Régis Michel, conservator-şef la Luvru: „Cultura trece printr-un fenomen de disneylandizare“

Francezul Régis Michel, conservator-şef la Muzeul Luvru din Paris, a fost în luna septembrie invitatul de onoare al Muzeului de Artă Cluj-Napoca în cadrul programului „Lecţie deschisă“ care a avut ca temă „Criza culturii contemporane“.

Specialistul îşi desfăşoară activitatea în cadrul departamentului de „Arte Grafice“ la cel mai important muzeu din Franţa, el având grijă, printre altele, să înregistreze colecţiile, să se ocupe de studierea şi de păstrarea acestora în bune condiţii, să le pună în valoare şi să organizeze expoziţii.

Francezul este de asemenea un scriitor şi istoric de artă foarte cunoscut, care a făcut valuri în Paris atât datorită expoziţiilor pe care le-a organizat, cât şi datorită ideilor pe care le-a vehiculat.

În expunerea sa despre criza culturii contemporane, Régis Michel nu s-a ferit să critice dur marile muzee ale lumii, inclusiv pe cel unde lucrează, pe politicienii europeni, printre care preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, dar şi pe organizatorii Jocurilor Olimpice care au ales ţări precum Rusia sau China ca locuri de desfăşurare a întrecerilor sportive. 

„Cultura trece printr-un fenomen de disneylandizare“

Régis Michel, conservator-şef la Muzeul Luvru, a făcut pentru „Weekend Adevărul“ 

o analiză dură a culturii contemporane în care  a criticat marile muzee ale lumii, pe politicienii europeni, dar şi pe organizatorii Jocurilor Olimpice sau ai Cupei Mondiale de fotbal.

„Weekend Adevărul“: Aţi susţinut la Cluj o prelegere despre criza culturii. Care sunt cele mai importante elemente ale acestui fenomen?

Régis Michel: Vorbim în acest context despre criza muzeelor şi despre criza artei contemporane. Muzeele au fost create în epoca iluministă cu scopul de a educa, ele erau instituţii publice şi critice în acelaşi timp. Astăzi, ele trec printr-un fenomen opus, criza se manifestă prin privatizare, transformarea lor într-un spaţiu de spectacol monden şi de patrimonializare. 

Vedem în fiecare zi că muzeele au devenit maşini din ce în ce mai bune de marketing, sponsoring, merchandising. Criza economică – de care sunt afectate şi muzeele – a creat ca reacţie din partea acestora un fenomen de mercantilism. Muzeele sunt asfixiate prin producerea unui anumit tip de expoziţii destinate numai unui rezultat financiar. Contribuţia statului la bugetul acestora e de circa 50%, de aceea muzeele devin un fel de spaţii mercantile, o sursă pentru turism în masă.

Vedem hoarde de turişti, grupaţi în jurul unui ghid care intră în aceste muzee ca şi cum s-ar opri în faţa oricărei alte clădiri sau sit istoric. Muzeul a devenit un spectacol. Vedem expoziţii create de regizori de operă sau de teatru. 

Vedem cum kitschul şi spectaculosul iau locul adevăratei arte. Cel mai important fenomen este acela de canibalizare a artei de către piaţă. Este fenomenul creat de ceea ce numim noii îmbogăţiţi, oameni de afaceri care colecţionează pentru prestigiu sau pentru a specula, cum este exemplul lui Roman Abramovici. 

Această nouă osmoză între sfera publică şi cea privată produce un nou tip de artist: business-artistul. E un fenomen periculos. Astfel de artişti sunt Jeff Koons sau Damien Hirst. Apoi, vorbim despre creşterea falimentului instituţiilor culturale precum bienalele, care sunt din ce în ce mai mult canibalizate de piaţă, devenind târguri de artă. 

Care este cel mai mare eşec al instituţiilor culturale din zilele noastre? 

Suntem acum în era culturii industriale, în care instituţiile culturale nu sunt dedicate artei, ci transformării acesteia într-un produs. Este un fenomen de canibalizare a artei de către piaţă. Muzeele din toată lumea produc acelaşi fel de expoziţii de tip blockbuster pentru că sunt dornice să obţină profit. Sunt folosite modele preluate din ceea ce se întâmplă în industria divertismentului. 

Este un fenomen de disneylandizare. Muzeul a devenit un spectacol. Sunt celebrate aceleaşi nume mari, iar şi iar. Ca şi la tenis, la turneele ATP, unde sunt chemaţi jucători din top 10 sau top 20, marile muzee cheamă aceiaşi artişti care atrag mulţimile, şi au nevoie de mulţimi pentru a-şi realiza bugetele. 

