Pastorala la Învierea Domnului a ÎPS Iustinian Chira
0
Iubiţii mei fii sufleteşti, Prin Învierea Domnului s-a încununat toată lucrarea pe care Dumnezeu, prin Cuvântul Său, Iisus Hristos, a început-o de la facerea lumii, toate cele văzute sau nevăzute. De aceea, în Ziua Învierii Domnului se bucură toată creatura, se bucură cerul şi pământul, pentru că prin Înviere a fost biruită moartea, pentru că prin Înviere a biruit Hristos care este Viaţa, a biruit Hristos şi a pierit satana.
Prin Învierea lui Hristos s-a deschis cerul şi a fost pustiit iadul, prin Învierea lui Iisus Hristos, Care S-a numit „Fiul Omului”, a fost eliberat din robie Omul şi a fost aşezat la locul de cinste şi de slavă, pe care a avut-o la început de la Dumnezeu.
Prin Învierea Domnului a fost eliberat omul de frica morţii, iar trupul, ca şi sufletul, a devenit nemuritor, precum a devenit şi trupul lui Iisus Hristos după Înviere. Prin Hristos Cel înviat toţi cei ce cred în El, cei ce-L ascultă pe El, cei ce-L iubesc şi-L urmează pe El, devin ca El, devin fii ai lui Dumnezeu (In. 1,12). De aceea, în Ziua Învierii Domnului se bucură toată creatura Lui, dar mai presus de toate se bucură această minunată creatură a lui Dumnezeu, adică Omul, care, numai după Învierea lui Iisus Hristos a devenit om cu adevărat, stăpân peste toată creatura, aşa cum l-a făcut Dumnezeu când l-a pus în Eden.
Înainte de a învia Hristos cu trupul, omul devenise rob al trupului, rob al patimilor, rob al cărnii, pe care o stăpânea duhul cel rău, duhul diavolului. Trupul lui muritor nu mai asculta de suflet, de glasul lui Dumnezeu, Care-i vorbea omului prin conştiinţă, ci era înnăbuşit de patimile trupului, de poftele şi plăcerile pământeşti, iar omul rătăcea prin lume ca o fiinţă pierdută.
Dumnezeu însă nu l-a uitat pe om ci, ca un Tată bun, prin diferite mijloace şi semne, prin drepţi, prin profeţi şi prin îngeri, i-a vorbit şi i-a amintit că are în el un dar minunat, primit de la Dumnezeu-Tatăl, şi anume sufletul nemuritor, care însetează mereu după izvorul de unde a plecat, însetează mereu după Dumnezeu - izvorul tuturor existenţelor.
„Însetat este sufletul meu după Tine, Dumnezeule”, suspina sufletul fiecărui om înainte de venirea Domnului, pentru că fără Dumnezeu fiecare om se simte singur şi străin, într-un univers gol şi pustiu, într-un infinit care-l înfricoşează.
Dar, din nemărginita Lui putere, din tainica Lui existenţă, Dumnezeu mereu întinde mâna spre creatura Lui şi o salvează de la pieire. Naşterea lui Hristos dintr-o fiinţă omenească nepătată, viaţa şi lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ, jertfa şi moartea Domnului pe Cruce, au culminat cu Învierea Sa cea de a treia zi, aşa cum Iisus a prevestit-o de mai multe ori în faţa ucenicilor Săi.
Fără Învierea Domnului nici zămislirea Sa din Fecioara Maria, nici naşterea Sa din Betleem, nici viaţa Sa pământească, nici învăţăturile şi minunile Sale, nici faptele profeţilor şi ale drepţilor, nici chiar ale ucenicilor şi sfinţilor mucenici, nu ar fi avut mai mare importanţă, ci era doar o lucrare omenească, pământească. Oricât de măreţe şi importante ar fi fost aceste lucrări, ar fi rămas fapte şi lucrări omeneşti şi pământeşti şi nu ar fi avut ceea ce a dobândit omenirea prin Învierea lui Hristos.
Prin Învierea lui Iisus Hristos omul a dobândit marele dar al nemuririi, al fericirii şi al stăpânirii împreună cu Iisus Hristos peste viaţă şi moarte, peste întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Odată cu învierea lui Hristos firea omenească a primit dreptul de a sta de-a dreapta Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt în veci. De aceea firea omului se bucură, vibrează, jubilează şi trăieşte cu o bucurie profundă în fiecare an Praznicul cel mare, Ziua Învierii, pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-ânsa.
Iubiţi fraţi şi iubite surori,
Credinţa în Învierea Domnului este cea dintâi şi cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu o cere de la noi, de la toată făptura omenească. Zadarnice sunt toate - zice Scriptura, dacă nu ar fi înviat Hristos, zadarnice sunt toate, dacă noi nu credem că Iisus Hristos a înviat.
