poţi cere calitate. Am ratat emisiuni întregi doar pentru că noi ne-am mişcat greu cu scrisul.
Revenind la conţinut, scopul meu este să-i aduc în platou, pentru trei-patru minute pe seară, pe oamenii pe care altfel îi facem praf. Serios! Vreau ca după ce îl iau la refec pe Liviu Dragnea, de pildă, dânsul să intre în platou şi să mă contrazică. Iar eu să-i pun două întrebări tari, dânsul să răspundă şi apoi să se care la treaba dumnealui. Sper să ajungem aici cât mai repede.
Muncim, scriem, ştergem, iar scriem, ne ajutăm cu video, cu replici din filme, cu tot ce găsim. Dar umorul e o treabă foarte serioasă. Pe care eu, unul, o studiez. Şi cu cât o studiez mai mult, cu atât realizez că mai avem mult până departe. Ce pot să spun cu siguranţă e că suntem pe drumul cel bun. Oricum, la «Starea naţiei» nu umorul e scopul, e doar mijlocul prin care încercăm să ne atingem scopul. Dacă voiam să facem doar umor, deci entertainment, ne-ar fi fost mult mai simplu. Dar noi folosim uneltele umorului pentru a sancţiona derapaje, pentru a-i face pe oameni să-şi pună întrebări, să îşi sporească astfel rezistenţa la manipulare, pentru a combate stereotipuri.
De aceea, mă deranjează foarte tare încadrarea CNA, o instituţie atât de încremenită în proiect şi atât de influenţată politic, încât nu e în stare nici măcar să-şi actualizeze categoriile de emisiuni. Noi suntem încadraţi la divertisment. Or, nu facem asta. Ceea ce facem noi este infotainment. Dar nu există, CNA n-a auzit de asta. E drept, n-a apărut de mult timp termenul în televiziune, e doar din 1980. Probabil prin 2065 va fi introdus şi la noi.
Umorul lui George Carlin este ceea ce vrem noi să facem. Să tratăm teme foarte serioase cu umor. Să vorbim foarte serios despre religie, despre politică, despre stat, despre abuzurile statului, despre presă, despre toate derapajele, folosind umorul. Nu pamfletul, care e cu totul altceva, dar deja m-am săturat să tot explic, nimeni nu pare dispus să asculte. Acum, că am scos cartea cu texte din «Starea naţiei», pregătim şi un spectacol.
Cele mai bune bancuri pe care le-am auzit? Hmm, nu se pot spune aici. Pot să-ţi spun ultimul banc bun pe care l-am auzit. Dar nu are acelaşi efect scris. Cică un puşti la vreo 17 ani sună la uşă, înăuntru erau un tată şi fiica lui, asta mică tot la 17 ani, aşa. Deschide ăla bătrân, la care puştiul, plin de figuri: «Salut, bătrâne, numele meu este Sorin şi am venit s-o fur pe aia mică a ta!» După ce-şi revine, tatăl spune, ameninţător: «S-o ce, mă, băiatule?» La care puştiul, deloc intimidat: «Sorin!»“.
Trupa de actori din Seinfeld: Michael Richards, Jerry Seinfeld, Julia Louis-Dreyfuss, Jason Alexander
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