De ce să fie aşa de bogate – şi multe muzee din toată lumea au bugete impresionante, unele dintre ele au 5, 6, 7, iar cele mari ajung până la 9 milioane de vizitatori pe an – dacă nu-şi îndeplinesc scopul principal pentru care au fost înfiinţate şi anume să-i educe pe cetăţeni în spiritul democraţiei, adică să-i ajute să-şi

îmbunătăţească şi să-şi dezvolte ochiul critic, şi prin ochi critic înţeleg o judecată critică nu numai în ceea ce priveşte lucrările de artă, dar şi în ceea ce priveşte societatea în care trăiesc. 

Din dorinţa de a fi cele mai premiate, cele mai vizitate, cele mai bogate, instituţiile de cultură renunţă la ideea de a educa publicul, pentru a fi mai vigilent, mai critic, mai deschis spre restul

societăţii, şi acesta este un eşec dramatic.

Cum luptaţi cu aceste tendinţe la Luvru?

Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut la Luvru pentru a lupta cu tendinţele distructive care se manifestă în lumea artei a fost seria de expoziţii Partis-pris, demarată la începutul anilor ’90, în cadrul cărora am invitat oameni  de cultură precum Jacques Derrida (filosof francez – n.r.) sau Julia Kristeva (filosof, critic literar, sociolog originar din Bulgaria – n.r.) şi alţi gânditori să fie curatori la expoziţiile noastre.

Scopul pentru care am făcut acest lucru a fost de a reintroduce în muzee un nou tip de discurs, un nou tip de limbaj, pentru a vedea lucrările de artă dintr-o altă perspectivă, a lor, pentru a da o nouă deschidere spaţiului muzeal. Este aceeaşi idee pe care Călin (Călin Stegerean, directorul Muzeului de Artă din Cluj – n.r.) încearcă să o pună în aplicare la Cluj. 

Vedem cum kitschul şi spectaculosul iau locul adevăratei arte. Cel mai important fenomen este acela de canibalizare a artei de către piaţă.

Această nouă osmoză între sfera publică şi cea privată produce un nou tip de artist: business-artistul. E un fenomen periculos. 

„Europa are de învăţat de la Est“

Una dintre problemele instituţiilor culturale din Cluj şi din România este lipsa banilor. Cât de mult afectează această situaţie calitatea activităţii acestor instituţii?

Dacă promovăm întotdeauna aceiaşi artişti, dacă organizăm întotdeauna expoziţii cu lucrările lui Picasso, Jeff Koons sau alţi artişti foarte cunoscuţi, pentru a aduce mulţi oameni şi a asigura sume importante la buget, nu ajutăm oamenii să înţeleagă că sunt şi alţi artişti importanţi. 

Acesta este un tip de reacţie la criza economică pe care n-o putem tolera. Cred că muzeele, teatrele şi instituţiile de cultură în general din estul Europei au învăţat să fie sărace. Un anumit tip de sărăcie poate stimula creativitatea. 

Vedem aceasta în fiecare zi cu teatrul polonez, cu cel lituanian sau chiar cu cel românesc. Acestea sunt cele mai bune teatre din Europa şi, vă reamintesc, acestea nu au aproape niciun ban. Instituţiile culturale au ajuns să fie devotate unei atitudini formaliste. Este la fel ca şi în lumea sportului. Se spune că sportul este independent de problemele politice, dar nu e aşa. 

E o ruşine, de exemplu, că s-au organizat Jocurile Olimpice în China, pentru că ţara este condusă prin dictatură. E o ruşine să organizezi Jocurile Olimpice de iarnă în Rusia, pentru că vorbim despre un stat care nu e democratic. Nu poţi accepta acest lucru. Există anumite idealuri olimpice. 

Pierre de Coubertin  (fondatorul Comitetului Olimpic Internaţional şi „părintele“ Jocurilor Olimpice moderne – n.r.) spunea că Jocurile Olimpice sunt dedicate publicului, adică democraţiei. În acest context, cum să organizezi Cupa Mondială de fotbal în Qatar, care nu e chiar o ţară democratică? E o ruşine, ar trebui boicotate aceste manifestări! Instituţiile culturale ar trebui  să fie independente, nu ar trebui să fie doar instrumente de propagandă politică, pentru că acest lucru nu e acceptabil. 

„Oameni ca Mungiu sunt un fel de idoli în franţa“

Cum pot instituţiile culturale precum muzeele sau teatrele să intre în competiţie cu aşa-zisa „cultură de Hollywood“?

