Dinamica procesului de modernizare în România, explicată de specialişti: la fiecare 30 de ani „răsturnăm lumea“

Harta României în perioada interbelică

Cele două secole şi jumătate ale modernizării (de la sfârşitul secolului al XVIII-lea la începutul secolului al XXI-lea) au transformat profund România, dintr-o ţară preponderent rural-agrară, cu un regim politic şi economic feudal, într-o ţară cu pronunţate atribute ale industrializării şi urbanizării, cu un regim politico-economic capitalist, care importă modelele occidentale.

Întregul proces a cunoscut evoluţii contradictorii, cu multe reculuri şi rupturi istorice, dar şi cu multe ”salturi pozitive”. Perioadele 1774 - 1829, 1866 -1918 / 1940 - 1947 până în 1989 şi de la revoluţia din decembrie până în prezent reprezintă deopotrivă repere ale rupturii de ”vechea ordine”, dar şi iniţierea unor reconstrucţii radicale a societăţii. 

România a trecut prin opt mari perioade istorice. După un calcul simplu, între primele semne ale modernizării – 1774 şi 2015 fiecare perioada sau ciclu a avut o durată de aproximativ 30 de ani. Cu alte cuvinte, la români, la aproximativ 30 de ani se ”răstoarnă lumea”.

 „Putem vorbi de proces de modernizare din momentul în care ne-am născut ca popor creştin, în condiţiile în care aveam pe meleagurile noastre pe Andrei (încreştinătorul românilor), Apostolul Pavel şi Apostolul Filip, în timp ce popoarele din jurul nostru s-au creştinat cu multe secole după - ruşii, sec. IX prin cei doi conducători de trib Iaroslav şi Sviatoslav: bulgarii în sec. IX prin Boris, sârbii în secolul al X-lea prin Neemia şi ungurii în sec. XI prin Ştefan. Este semnificativ că am avut reprezentanţi din Dacia creştină la toate cele şapte  Sinoadele Ecumenice, începând cu cel de la Niceia din 325, Constantinopol 381, Efes, 431, Calcedon 451, Constantinopol 553, Constantinopol 680-681, Niceia 787). Evoluţia istorică a poporului român în perioada «mileniului negru» nu poate fi contestată şi aceasta o dovedesc monumentalele cercetări făcute de Hadrian Daicoviciu, Vasile Pârvan (Getica), I.G. Coman (Părinţii protocreştini)”, ne spune preot prof. dr. Vasile Oltean, directorul primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului.

Acesta a mai precizat că, în perioada ,,slavonismului cultural” (sec. XI-XVI), când oficial şi în biserică se folosea limba română, asistăm la un fenomen de involuţie spirituală pentru poporul român, dar odată cu apariţia tiparului (sec. XVI), mai întâi la Târgovişte (1508) şi apoi pentru prima dată în limbă română la Braşov prin diaconul Coresi, este momentul izbânzii definitive a limbii române în cultura românească, tiparul fiind pentru toate ţările lumii moment de evoluţie spirituală, plasând umanismul la noi în contextul în care şi ţările europene reuşeau acelaşi lucru. Momentul următor la reprezentat iluminismul declanşat de Şcoala Ardeleană în veacul al XVII-lea, când se trece la grafia latină, definitivată prin legea semnată de Alexandru Ioan Cuza la 1862. Abia după aceste evenimente se poate vorbi de un proces de modernizare a României.

Prima etapă:  1774 – 1848

Incitaţia modernităţii generată de marile schimbări la nivel european a structurilor de organizare a statului generează apariţia unei crize în societatea românească, criză  generată de confruntarea cu civilizaţia occidentală, atât în viaţa economică, cât şi în cea politică, precum şi în ordonarea valorilor dominante. Astfel, conceptul de „modernizare” capătă la nivel european două valenţe: naşterea unei civilizaţii materiale prospere în Occident şi replica pe care „restul lumii”, inclusiv Ţările Române, o construiesc la acest proces originar.