După Învierea Sa, Iisus Hristos, Stăpânul cerului şi al pământului, a rămas patruzeci de zile pe pământ, arătând tuturor că a înviat, că este întreg şi viu, că nu este o nălucă sau o arătare, că trupul Lui înviat are carne şi oase, arătând prin aceasta că trupurile oamenilor, la a doua înviere, nu vor fi doar nişte stafii sau nişte arătări, ci vor fi oameni întregi, bărbaţi şi femei, doar că aceste trupuri, după înviere, nu vor mai fi supuse stricăciunii şi nu se vor mai însura sau mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri. Aşadar, prin Învierea lui Iisus Hristos, omul are toată slava, toată strălucirea, toată frumuseţea, toată fericirea şi mărirea.
De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce a treia zi a înviat din morţi, n-a plecat imediat de pe pământ la cer, ci a mai rămas pe pământ 40 de zile. Patruzeci de zile a stat Moise pe muntele Sinai şi a vorbit cu Dumnezeu, Care i-a spus lui Moise cum a creat lumea şi aşa cum i-a spus Dumnezeu a scris Moise în cartea Facerii şi Tablele Legii. Patruzeci de zile este număr tainic, număr care în Biserica Ortodoxă are mare importanţă. Patruzeci de zile ţin zilele Postului Naşterii Domnului şi Postul Învierii Domnului. Patruzeci de zile, după ce S-a botezat în Iordan, a postit şi Domnul în pustie, când firea omenească a lui Iisus Hristos s-a luptat cu satana.
Pentru cele 40 de zile pe care Iisus Hristos le-a petrecut pe pământ după Înviere, avem martori cunoscuţi care ne vorbesc despre Învierea lui Iisus Hristos, cel ce a fost chinuit, batjocorit, biciuit, răstignit, ucis şi aşezat în mormânt în văzul tuturor, fără ca aceştia să aibă vreo nădejde că El va învia. De aceea ei I-au îmbălsămat trupul, L-au îmbrăcat în pânză de in, care se păstrează şi astăzi.
Apoi mormântul a fost acoperit cu o piatră grea, pe care fariseii şi cărturarii, slugile arhiereilor Ana şi Caiafa şi autorităţile păgâne, au sigilat-o, ca nimenea să nu poată lua trupul lui Iisus din mormântul care era nou săpat în piatră. După aceea fariseii şi cărturarii şi toţi duşmanii de moarte ai lui Iisus au cerut autorităţilor să pună o sută de ostaşi romani, străini şi păgâni, care, în frunte cu comandantul lor să păzească trupul lui Iisus.
Martorii acestor întâmplări au rămas şi s-au întâlnit cu Iisus după Înviere, L-au văzut, L-au auzit vorbind, au mâncat împreună cu El (Lc.24, 42-43). Ucenicii s-au adunat în jurul Său, I-au ascultat cuvintele, sfaturile, poruncile, I-au pipăit rănile din mâini, din picioare, din coasta Sa şi au fost pătrunşi de credinţa că Hristos a înviat. Apoi au început să vorbească despre Învierea Domnului în templu, pe drumuri, în faţa celor mai mari duşmani ai lui Hristos, fără frică, strigând: noi am văzut, noi am pipăit, noi nu putem să nu vestim Învierea Lui, „noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20).
Cei dintâi martori ai Învierii Domnului au fost ostaşii romani, care au fost puşi de căpeteniile evreieşti să păzească mormântul lui Iisus şi care, de frică, s-au cutremurat şi au căzut ca morţi când au văzut „că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei”. (Mt. 28,2) „Şi iată unii din strajă,-zice evanghelistul Matei- venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate.
Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi”. (Mt. 28, 11-15)
„După ce a trecut sâmbăta, - spune evanghelistul Matei - când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei…. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.
Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat”. (Mt. 28, 1-9)
Sfântul Evanghelist Ioan, vorbind numai de întâlnirea lui Iisus cu Maria Magdalena, descrie aceste momente lămurind şi mai bine această întâlnire a lui Iisus cu mironosiţele: „Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica”. (In. 20, 11-15).
Primul cuvânt pe care l-a rostit Iisus Hristos după înviere a fost cuvântul adresat Mariei Magdalena, pe care Iisus Hristos o salvase din robia diavolilor. Maria Magdalena a fost fiica Evei care, după ce a gustat din fructul oprit, a fost chinuită de greşeala pe care a făcut-o, iar această tristeţe din sufletul Evei a umbrit de-a lungul timpului sufletul omului, până când S-a născut Fiul lui Dumnezeu din Fecioara Maria, Care prin moartea şi învierea Sa a eliberat omenirea de tristeţe şi de moarte.
