Mihai Lucan, şeful Institutului de Transplant Renal Cluj, despre şpagă, operaţii şi Arşinel: „Facultăţile de Medicină au devenit fabrici de cârnaţi“
0Mihai Lucan (66 de ani) este medicul urolog care a creat la Cluj-Napoca un puternic centru de transplant renal. Activitatea sa, trecută în CV-ul cu multe distincţii, premii şi titluri, este lăudată de unii şi contestată de alţii. Într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul“, Lucan vorbeşte despre cum vede şpaga, cum a simţit pe pielea lui, ca pacient, incompetenţa medicilor şi despre cum ar resuscita sistemul naţional de sănătate.
În 1990, doctorul Mihai Lucan „debarca“ la Cluj-Napoca având gânduri mari. Acum, după un sfert de veac, medicul conduce Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca şi a făcut mii de transplanturi. Şi-a construit o imagine aşa cum s-a priceput mai bine: a creat primul program modern de transplant renal (din 1992), a organizat conferinţe internaţionale, l-a vizitat pe papă, are poze cu preşedinţi ai României în biroul său, dar şi icoane cu Iisus.
Tot numeroase sunt şi distincţiile, premiile şi titlurile care atârnă în CV-ul său: primul transplant combinat de rinichi-pancreas din România (iulie 2004), primul transplant renal din Europa la copii, de la un donator de 2 ani la un primitor de aceeaşi vârstă, dar şi, în premieră mondială, prima recoltare renală laparoscopică asistată robotic, în sistem de telemedicină (mai 2003).
Mihai Lucan a fost medicul care i-a făcut transplant de rinichi lui Alexandru Arşinel, în 2013, la Cluj-Napoca. Acest gest a declanşat un scandal naţional, fiindcă actorul nu se afla pe lunga listă de aşteptare, unde alţii – a spus atunci opinia publică – ar fi meritat rinichiul salvator.
„Weekend Adevărul“: Aţi făcut mii de operaţii. Care sunt acelea pe care nu aţi crezut că le veţi duce la capăt?
Mihai Lucan: Nu mi-am pus niciodată problema aşa. Pentru mine nu exista „nu pot“. Nu pot să intru în operaţii având în cap cuvintele „nu pot“. Este o mare greşeală, pentru că atunci nu poţi nimic. În operaţie intru cu o teamă îngrozitoare. Înainte de a intra în operaţie, citesc de fiecare dată şi mă uit la colegii ăştia mai tineri că nu se uită în carte niciodată. Nu există! Teama aia e izvorul câştigului, e izvorul victoriei. Operaţia e ca o luptă. Nu, e ca un război, în care trebuie să ştii unde sunt factorii care te ajută pe tine şi unde sunt duşmanii tăi! Trebuie să te pregăteşti de fiecare dată dinainte.
V-aţi început cariera la Bucureşti. Care a fost motivul pentru care nu aţi rămas acolo?
A fost o întreagă nebuneală! Ca să pot să fac transplantare, mi-am pus în cap că trebuie să plec în altă parte. În Bucureşti nu puteam, că era Proca (n.r. – prof. dr. Eugen Proca, decedat în 2004, fondatorul Societăţii Române de Urologie, fost ministru al Sănătăţii în perioada 1978-1985). M-am dus în altă parte, în vest, unde sunt oameni mai educaţi, mai deschişi, unde valorile sunt valori, unde să pot fi integrat mai repede. Şi de aceea, am plecat la Cluj. Am dat examen. A venit rectorul de atunci la Bucureşti: „Am auzit că vreţi să veniţi în Cluj. Noi vă ajutăm, vă dăm casă, vă ajutăm să progresaţi“ şi nu ştiu ce.
Aţi simţit din prima că la Cluj veţi putea face ce nu aţi putut la Bucureşti?
N-am fost primit extraordinar.
De ce?