Prin această ultimă valenţă se dovedeşte existenţa unui „etern” decalaj între Europa Occidentală structurată pe educaţie, principii şi valori specific unor modele „urbane”, civilizate şi restul naţiunilor – în special al celor din estul Europei – naţiuni preponderent agrare.

De ce sfârşitul secolului XVIII ca debut al modernizării societăţii româneşti?

În opinia istoricilor, anul 1774 marchează debutul unor schimbări fundamentale în Principate, deşi nu are loc „nicio bătălie de proporţii, nicio ruptură radicala cu trecutul”,  totuşi acest an marchează o mare cotitură istorică: în 1774 Rusia şi Turcia – aflate la sfârşitul unui război de 6 ani (Pacea de la Kuciuk – Kainargi) – prin care Rusia obţine dreptul de a apăra Principatele împotriva încălcării autonomiei lor de către Imperiul Otoman. Aceasta produce o diferenţiere, precum şi o fragmentare a puterii dominatoare care permite o intervenţie progresivă a Rusiei în Principate din care nu poate rezulta decât subminarea puterii turceşti. În aceeaşi perioadă se înfiinţează primele şcoli domneşti (Iaşi, Bucureşti). În acelaşi an - 1774 – ajunge domn al Ţării Româneşti Alexandru Ipsilanti, care iniţiază opt ani de „reforme luminate”, aceasta fiind, de fapt, iniţierea primelor reforme politice.

„În 1779, apare tipăritura «Carte de rogăciuni», redactată de către un călugăr român din Transilvania - tipărită în alfabetul latin, nu în cel chirilic. Este momentul decisiv în care distingem afirmarea individualităţii etnice şi a legăturilor organice cu Europa a românilor. De remarcat că începând cu anul 1724, protopopul Florea Baran scrie 24 scrisori cu grafie latină, în corespondenţa cu Criştov Voicu, aflat la Viena pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntau românii din Şchei, care prin «eroul naţional» Ilie Birt dorea să înfiinţeze «Republica Şchei». Odată cu acest moment se declanşează o puternică modificare a mentalităţii românilor: se deschide procesul integrării în Europa. Trebuie să facem o distincţie clară între integrare ca proces adaptativ la un sistem de reguli şi norme şi occidentalizare ca şi act pur imitativ al unor obiceiuri sau moravuri specifice”, precizează directorul Primei Şcoli Româneşti.

Introducerea Regulamentelor Organice în Muntenia şi Moldova începând cu 1831 şi 1832, iar în Transilvania Regulamentul Organic emis de mitropolitul Andrei Şaguna, în anul 1864, au creat, cel puţin teoretic, premisele accelerării operei de modernizare prin introducerea unor instituţii noi guvernate de principii moderne, precum separarea puterilor în stat sau egalitatea în faţa obligaţiilor. În realitate, Regulamentele Organice nu au fost puse în practică în bună măsură diin cauza intereselor strategice ale puterii care avusese de fapt un cuvânt decisiv în elaborarea lor, şi anume Imperiul ţarist.

Cu alte cuvinte, modernizarea societăţii româneşti este permisă de Rusieo doar în măsura în care aceasta nu contravine intereselor sale în Peninsula Balcanică şi în Principate. Imperiul ţarist, aflat încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea în ofensivă spre Constantinopol, era interesat să-şi asigure siguranţa liniilor de aprovizionare şi de comunicaţie şi de aceea controlul asupra Principatelor s-a tradus sub forma unui „protectorat” cât se poate de apăsător.