„Maria!”, a fost primul cuvânt pe care Iisus Hristos l-a rostit după înviere, chemând prin acesta parcă pe toate femeile din lume să vină şi să-L preamărească pe Cel ce cu moartea pe moarte a călcat. Dar când Maria Magdalena a încercat să îmbrăţişeze picioarele Domnului, Fiul lui Dumnezeu i-a poruncit: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (In. 20,17).
Acesta este mesajul cel mai important şi cel mai înalt pe care Mântuitorul l-a trimis printr-o femeie ucenicilor şi prin ei la tot neamul omenesc: taina cea mare că, după Înviere, S-a reîntors pe pământ de unde S-a suit la Tatăl Său Care este şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Său care este şi Dumnezeul nostru. Aceasta este vestea cea mai importantă, vestea cea mai înaltă pe care Hristos în Ziua Învierii a transmis-o tuturor oamenilor, la tot neamul lui Adam: că Tatăl Lui este şi Tatăl nostru şi Dumnezeu este şi Dumnezeul nostru.
De această veste s-a bucurat toată suflarea omenească, cea de pe pământ, cea de sub pământ - din hadeş, din infern - , şi ceea ce urma să se suie în ceruri împreună cu Hristos în această zi a Învierii. De aceea în ziua aceasta, în Ziua Învierii, toată suflarea se bucură şi se înalţă spre Tatăl, spre Dumnezeul tuturor cântând: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”
Din Ghetsimani, de lângă mormânt, de unde a vorbit cu Maria Magdalena, Domnul a călătorit spre un sat, care se numea Emaus, unde mergeau doi din ucenicii Lui, pe care-i chema Luca şi Cleopa. Aceştia, pe drum, vorbeau între ei de cele ce s-au întâmplat în Ierusalim şi, mai ales, erau foarte nedumeriţi de vestea care s-a auzit în tot Ierusalimul, pe care ostaşii care păzeau mormântul Domnului au adus-o lui Irod, la Ana şi la toţi dregătorii, că Iisus a înviat şi în mormânt nu a rămas decât giulgiul în care a fost înfăşurat trupul lui Iisus.
Atunci Domnul S-a apropiat de cei doi călători ca un străin. „Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei, - ne spune evanghelistul Luca-, Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor.
Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.
Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut, iar El s-a făcut nevăzut de ei.
Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii”. (Lc. 24, 15-35).
Aceasta este a doua arătare a Domnului în Ziua Învierii, când a fost recunoscut la frângerea pâinii, aşa cum creştinii care fac parte din Biserica lui Hristos, veac de veac Îl vor întâlni pe Iisus Hristos la toate Liturghiile, care se vor săvârşi pe toate altarele Bisericii lui Hristos.
În amurg, în această zi a Învierii Domnului, Hristos vine la Apostoli care stateau cu uşile încuiate, ascunşi „de frică”, zice evanghelistul Ioan. (In. 20,19) „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. (In. 20, 19-23)
În amurgul zilei, când Hristos a înviat din morţi, Domnul a pus început şi temelie veşnică Preoţiei Bisericii Sale, care are chemarea pe care şi Hristos o avea de la Tatăl. „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.” Această chemare şi trimitere nimeni nu o are, decât numai slujitorii Bisericii Sale. Aceasta e Preoţia care are succesiune apostolică, adică legătură neîntreruptă cu cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos.
Acestor slujitori ai Altarului, Domnul le-a dat puterea ca, în numele lui Hristos şi cu puterea pe care a primit-o Hristos de la Dumnezeu Tatăl, urmaşii celor doisprezece Apostoli, duhovnicii, au darul cel mai sfânt, de a ierta sau de a ţinea păcatele, de a lega sau de a dezlega păcatele, după cuvântul spus de Iisus Hristos mai înainte de patimile, moartea şi învierea Sa, când le-a zis Apostolilor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”. (Mt.18,18). Acesta este darul pe care un creştin dreptcredincios îl primeşte la Învierea Domnului, după ce se pregăteşte cu post, rugăciune şi milostenie pe care Mântuitorul le numeşte „faptele dreptăţii voastre” . (Mt. 6, 1).
A opta zi după înviere, tot în zi de Duminică, Hristos apare în faţa ucenicilor care erau chinuiţi de un duh rău, duhul îndoielii, şi în fruntea cărora era apostolul Toma, cel ce se declarase că este gata să-şi dea viaţa pentru Hristos. În faţa minunii Învierii Domnului, însă,Toma s-a lăsat cuprins de îndoială, un păcat mai grav decât trădarea lui Iuda şi decât lepădarea lui Petru.