Nu ştiu. Poate din cauza zvonurilor şi a ideilor preconcepute despre mine, că sunt un nebun dur şi nu ştiu ce. Chiar în prima şedinţă de catedră de aici, s-a ridicat un coleg cam de vârsta mea – nu era mare lucru de capul lui – şi zice: „E cea mai neagră zi din viaţa mea că aţi venit aici!“. I-am răspuns: „Se poate. Vezi să nu fie mai multe!“. Urologia nu a avut niciodată un loc prioritar în Cluj, până să vin eu. Era ataşată, de obicei, cu Clinica de Chirurgie II, şi lucrurile erau foarte intercalate. Ce luptă am dus până am separat gărzile! Când am vrut să le despart, protest! Aţi obţinut mai multe distincţii, premii, titluri care încep cu „cel mai bun“. De unde vine ambiţia de a fi cel mai bun? Am mai puţine diplome decât alţii. Urăsc competiţia pentru titlu. Pe mine mă interesează competiţia pentru rezultat. Mi-e frică să stau degeaba, că încep să devin depresiv. Şi atunci îmi trebuie un obiect, un duşman şi o direcţie. Nu ştiu de unde vine ambiţia, e ceva strâmb cu mine, asta e clar.
Aţi fost vreodată operat? Care e cel mai greu lucru pe care-l poate simţi un medic ajuns pacient?
De mai multe ori am fost operat. Am fost un doctor cu boli. Şi culmea este că nu am fost operat bine. Fractura de la picior care mi-a fost operată la Viena la un cost foarte ridicat, contradictoriu cu cele pe care le practic eu la clinica privată, a fost un eşec.
Ce s-a întâmplat?
Era o fractură triplă şi nu a pus toate oasele ca lumea. Numai operaţia m-a costat 27.000 de euro. Şi a trebuit să mă operez încă de două ori. Per ansamblu, chestia cu Viena e o gogoaşă. În România sunt medici mult mai buni decât acolo. Sigur, n-au dotarea şi ştaiful să se prezinte ca atare, dar ca doctori sunt, de multe ori, mult mai buni decât ăia din Viena. Nu e uşor să fii pacient, e foarte greu. În momentul ăla se anihilează cam tot ce eşti tu. Să fii pacient în faţa unui doctor care decide pentru tine e un moment în care ţi se ştirbeşte personalitatea, mai ales dacă ai una mai colţuroasă. E foarte greu.
La sfârşitul facultăţii, viitorii medici depun jurământul lui Hipocrate. Însă, în timp, condiţionează binele de şpagă. Cum vedeţi această dublă plată pentru serviciul medical?
Chestia cu mita e ca emfizemul pulmonar, deci o umflătură. În sensul că, dacă stai să te gândeşti, conceptul unui câştig ilicit este implementat în conştiinţa naţională de la debuturile existenţei sale. Au consfinţit-o toţi, într-un fel sau altul. Depinde cât luai. E consfinţită de secole. O avem în sânge. Doar printr-o minune, am putea curăţa sufletul poporului românesc de fenomenul câştigului neloial, şi, mai ales, de fenomenul nemuncii că, de fapt, aici este toată problema. Munceşti, câştigi. Nu munceşti, nu câştigi. Acesta este conceptul la americani. Până şi acolo iau mită o grămadă. Prin soluţii intermediare vom scăpa de şpagă. Trebuie să ne adaptăm la soluţii intermediare. Astea sunt destinul şi ocara pe care trebuie să le ducem. Dacă te uiţi atent, până şi modul de executare al justiţiei se face cu o repezeală mult prea mare. Şi, la un moment dat, dacă te uiţi, mâna dreaptă nu mai seamănă cu mâna stângă. P-ăla l-am băgat atâta pentru că a făcut atâta, e prea mare repezeala, am senzaţia. Trebuie făcut curat, dar nu în modalitatea asta. Un alt element pe care eu nu-l înţeleg: în America, am văzut un caz, unde unul a fost prins că a eludat statul cu nu ştiu câte milioane de dolari. A fost chemat, i-a fost pus în faţă rechizitoriul şi i s-a zis: 75% ne dai şi te lăsăm în continuare cu anumite prerogative judiciare. La noi, îi arestăm până la ultimul. Dar unde-s banii? Cum se recuperează banii? Ăla face închisoare cinci ani, statul pierde şi noi nu facem decât să pictăm tabla.