Cum pot fi oamenii făcuţi să renunţe la un film american văzut la mall pentru o instituţie de cultură?

Pe tema aceasta a fost o discuţie controversată în Comisia Europeană. Suntem fericiţi că Franţa şi alte state au reuşit să scoată arta şi cultura din negocierile cu SUA pentru acordul privind instituirea pieţei libere. 

A fost foarte greu, mai ales că preşedintele Comisiei Europene, Barroso, a fost împotriva acestui demers şi a spus lucruri grave împotriva a ceea ce în Franţa numim „excepţia culturală“, ceea ce semnifică faptul că arta nu ar trebui implicată în negocierile comerciale. E timpul ca Barroso să plece de la preşedinţia Comisiei Europene, pentru că ar fi un dezastru să mai rămână. 

Important este că vedem că cinematograful hollywoodian este din punct de vedere intelectual şi artistic din ce în ce mai slab, nu e capabil să aducă artişti noi, idei noi. Faptul că filmul 

hollywoodian este încă important se datorează doar presiunii comericale, care se exercită prin tot felul de canale, inclusiv cele statale. Important e că arta cinematografică se reînnoieşte peste tot în lume, inclusiv în România. 

Noi, francezii, suntem admiratorii noii şcoli înfloritoare de regizori români. Oameni ca Mungiu şi alţi regizori români sunt un fel de idoli în Franţa. Meritele lor sunt recunoscute de toţi cinefilii pentru că e important să vedem că au reuşit cu mijloace financiare puţine să producă asemenea filme extraordinare. 

Producţiile de calitate pătrund, cel puţin în România, foarte greu în cinematografe, de multe ori putând fi văzute doar la anumite festivaluri.

Presiunea cinematografiei americane este aşa de puternică, încât a putut elimina o mare parte din producţia locală. Un exemplu pozitiv în ceea ce priveşte rezolvarea acestei probleme este Coreea de Sud, unde guvernul a stabilit ca o cotă-parte din filmele care rulează în fiecare cinematograf să fie producţii autohtone. 

A urmat o dezvoltare importantă a cinematografiei coreene. Când guvernul a dorit să renunţe la această cotă, artiştii şi populaţia au protestat şi au reuşit să păstreze un sistem care protejează producţiile naţionale. 

Trebuie luate măsuri, pentru că altfel toate aceste filme oribile şi stupide, non-artistice şi non-cinematografice, aceste producţii de la 

Hollywood, care au devenit un fel de tehno-divertisment, un fel de PlayStation pentru marele ecran, au invadat cinematografele şi au spulberat filmele naţionale de pe scenă. 

Acestea sunt exemple care dovedesc că dacă duci o luptă constantă împotriva tuturor forţelor, politice sau comerciale, poţi câştiga lupta. Dacă eşti îndrăzneţ, dacă tu crezi în ceea ce faci, dacă eşti hotărât să rezişti, poţi câştiga. Poţi produce şi într-un mediu ostil lucruri foarte valoroase. Parisul este capitala cinefililor, pentru că sunt aici foarte multe săli mici de cinema unde poţi să vezi toate filmele interesante. Şi oamenii merg la aceste săli. 

A creat expoziţia „Ochiul-ecran“

Régis Michel este un scriitor şi istoric de artă francez, conservator-şef la Muzeul Luvru, la departamentul „Arte Grafice“. 

Régis Michel este, de asemenea, cercetător asociat al Institutului Naţional de Istoria Artei (INHA) şi profesor la Universitatea Publică a Elveţiei Italiene (USI). Lucrările sale se ocupă de cultura vizuală a modernităţii, de antropologia critică a artei occidentale şi de artele corpului. 

A conceput împreună cu Françoise Viatte seria de expoziţii Parti-pris la Muzeul Luvru, invitând personalităţi ale lumii culturale ca Jacques Derrida, Julia Kristeva, Peter Greenaway sau Jean Starobinski să realizeze expoziţii cu lucrări din patrimoniul acestui muzeu. 

Este autorul unei ample expoziţii dedicate artei video contemporane – „Ochiul-ecran. O sută de video-uri pentru regândirea lumii“ –, realizată la Casino Luxembourg.

“

Instituţiile culturale ar trebui  să fie independente, nu ar trebui să fie doar instrumente de propagandă politică, pentru că acest lucru nu e acceptabil.

Pe aceeaşi temă:

Conservatorul-şef de la Luvru a vorbit la Cluj despre criza culturii

Sfaturi practice pentru cei care vor să viziteze Muzeul Luvru

Experţii susţin existenţa unei variante mai vechi a capodoperei „Mona Lisa”