Nu poate fi neglijată nici contribuţia pe care revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu  a avut-o în promovarea unei mişcări de modernizare a conştiinţei naţionale prin cărturari care vehiculau spaţiile româneşti, ignorând graniţele dintre cele trei ţinuturi româneşti şi emiţând mărturii ale unităţii naţionale. S-a născut o nouă generaţie de cărturari, a căror contruibuţie este impresionantă. (Goleştii, Văcăreştii ş.a.). Braşovul în această perioadă a fost gazda tuturor românilor care părăseau Moldova şi Muntenia, pentru a se refugia la Braşov (peste 800 munteni, numai în urma revoluţiei lui Vladimirescu). Atunci se refugia  la Braşov Anton Pann, poeţii Văcăreşti, mitropolitul Dionisie Lupu, prinţul Grigore Brâncoveanu.

A doua etapă: 1848 - 1866

Opoziţia împotriva regimului regulamentar înţeles ca instrument al Rusiei se va coagula în cadrul Partidei Naţionale, o grupare eterogenă şi lipsită de un program coerent de acţiune, dar care a adunat energiile liberale în deceniul care a premers revoluţiei de la 1848. În acest context, apare generaţia paşoptistă, care a organizat revoluţia şi care a avut un rol activ în realizarea dublei alegeri de la 1859 a contribuit în mod deosebit la declanşarea unui fenomen spiritual, care a permis deschiderea de şcoli elementare şi gimnazii în otot spaţiul românesc, după modelul francez. 

Momentul Unirii şi al apariţiei statului modern român în forma sa clasică, desăvârşită în 1918, a generat o atmosferă de entuziasm fără precedent în istoria românilor, temperată însă destul de repede datorită chiar provocărilor care s-au aflat în faţa elitei politice şi faţă de care se impunea un răspuns. Alexandru Ioan Cuza, principele ales la 5 şi 24 ianuarie, şi-a îndreptat atenţia asupra a două obiective majore: pe de-o parte consolidarea unirii şi recunoaşterea sa pe plan internaţional, iar pe de alta, adoptarea unor măsuri cu caracter modernizator în interior. Această modernizare presupunea dizolvarea discrepanţelor în ceea ce privea organizarea internă a celor două regiuni, Moldova şi Muntenia, dar şi apropierea Principatelor Unite de lumea occidentală şi ieşirea de sub influenţa lumii orientale.

În aparenţă, obiectivul generos al modernizării era acceptat de toate grupurile politice, neconstituite încă în partide, iar domnitorul şi-a asumat încă de la început rolul de lider, de iniţiator al unor măsuri aşteptate şi atât de necesare. Incontestabil, Al. I. Cuza a fost cel care a avut iniţiativa de a pune în practică un program ambiţios de reforme în toate domeniile, de la învăţământ, administraţie, justiţie şi armată până la proprietatea asupra pământului, drepturi civile şi civice. Introducerea unor instituţii de tip occidental oferea modernizării, văzută ca un fenomen general, complex şi integrator, premisele reuşitei. Lovitura de stat de la 2 mai 1864 în urma căreia a fost suprimată Constituţia, dizolvat Parlamentul şi instaurată cenzura l-a adus pe Cuza în faza opoziţiei celor care îl votaseră în 1859. Pretextul loviturii de stat l-a constituit refuzul unei părţi a marilor proprietari de a accepta reforma agrară preconizată de domnitor. 

A treia etapă: 1866 - 1914

Aducerea pe tronul Principatelor Unite a prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen într-o atmosferă externă şi internă complicată punea în aplicare unul din principiile convenite în cadrul Adunărilor ad-hoc convocate cu aproape un deceniu în urmă, acela al domniei unui principe străin. 