Aveţi multe icoane în birou. Omul de ştiinţă nu face casă bună cu omul religios. Credeţi în Dumnezeu?
Nici unul, nici altul nu-şi găsesc răspunsurile la întrebările pe care le pun. Fiecare pune întrebări unul altuia, dar niciunul nu-şi găseşte răspunsurile. Şi rămân în aceeaşi situaţie. (...) Eu sunt credincios în ceea ce priveşte spiritualitatea. Nu sunt un practicant. Practicantă e nevastă-mea. Şi am fost aproape de credinţă pentru simplul motiv că ortodoxia din Cluj a fost elementul cel mai apropiat de mine când mi-a fost greu. Nu chiar toată ortodoxia, în special Bartolomeu (n.r. – Bartolomeu Anania). El făcea fiecare Crăciun şi fiecare Paşte la mine în casă. Era un literat care ştia bancuri şi poezii extraordinar de multe. Sunt convins că există ceva acolo sus care, totuşi, împarte dreptatea. Nu ştiu cum să-i spun.
„Facultăţile de Medicină au devenit fabrici de cârnaţi“
Cum credeţi că ar trebui reformat sistemul românesc de sănătate?
Desfiinţându-l! Şi făcând un sistem mixt privat-stat, în care cazurile obişnuite să se rezolve în spitalul de stat, fără bani, iar cazurile complicate, prin diverse sisteme de asigurări private, să fie rezolvate tot în spitalele de stat. Doctorul nu trebuie, nu e voie să stea cu mâna întinsă la pacient. Doctorul trebuie să aibă demnitatea actului său medical, dar şi moralitatea actului său medical, în care trebuie să ajute oamenii. Nu trebuie să aibă nicio legătură cu banii! Statul trebuie să-i asigure o viaţă decentă dacă are pretenţia ca sistemul sanitar, care este desprins din sistemul social, să fie mai bun decât sistemul social. Asta este imposibil, este o aberaţie! Numai nişte cretini pot să gândească aşa. De ce doctorul care depune aşa-zisul jurământ al lui Hipocrate trebuie să moară de foame şi să umble cu chiloţii rupţi în cur şi ăştia toţi să se îmbogăţească prin jur, făcând în acelaşi timp bine bolnavului? De ce?
Dacă aţi fi pentru o zi ministrul Sănătăţii, ce aţi face?
Cred că mă împuşcă ăştia! Nu, nu mă împuşcă, nu ajung acolo!
De ce?
Le e frică. Până ajung eu acolo... Nu, nu cred că m-aş angaja la o asemenea treabă. Aş prefera să sap eu adevărul meu în stâncă, cum fac, de fapt, şi alţii să facă ce vor ei. Modestia este, în ultimă instanţă, un apanaj al politicienilor – aş implementa în sistemul privat mai mult, dar nu în ăsta. Nu sistemul ăsta privat cu lanţuri medicale. Astea sunt nişte fake-uri (n.r. – falsuri). Este o medicină propangandistă, nu este o medicină reală. Unde-s cazurile grave pe care le rezolvă? Lor nu le convine să interneze cazuri grave să le rezolve pentru că-i costă prea mult. Trebuie găsită o soluţie. Până acum, unul sau două dintre spitale, de exemplu Spitalul Monza din Capitală, mi se pare că s-au angajat pe un astfel de drum. Elementul care este degradant la ora actuală e că se degradează medicina ca atare. Facultăţile de Medicină au devenit fabrici de cârnaţi. Bagă tocătură de proastă calitate şi aşteaptă ca, la capătul celălalt, prin procese necontrolate de nimenea, să iasă cârnaţi de calitate. Nu se poate! Nu mai sunt facultăţile de altădată! Nu mai sunt nivelele de altădată! Ies doctori care intră cu ideea că ei trebuie să se îmbogăţească imediat. Păi unde sunt orele de gardă? Nu poţi să ai pretenţii să fie mai bine când nu faci nimic ca să fie mai bine.
