Pe de o parte, e vizibil (încă din primele zile după 16 noiembrie) un interes jurnalistic pentru acest subiect, dar nu la el mă voi referi. Personal am fost contactat de documentarişti, de reprezentanţi ai unor ong-uri din ţară şi din străinătate, iar în această săptămână ambasadorul unuia dintre cele mai importante state ale UE vine special la Cluj pentru a se informa şi pentru a încerca să înţeleagă nemediat (de către presă sau de analişti ”de la centru”) fenomenul. Din acest punct de vedere, într-o proporţie majoritară, interesul pentru a înţelege fenomenul Cluj ”de la firul ierbii” e extern, reprezintă dovada unor mentalităţi centraliste cărora românii le sunt (încă) tributari. Nu e un reproş, ci o constatare: încă mai avem de lucru la ideea unei societăţi policentrice, mai ales (şi în primul rând) din punct de vedere cultural.

Nu îmi propun să prezint o analiză exhaustivă (e, practic, imposibil să sintetizezi mai bine de două decenii de evoluţie civic-culturală alternativă a Clujului într-un articol), ci mă voi opri doar asupra câtorva aspecte mai puţin evidenţiate, cel puţin deocamdată, şi a căror înţelegere ne-ar putea ajuta să evităm repetarea unor greşeli. Şi o să încep cu primul manifest (scuzaţi-mi subiectivismul) cu adevărat pro-european din cultura românească post-decembristă, scris în urmă cu exact două decenii de Adrian Marino, şi intitulat, cât se poate de direct, ”Pentru Europa”. De altfel, chiar în acest text programatic, Adrian Marino face referire la o concepţie europeană a ”lucrului bine făcut”””Europa” este şi rămâne pentru noi emblema seriozităţii şi solidităţii, a creaţiei durabile, rezistente şi eficiente, de cât mai mare randament posibil”, scrie Marino, opunându-i ”lucrului bine făcut”, superficialitatea, improvizaţia şi diletantismul predominante în cultura autohtonă a primei părţi a anilor 90 (şi, cu câteva excepţii notabile, şi acum).

”De dorit deci, în acest spirit, profesionalizarea integrală a României, în speţă a culturii române, ieşirea sa definitivă din diletantism şi improvizaţie. Să nu mai fim, să nu mai trecem drept ţara lui pseudo, a formelor goale, a imposturii şi neseriozităţii. În niciun domeniu. A lucra în spirit ”european”, la nivel ”european”, înseamnă, în această perspectivă, care are şi ea… ”mesianismul” său, a rupe în mod radical şi definitiv cu sinistra fuşereală şi brambureală românească, specific naţională. Cu eternele cârpeli şi soluţii de expedient. Este greu, foarte greu, dar nu imposibil. Şi trebuie să începem cu noi înşine, cu fiecare dintre noi, în propria noastră activitate culturală. Românul nu are însă, din păcate, sensul detaliului şi al organizării minuţioase. ”Dumnezeu se ascunde în detalii”. Iată un proverb neromânesc, noi fiind spontani şi înclinaţi, prin definiţie, spre minimul efort şi improvizaţie. Prevederea calculată şi planificarea metodică, a şahului mat la mişcarea 34, nu sunt, se pare, deloc proprii ”geniului” nostru”.

Adrian Marino, ”Pentru Europa”, ed. Polirom, 1995, 2005

”Pentru Europa” (aşa cum înţelegea Adrian Marino ”Europa”) ar fi putut fi, în urmă cu douăzeci de ani, manifestul unei generaţii. Cultura românească a luptat însă din greu pentru a-l marginaliza pe Adrian Marino. Ideile şi textul său programatic deranjau deopotrivăestablishment-ul politic şi discursurile culturale dominante la începutul anilor 90: pe de o parte discursul dependent de ”şcoala de la Moscova” (dublat de mentalităţile naţionalist-comuniste exacerbate în anii 80), pe de altă parte discursul care i se opunea, bazat pe recuperarea dreptei (inclusiv formele ei extreme) din perioada interbelică. Liberalismul clasic asumat de Adrian Marino (axat pe drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi susţinător al unei societăţi civile puternice – ”grupuri sociale şi asociaţii (…) independente, alături şi eventual chiar împotriva structurilor guvernamentale de orice tip”) cădea la centru, adică exact în locul cel mai puţin reprezentat în anii 90 (dar şi acum), într-o societate dominată de o cultură polarizată excesiv ale cărei extreme se confruntau, din păcate de prea multe ori, pentru accesul la resurse care să le asigure dominaţia, în locul unei confruntări de idei care să ducă la o schimbare reală.