Momentul 1866 este important deoarece reprezintă un jalon al modului în care elita politică românească grupată în jurul domnitorului înţelegea să realizeze modernizarea societăţii româneşti. Constituţia a fost o sinteză a documentelor cu caracter constituţional de până atunci, de la memoriile boiereşti de după 1822, Regulamentele Organice, Convenţia de la Paris, Statutul dezvoltător şi proiectul de constituţie elaborat de Comisia centrală de la Focşani, până la Constituţia belgiană, cea mai liberală din Europa epocii, care a fost luată ca model şi nu copiată pur şi simplu cum se crede îndeobşte. Dorinţa de a da formă şi conţinut unui sistem bazat pe principiile liberalismului, pe respectarea strictă a proprietăţii private, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, a separării puterilor şi guvernării reprezentative, şi pe considerarea naţiunii ca singura deţinătoare a puterii totale, indica de fapt obiectivul pe care opera de modernizare dorea să-l atingă.

„Modernizarea presupunea în primul rând sincronizarea instituţiilor româneşti cu cele europene şi depăşirea distanţei care separa, din acest punct de vedere, România de Europa. În al doilea rând, era necesară construirea unei mentalităţi noi, în concordanţă cu principiile care puneau în mişcare instituţiile despre care am vorbit, adică era nevoie de conştientizarea aplicării acestora în condiţiile concrete ale societăţii româneşti. Cei care s-au angajat să patroneze opera de modernizare, liberali şi conservatori deopotrivă, au făcut dovada că înţeleg şi îşi asumă răspunderea, politică dar şi civică, a necesităţii parcurgerii distanţei care separa România de Europa occidentală. Sensul modernizării era clar formulat şi el viza un drum european pe care românii s-au încadrat, cu inerentele rămâneri în urmă, poticniri sau chiar nereuşite”, ne explică preot. prof. d. Vasile Oltean.

În timpul domniei regelui Carol I, pe lângă înfăptuirea Independenţei de la 1878, procesul de modernizare al României a avut cea mai mare dinamică, materializată prin constituirea noului sistem legislativ-instituţional al economiei, ca o premisă, condiţie absolută a întemeierii si funcţionării organismului economic modern; acesta însemna statuarea juridică a proprietăţii private în locul celei feudale, a libertăţii pieţei, producţiei si circulaţiei produselor si valorilor în tot spaţiul european.

De asemenea, din legislaţia si instituţiile noi, cu rol stimulator, trebuie menţionate: legislaţia reformelor agrare care au înlăturat proprietatea feudală si dependenţa ţărănimii clăcaşe; desfiinţarea breslelor medievale; statuarea, prin Constituţia de la 1866, a principiilor de drept, a libertăţii si egalităţii cetăţenilor în desfăsurarea oricăror activităţi economice; adoptarea Codului Civil si Codului Comercial, de sorginte franceză si italiană, care reglementau democratic multitudinea de relaţii social-economice ale cetăţenilor.

Tot acum s-au înfiinţat instituţiile vitale funcţionării vieţii publice şi economice - ministerele: de finanţe, de lucrări publice, de agricultură, comerţ, industrie etc. şi s-au format Camere de comerţ si industrie ca reprezentare a intereselor acestor noi categorii sociale şi sau înfiinţat burse de mărfuri si valori etc. şi, nu în ulitmuil rând, se adoptă sistemul monetar naţional al leului.

Altă măsură de modernizare a vieţii economice pe vrema lui Carol I a fost adoptarea sistemului universal zecimal de măsuri şi greutăţi; până atunci în ţară se foloseau zeci de măsuri arhaice, diferite în zone si provincii – ocaua, baniţa, vadra, stânjenul, prăjina etc., care îngreunau evaluarea şi circulaţia mărfurilor. Infrastructura modernă cuprindea mai multe ramuri: construcţia căilor ferate, a mijloacelor si căilor de comunicaţie – telegraf, telefon, poştă – a mijloacelor de transport naval – fluvial si maritim, a porturilor la Dunăre si Marea Neagră, a silozurilor si magaziilor de mărfuri, construirea drumurilor si a podurilor.

