Când a apărut creştinismul în Dacia. Păgânismul a continuat să facă parte sute de ani din viaţa românilor
0
Creştinismul a apărut pe teritoriul Daciei în timpul stăpânirii romane, spun o parte a specialiştilor. Cu toate acestea, până la răspândirea sa pe tot teritoriul de astăzi al României, au trecut secole, poporul român continuând să păstreze credinţele păgâne până târziu, în secolul al XIX lea, în paralel cu creştinismul.
Se presupune că poporul român s-a format între secolele VI-IX d Hr pe un vast areal, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre cu influenţe etnice şi culturale zonale. Conform tradiţiei bisericeşti în România, poporul român s-a născut creştin, conform poziţiei oficiale în acest sens, creştinismul fiind prezent pe teritoriul Daciei încă de acum 1800 de ani. Cu toate acestea, sunt specialişti care arată că păgânismul la români a fost foarte puternic, coexistând cu practicile creştine până în secolul al XIX-lea, rezultat al unei răspândiri greoaie a creştinismului în veacurile primului mileniu al erei creştine, în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Sfântul Apostol Andrei şi tradiţia creştinării în Dacia
Conform tradiţiei bisericeşti din România, Sfântul Apostol Andrei a fost responsabil de creştinarea Daciei. Acesta a trăit până în anul 60 dHr, adică înainte de cucerirea romană a Daciei. Acesta şi-a desfăşurat activitatea misionară şi de convertire la creştinism în Asia Mică, dar şi în Sciţia, inclusiv Dobrogea şi până în sudul Rusiei. Încă din anul 46, Dobrogea de astăzi era parte a Imperiului Roman, integrată provinciei Moesia. De prezenţa apostolului Andrei în Dobrogea romană se leagă tradiţiile creştinării timpurii a geto-dacilor din zonă. Despre activitatea Sfântului Andrei în zona Sciţiei vorbesc o serie de izvoare scrise la peste 200 de ani de la moartea apostolului precum ”Despre apostoli” a lui Hipolit Romanul dar şi în ”Istoria bisericească” a lui Eusebiu de Cezareea, în secolul al IV lea. Tradiţia bisericească din România arată că apostolul Andrei ar fi creştinat daci şi locuitori ai cetăţilor greci de pe ţărmul Mării Negre încă dinainte de cucerirea romană. Creştinismul s-ar fi răspândit mai apoi organizat odată cu ocupaţia romană în Dacia şi prin adoptarea religiei creştine, ca religie a imperiului în secolul al IV-lea d Hr.
Dovezi inexistente ale creştinismului în Dacia pre-romană
Mulţi specialişti arată că este puţin probabil ca creştinismul să fi pătruns în Dacia, înainte ocupaţiei romane. De altfel, nu există niciun fel de dovadă arheologică în acest sens. Nu sunt prezente simboluri paleo-creştine. Mai mult decât atât vorbim de triburi ale dacilor, adepţi ai cultului zamolxian dar şi ale altor divinităţi locale sau zonale. Răspândirea creştinismului în zona Daciei pre-romane ar fi fost extrem de greoaie, mai ales prin lipsa drumurilor, dar şi a lipsei de siguranţă într-un teritoriu necunoscut, necartografiat, în mare parte împădurit şi sălbatic, controlat de populaţii războinice. Cel mai probabil, doar elitele tribale cunoşteau greacă sau latină. De altfel, autorii latini creştini vorbesc despre păgânismul din zona Daciei, viu încă în secolul al III lea d HR. ”Ce vom zice însă de Britani sau de Germani care sunt lângă Ocean sau de barbarii Daci şi Sarmaţi dintre care cei mai mulţi n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi cu timpul?”, scria Origene într-o serie de comentarii la Evanghelia lui Matei. Deci în secolul al III-lea, arată acest important scriitor bisericesc timpuriu, dacii nu cunoşteau învăţăturile creştine. În rest niciun fel de dovadă, nici locuri de cult creştine, nici obiecte de factură pale-creştină, nimic. În schimb dovezi ale credinţelor păgâne abundă.