Şi cine trebuie să facă ceva ca să fie mai bine? Ministerul?
Nu ministerul, nu profesorii. O structură socială, nu ştiu cine.
„I-aş face din nou transplant lui Arşinel, doar că i-aş pune alt nume: Coman sau Ungureanu“
În ultimii ani, numele dumneavoastră a apărut în mai multe scandaluri. Spre exemplu, cazul Arşinel. Aveţi vreun regret legat de modul în care aţi procedat atunci, de cum aţi gestionat atunci situaţia, medical vorbind?
Nici vorbă! Sunt bolnavi care au fost transplantaţi în intervale de timp mai scurte decât Arşinel. Vreo 10-20. Nu-i chema Arşinel. Toată chestia cu Arşinel e o învârtire de schemă, au profitat ei de numele lui Arşinel, nu eu, ca să apară în scandalul ăsta. Da, da, au profitat. Ei iau cuvintele tale, le răsucesc şi fac din ele capcană pentru proşti. Deci, asta este situaţia cu Arşinel.
Au fost reacţii publice legate de faptul că Arşinel nu ar fi meritat acel rinichi. Ce credeţi?
Prima mărturisire că am făcut bine este că Arşinel este în viaţă şi-i funcţionează rinichiul. Asta este prima mea devoţiune: ceea ce fac să ajungă să funcţioneze. E obligaţia mea să pun organul unde trebuie, la cel mai bun primitor. Punct! Restul este pauză. Am procedat corect atunci şi dovadă este faptul că Arşinel, la ora asta, la 70 şi nu ştiu câţi de ani, dansează şi cântă. Asta înseamnă că am făcut bine. Treaba mea este să fac transplanturi şi să meargă. Cine, cum, ce? Astea sunt întrebări, n-am cum să aleg pe cineva care nu se potriveşte. Dacă nu se potrivea, imediat murea rinichiul. Am transplantat un individ din Afganistan sau Azerbaidjan, nu mai ţin minte, căruia i-am luat rinichiul de la un donator viu şi l-am urcat apoi într-un avion de război israelian. Asta e lumea transplantului, sunt lumini şi umbre tot timpul. Cei care stau pe margine văd numai umbrele. Spre exemplu, azi (n.r. – 16 aprilie), nici nu ştiu pe cine am transplantat. Nişte nume şi nişte tomografii. Ăla era pe listă. Dar nu asta e important. Putea să nu fie pe listă şi să fie printre ăia chemaţi. Dacă ar fi, i-aş face din nou transplant lui Arşinel, doar că i-aş pune alt nume: Coman sau Ungureanu (n.r. - medicul Ioan Coman şi Emanuel Ungureanu - unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai lui Lucan în cazul Arşinel).
Care ar fi cea mai mare provocare pentru dumneavoastră acum?
Cred că Clujul ar trebui să facă – în ceea ce priveşte importanţa medicală pe care şi-o arogă, dar pe care trebuie s-o şi susţină – toate transplanturile de organe din România. Ca orice centru mare din lume. Vreau să subliniez câteva lucruri despre transplant şi donatori. Ne dăm noi mari şi rotunzi cu premiere, dar n-am face nimic fără donatori, iar gestul în care o familie e de acord, în contextul în care toţi sunt răvăşiţi, ca ruda lor – fratele, tatăl sau mama – să doneze e un gest de o profunzime şi de o putere extraordinară. Lor trebuie să le mulţumim. Un mare semn de pioşenie pentru familiile acestor amărâţi care ne ajută să ne facem treaba.