Faptul că ”Pentru Europa” nu a avut o circulaţie ”de masă”, nu înseamnă însă că nu a lăsat urme. Conştiinţa civică la care făcea apel Adrian Marino şi-a găsit un teren bun la Cluj (chiar dacă chiar şi la Cluj a existat o tendinţă de izolare a lui Marino). Fie pentru că l-au citit, fie ca remanenţă culturală (fără identificarea de fiecare dată a sursei primare), ideile lui Adrian Marino despre implicarea civică, trecerea de la statutul de individ la cel de cetăţean au prins.

”Ceea ce presupune saltul radical şi decisiv de la conştiinţa de individ amorf, la cea de cetăţean pe deplin conştient de drepturile sale, de forţa şi responsabilitatea sa socială. El are, în principiu, sensul legii şi al justiţiei, ”statului de drept”, posibilităţilor constituţionale şi legale de a se apăra chiar şi împotriva guvernului. Civism, legalitate şi implicare într-o gamă foarte largă de activităţi sociale. Acestea sunt semnele cele mai directe ale conştiinţei civile.”

Adrian Marino, ”Pentru Europa”, ed. Polirom, 1995, 2005

Asumarea civismului nu a fost însă, nici la Cluj, un salt ”peste noapte” (schimbările culturale, de mentalităţi, au nevoie de timp, dar sunt obligatoriu necesare pentru a genera, la rândul lor, schimbări sociale). Doar aparent paradoxal, cei 12 ani ai administraţiei Funar au dus şi la contrareacţii şi nu e întâmplător faptul că primele forme de implicare civică au avut ca obiect bătălia pentru spaţiul public, acaparat de simbolistica naţionalistă promovată de fostul primar. Prima acţiune de acest fel a fost pentru salvarea parcului din spatele Teatrului Naţional (care ar fi urmat să fie înjumătăţit pentru a face loc uneia dintre ”celebrele” statui ale lui Funar) şi datează din 1994. Pe o parte dintre cei care au salvat atunci parcul îi vom regăsi, în 2002-2004, în primele campanii de afişe sociale MindBomb, a căror principală revendicare a fost tocmai spaţiul public (revendicare continuată apoi şi de alţii, şi în alte forme în cadrul campaniilor pentru Piaţa Unirii şi pietonalizarea centrului istoric). Aria tematică a acestor campanii de afişe a fost, însă, mult mai diversă, de la corupţie, la rasism, cheltuirea banilor publici, oameni fără adăpost şi (după 2004) până la Roşia Montană. TIFF a avut propria contribuţie (fără să-şi fi propus, în mod programatic, producerea de schimbări sociale, acest lucru a fost susţinut de tematica socială a multor filme din festival, într-o perioadă în care nu aveai internet să cauţi ”la liber” asemenea filme, dar şi dacă ai fi avut nu ai fi ştiut ce să cauţi). La care se adaugă, de data aceasta în mod asumat, centrele de cultură independente (Casa Tranzit, la început, apoi Fabrica de Pensule şi tranzit.ro). Temps D’Images e un festival de la ale cărui spectacole se iese direct la protest. Rolul universităţilor (îndeosebi al UBB) şi ponderea lor în structura oraşului (de la nivel social la nivel economic) au generat şi ele schimbare. Din centrul oraşului, acţiunile civice au ajuns în cartiere (La Terenuri) sau chiar la periferie (Pata Rât). Revendicăriile (şi bătăliile) civice s-au potenţat unele pe altele, au avut continuitate şi, în cele din urmă, au dus la protestele de amploarea celor din toamna trecută şi din această toamnă. Acestea nu au apărut şi nici nu sunt explozii ”peste noapte”, ci rezultatul firesc şi inevitabil (dar, atenţie, nu şi ireversibil!) al unor acţiuni care au, deja, două decenii de la apariţie şi peste un deceniu din momentul în care au au fost asumate programatic.

Faptul că în centrul Clujului nu mai poate fi ridicat un zid care să obtureze vizibilitatea la un concert cu Billy Idol ori că desprinderea unei pietre din pavajul din Piaţa Unirii reprezintă o ştire de presă sunt indicii ale unui spirit civic dezvoltat în toată această perioadă, a multor ani de implicare şi rezultatul unor acţiuni culturale în cel mai deplin sens al cuvântului.

Citiţi continuarea textului pe romaniacurata.ro

Un text semnat de jurnalistul Mihai Goţiu