Noua religie adusă de romani
Lucrurile încep să se schimbe, arată o parte a specialiştilor odată cu ocuparea unei părţi a Daciei de legiunile romane. Se schimbă, însă nu substanţial. Odată cu transformarea în provincie romană a Transilvaniei şi Olteniei de astăzi, prin intermediul coloniştilor şi a legionarilor romani, creştinismul a pătruns şi în Dacia. Nu însă organizat şi cu impact major. În niciun caz nu era o religie a majorităţii şi nici nu era practicată făţiş, având în vedere atitudinea oficială faţă de creştini. Cei mai mulţi soldaţi şi colonişti erau păgâni, preferând cultul tradiţional roman sau cultele orientale la modă. Cu toate acestea se consideră că primii creştini au ajuns în Dacia odată cu ocupaţia romană. „Neîndoielnic că şi între soldaţii legiunilor romane aduse în Dacia, unii erau creştini, chiar dacă, în virtutea disciplinei militare, erau obligaţi să-şi trăiască viaţa spirituală pe ascuns. La fel au fost aduşi deţinuţi din diferite părţi ale imperiului şi mai ales de la Roma, condamnaţi tocmai pentru delictul de a fi creştini, la muncă forţată în mine "ad metalla damnati". Dintre aceştia după eliberare, mulţi au rămas pe loc, cum au rămas şi o parte din soldaţii eliberaţi după 25 de ani de activitate militară, "veteranii", de la care ne-a rămas în limba română cuvântul bătrân, întemeind atât unii, cât şi ceilalţi familii creştine, adevărate pepiniere misionare.”, precizează preoţii Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu în lucrarea ”Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite”.
La rândul său, Nicolae Iorga preciza că în Dacia au ajuns creştini alungaţi de prigoana romană din Asia Mică. „Traian s-a văzut silit să orânduiască urmărirea creştinilor din Asia Mică, nu pentru credinţa lor, ci pentru rebeliunea făţişă împotriva codului religios al Imperiului. Din Asia Mică, unde un om ca Pliniu cel Tânăr, fruntaşi între cărturari era silit să lovească în creştini, veniseră destui colonişti în părţile Dunării. Dalmaţii care dădeau lucrători pentru minele de argint şi de aur ale Daciei, veneau dintr-o provincie cunoscută pentru vechimea trecutului ei creştin.”, scria Nicolae Iorga în „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor”. La rândul său, Constantin Giurescu preciza, în ”Istoria Românilor„ că noua religie a fost prezentă în Dacia romană, adusă de colonişti şi soldaţi. „Este sigur că au existat creştini în Dacia înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, şi în Peninsula Balcanică. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, în Illyricum în general, erau centre creştine. Nu mai vorbim de părţile răsăritene ale imperiului, de Palestina, de Siria, de Asia Mică, unde ele existau chiar din timpul Apostolilor. Aşa dar, nu este de loc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, puteau fi şi în rândurile trupelor recrutate din răsărit care-şi aveau garnizoana în Dacia”.
Aşa cum arată dovezile arheologice, dar şi părerile unor specialişti, creştinismul era o religie minoritară în Dacia romană, mai mult personală, fără construcţii religioase sau o exprimare foarte clară. Există puţine dovezi ale creştinismului în Dacia romană. Majoritatea sunt din secolul al IV-lea, după retragerea trupelor romane din Dacia. Mai precis este vorba despre candelabre şi vase liturgice la Biertan, potire euharistice la Ulpia Traiana şi Porolissum, lămpi cu monograma lui Hristos şi semnul crucii la Romula şi Apulum, dar şi numeroase alte descoperiri de vase cu însemne creştine la Dej, Gherla, Porolissum, Gilău. Totodată, este faimosul donariu de la Biertan, considerat în mod unanim de specialişti un obiect creştin din secolul al IV lea. Creştinismul s-a reîntors în fosta Dacie în secolul al IX lea odată cu activitatea lui Chiril şi Metodie în rândul slavilor, fiind atestaţi şi o serie de discipoli care au predicat în zonele ocupate de români, slavi şi bulgari. O situaţie aparte o are Dobrogea şi zona de pe malurile Dunării, foarte aproapiată de lumea bizantină. În Dobrogea, prezenţa creştinilor este atestată timpuriu, la fel şi în cetăţile de la nordul Dunării, dar pe malurile fluviului. Începând cu secolul al X-lea începe şi organizarea bisericească în zona fostei Dacii.