Sursa imaginilor din articol: Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca
Copil bolnăvicios şi medic „căpcăun“
S-a născut într-un sat „prăpădit“ din judeţul Botoşani, la Ştefăneşti, şi, fiind un copil bolnăvicios mai tot timpul (n.r. nu la rinichi), era mereu câte un medic în casă. „Şi când venea medicul, toată lumea ajungea într-o stare de admiraţie şi se uita la el ca la ceva deosebit. S-a lipit de mine ideea asta“, afirmă urologul.
A făcut facultatea la Bucureşti, oraş unde s-a format ca medic. Ulterior, s-a mutat în Ardeal. Într-o sâmbătă de octombrie, în 1990, Lucan sosea la Cluj-Napoca, cu o Dacie. Dăduse examen şi venise să-şi ia în primire postul. A oprit în faţa clinicii unde urma să lucreze, a urcat şi a găsit-o pe asistenta-şefă, care e şi acum, „speriată, dată după uşă“.
„Auzise că sunt un fel de căpcăun, că sunt securist înveterat, că o să-i fac zob pe toţi înainte să deschidă gura“, afirmă Mihai Lucan. Între timp, lucrurile s-au redresat.
de ce lumea-l considera atunci un „căpcăun“, medicul spune: „S-au interesat între timp şi au brodat. Au o abilitate cu totul deosebită clujenii să brodeze, au şi timp foarte mult. Fac mai puţin şi la fiecare colţ de stradă dacă te duci, începând de la 4 după-amiaza, sunt doctori care vorbesc în cluster şi schimbă impresiile ştiinţifice la nivelul colţului străzii“.
Tot la Cluj-Napoca a făcut trei hepatite. „Testările erau proaste la vremea aceea în Cluj şi nu mi-am dat seama. Am făcut şi hepatita B, şi hepatita C. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine, cât de amărât sunt, şi (n.r. – bolile) mi-au dispărut fără urme. Nu am făcut niciun tratament. Mi-au dispărut! Iar asta ţi-o spune un doctor şi e testată clinic! Şi hepatita C, care omoară atâţia oameni...“, spune urologul.
A început să organizeze sesiuni ştiinţifice, „ca să vadă oamenii că se întâmplă altceva la Cluj“, şi să caute ajutorul de care avea nevoie ca să pună pe picioare acel centru de transplant pe care-l dorea. Şi a reuşit. Se mândreşte cu faptul că nu a renunţat niciodată în momentele de cumpănă, deşi i s-au pus beţe în roate: medici i-au adus acuzaţii că ar fi omorât pacienţi ca să le recolteze organe, iar profesorul Eugen Proca din Bucureşti, sub oblăduirea căruia s-a format, le-a scris doctorilor clujeni că Lucan nu e pregătit să facă transplant şi să nu-l lase să transplanteze, deoarece ar crea prejudicii centrului universitar clujean.
Şi-a luat rezidenţiatul primul din serie
Numele: Mihai Lucan
Data şi locul naşterii: 5 iunie 1948, la Ştefăneşti, judeţul Botoşani.
Starea civilă: căsătorit.
Studiile şi cariera:
A absolvit Universitatea „Carol Davila“ din Bucureşti, promoţia 1972.
A fost intern (1972-1974) la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, Clinica de Chirurgie Cardiovasculară Fundeni, Clinica de Urologie Fundeni, Clinica de ATI Fundeni, din Bucureşti.
Şi-a luat rezidenţiatul în Urologie în 1974, primul din serie.
Este şeful Catedrei de Urologie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“, din Cluj-Napoca.
Distincţii şi premii:
Ordinul „Steaua României“ cu gradul de Comandor (2000), Ordinul „Meritul Sanitar“ în grad de Mare Ofiţer (2006), Premiul Academiei Române pentru cartea „Manual de transplant renal“ (decembrie 2001).
Locuieşte în Cluj-Napoca.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