Un sector cheie în modernizarea si dezvoltarea ţării l-a constituit industria mecanizată. După obţinerea independenţei statului, pentru stimularea creaţiei industriale, guvernul liberal promovează două serii de măsuri: prima, în anul 1886 de protecţie, prin taxe vamale ridicate la importul fabricatelor industriale între 7-40% din valoare, pentru a apăra piaţa şi industria internă de invazia mărfurilor străine foarte ieftine, care blocau iniţiativele industriale locale. A doua serie de măsuri – aprobată în anul 1887 - privea încurajarea industriei mecanizate; legea prevedea că orice fabrică nouă care folosea un capital, autohton sau străin, de minimum 50 de mii de lei şi maşini perfecţionate beneficia de următoarele avantaje: 5 ha de pământ oferite gratuit de la stat, scutire pe 15 ani de orice impozite la stat si comună, reducerea cu 40% a tarifelor de transport a mărfurilor pe calea ferată, scutire de taxe vamale la importul maşinilor necesare fabricii şi a materiilor prime care nu se găseau în ţară şi altele.

Un domeniu care a prefăcut viaţa si aspectul oraşelor a fost urbanizarea modernă. În oraşele mari se pietruiesc străzile, se trasează trotuare, se introduce iluminatul electric în locul lămpilor cu petrol, se introduce apa curentă prin conducte în locul celei din fântâni, se construiesc sisteme de canalizare.

A patra etapă: 1914 – 1947

Cel mai important moment este cu siguranţă realizarea Marii Uniri de la 1918 şi realizarea României Mari. Aceasta a fost urmată de Constituţia din 1923. Aceasta era o actualizare a celei din 1866. Principiul pe care s-a actualizat Constitutia privea noua situaţie a României de după Primul Razboi Mondial, adaptarea la principiile societăţii democratice ale vremii şi modificări limitate, astfel incât să se păstreze cât mai mult din textul existent.

„Constitutia stipula de la început că România este stat naţional unitar şi indivizibil, al carei teritoriu este inalienabil. Cu privire la drepturile cetăţenilor, se făcea referire la condiţiile specifice democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului. Acum s-a instituit votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret. Militarii si femeile, ca în toate ţările europene din acea vreme, nu puteau să-şi exprime o opţiune politică în faţa urnelor”, ne spune sociologul braşovean Aurelian Danu. 

Statul, economia şi clasa de mijloc se consolidează, România anului 1938 fiind “grânarul europei”. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). România a cunoscut mari progrese pe toate planurile – cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului roman.

Cel de-al doilea Război Mondial pune capăt brutal proiectului liberal de modernizare a României

Modelul de modernizare propus de comuniştii români (îndeosebi între 1948-1965) preia modelul stalinist de modernizare al anilor ’30 din URSS.

Directivele date spre îndeplinire de Comintern Anei Pauker cuprindeau zece puncte, după cum urmează:

• Desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea marilor moşii şi ruinarea moşierilor.
• Desfiinţarea armatei în forma ei actuală şi crearea unei armate noi.
• Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Naţional Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.
• Micile gospodării ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru a-i lipsi pe ţăranii mici proprietari de pământ de maşini şi vite. Acesta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.
• Abdicarea regelui şi exilul familiei regale.
• Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu SUA, Marea Britanie şi îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică şi ţările de sub dominaţia sovietică.
• Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor.
• Crearea unei organizaţii de poliţie, întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD.
• Îndreptarea populaţiei rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.
• Nici unui străin, cu excepţia celor din ţările de sub influenţa sovietică nu i se va permite intrarea în România.

„Toate aceste «intervenţii» produc mutaţii de proporţii. Statul îşi asumă un rol dominant şi se substituie întru totul cu partidul. Acest model stalinist de modernizare a înregistrat un eşec drastic. Rezultatul este o societate descentrată, o succesiune de identităţi traumatice, difuze, instabile. Aşa s-a ajuns la naşterea omului nou. Acesta trăieşte pretutindeni, alături de noi şi, în doze diferite,în fiecare dintre noi şi astăzi”, concluzionează sociologul braşovean Aurelian Danu.