Credinţele păgâne, baza vieţii spirituale în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre
Până în secolul al IV-lea răspândirea creştinismului în Dacia romană a fost îngreunată considerabil de reacţia autorităţilor romane faţă de noua religie. În special este vorba despre persecuţiiile dirijate de câţiva împăraţi romani. Abia după edictul de la Milano a lui Constantin cel Mare şi mai apoi după transformarea creştinismului în religie oficială în timpul lui Teodosie, creştinismul a prins un avânt de neoprit. În aceea perioadă însă, Dacia nu mai făcea parte din Imperiul Roman fiind mai degrabă la cheremul populaţiilor barbare şi păgâne, cu o deteriorare completă a vieţii urbane. Zona de astăzi a Moldovei, Maramureşului, Crişana şi o parte a Munteniei nu au făcut parte niciodată din Imperiul Roman fiind acele teritorii ale dacilor despre care Origen spunea că nu au auzit cuvântul Evangheliei. În fost Dacie Romană s-au perindat timp de câteva secole populaţii germanice, turanice şi slave. Toate păgâne. Tocmai de aceea păgânismul a fost esenţa vieţii spirituale în spaţiile de la est şi vest de Carpaţi în veacurile de după retragerea aureliană şi până la reluarea misionariatului bizantin şi slav pe teritoriul fostei Dacii.
„Ca şi alte popoare europene, daco-romanii au avut în trecutul lor credinţe păgâne care au continuat să existe şi după răspândirea creştinismului. Victoria creştinismului nicăieri n-a fost deplină; la început, el a trebuit să coexiste cu vechea mitologie. Numai după o lungă perioadă de dublă credinţă, creştinismul a căpătat deplina sa puritate. Mitologia păgână a poporului român îşi are bogata sa istorie”, arată Alexandru V. Boldur în articolul ”Elemente de păgânism în credinţele poporului român”. Deasemenea Contanstin C. Giurescu este de părere că majoritatea populaţiei din spaţiul carpato-daubiano-pontic şi mai apoi populaţia românească după secolul VII-VIII d Hr a rămas majoritar păgână. ” Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân, derivând din latinul „paganus„ care înseamnă locuitor al satului, al unui « pagus” , ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua credintă„, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor„. Explicaţiile sunt aceleaşi, lipsa unei infrastructuri, zone întinse sălbatice, inexistenţa centrelor urbane. Multe comunităţi trăiau autarhic iar credinţele locale erau cele mai importante. Specialiştii arată că populaţiile locale şi mai apoi cele stră-româneşti aveau o viaţă spirituală dominată de credinţe păgâne dunărene la care s-au adăugat credinţe păgâne slave, odată cu venirea acestora pe teritoriul de astăzi al României.
Plus, aşa cum arată V. Boldur existau elemente de individualitate autohtonă. Astfel, până târziu în secolul al XIX- lea arată specialiştii credinţele păgâne au fost foarte puternice în lumea rurală românească, coexistând cu creştinismul, împletindu-se de multe ori într-un soi de sincretism. ”Nu încape îndoială că creştinismul iniţial al populaţiei româneşti purta semne vizibile ale credinţelor păgâne, reprezentând un adevărat sincretism religios. Anchetele întreprinse de diferiţi cercetători la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în mijlocul populaţiei ţărăneşti a României au dovedit că rămăşiţele acestui sincretism s-au păstrat în mod aproape nealterat.”, preciza Alexandru V. Boldur în aceeaşi lucrare. Mult timp, românii au crezut în vârcolaci, în iele, rusalii şi alte spirite ale pădurii. Muma Pădurii, Ştima, Moroiul au fost creaturi vii în credinţele şi mentalul românesc rural. Erau venerate soarele, luna şi cerul, rămăşiţe ale vechilor credinţe tracice spun specialiştii. Totodată, credeau în fiinţe capabile să înghită soarele şi luna, în zmei şi căpcăuni. Existau şi spirite protectoare precum ”şarpele casei”, sau spiriduşi pe care-i hrăneau ritualic cu tot ce mâncau cei din casă, dar mai ales cu brânză şi ouă. La românii vechi a existat ritualul păgân al zidirii de viu al unui individ pur al comunităţii pentru durabilitatea unei construcţii importante. Nu în ultimul rând oamenii apelau la ursitoare sau vrăjitoare pentru a rupe blesteme şi răul din casă. Ritualurile mătrăgunei erau parte a păgânismului românesc, cu descântece şi dansuri ritualice sub clar de lună.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Obiceiuri de Sfinţii Constantin şi Elena. Cum aduci voia bună şi alungi răul din casă pe 21 mai
Se încarcă comentariile...