De aceea Hristos, acum, în a opta zi după învierea Sa, adresându-se Apostolului Toma, care era şi el cu ucenicii, îi zice: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” (In. 20, 27). Atunci Toma, îndrăznind să pună degetele lui în rănile deschise din palmele lui Hristos şi să pună mâna lui în rana deschisă din coasta lui Iisus, s-a cutremurat şi, văzând sângele curgând din trupul lui Iisus, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20, 28). Atunci îndoiala s-a transformat într-o certitudine absolută, care a vindecat de acest păcat pe toţi oamenii de pe pământ, care se bucură de Învierea Domnului. Un mare sfânt al Bisericii lui Hristos a spus: „Singurul păcat adevărat este acela de a fi nesimţitori faţă de Cel înviat.”
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Hristos este cea dintâi mărturie a Învierii Sale prin arătările Lui din cele 40 de zile înainte de Înălţare, în care a rămas pe pământ şi S-a arătat la mare mulţime de oameni, arătări de care se ştie sau nu se ştie, care au fost sau nu au fost menţionate în scris, precum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit. După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor, iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie”. (I Cor.15, 3-8).
După Înviere, patruzeci de zile Iisus Hristos a rămas pe pământ, a rămas între oameni şi le-a vorbit oamenilor. Cuvintele pe care Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, le-a vorbit ucenicilor şi oamenilor, în cele patruzeci de zile după Înviere, nu au fost scrise pe pergamente, nici pe hârtie, ci au fost întipărite în inima şi sufletul ucenicilor şi ale tuturor oamenilor şi s-au transmis din generaţie în generaţie şi sunt vii şi prezente şi astăzi în memoria celor ce-L cunosc, cred şi-L iubesc pe Iisus Hristos.
În mormânt cu trupul în iad cu sufletul şi în rai cu tâlharul, ne spune Sfânta Biserică, a petrecut Iisus Hristos în cele trei zile, după care S-a reîntors să petreacă patruzeci de zile pe pământ. „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”, zice binecuvântatul slujitor al Altarului, când se pregăteşte să săvârşească Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, prin care sărbătorim mereu Paştile şi ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Mielului, care este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Bucuria aceasta o trăim astăzi în sfântul şi marele Praznic al Paştilor, în care Iisus Hristos ne zice: „Bucuraţi-vă!”
Bucuraţi-vă că Hristos a înviat. Bucuraţi-vă că raiul s-a deschis. Bucuraţi-vă că moartea a fost înfrântă. Bucuraţi-vă că Hristos a biruit pe vrăjmaşul nostru diavolul. Bucuraţi-vă că după trei zile Hristos S-a reîntors să petreacă cu oamenii patruzeci de zile pe pământ. În aceste zile Iisus Hristos S-a întâlnit şi a vorbit cu ucenicii şi le-a spus multe din tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, le-a arătat rănile din coastă şi mâinile şi picioarele Sale. A vorbit cu o mare mulţime de oameni întărindu-le credinţa.
Iubiţi fraţi şi surori,
După 40 de zile pe care le-am petrecut în post şi rugăciuni deosebite, pline de fapte sfinte, în aceste zile am postit şi ne-am rugat, ne-am mărturisit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi dumnezeiescul Sânge al lui Hristos.
Cele patruzeci de zile de post au fost pentru un creştin zile sfinte, zile de cumpătare, de rugăciune şi de fapte bune. În aceste zile şi cu sufletul şi cu trupul ne-am curăţit, ne-am sfinţit, ne-am pregătit să-L primim pe Iisus Hristos, Stăpânul cerului şi al pământului. Prin jertfa şi Învierea Sa ne-a deschis drumul spre Dumnezeu Tatăl. Zidul care ne despărţea de Dumnezeu, Hristos l-a surpat şi uşile Raiului s-au deschis. Îngerii au înlăturat piatra de pe mormântul în care trei zile a stat Trupul lui Hristos, pentru ca să vadă oamenii că mormântul este gol, că Domnul a înviat şi împreună cu toţi Drepţii S-a suit la Tatăl, de unde S-a reîntors ca să mai petreacă patruzeci de zile cu oamenii pe pământ, să le întărească credinţa în înviere, să-i pregătească pentru lupta cea mare pe care vor avea să o ducă credincioşii cu întunericul necredinţei până la sfârşitul veacurilor.
Noi am vorbit până acum de câteva momente care s-au petrecut în ziua Învierii, dar în cele patruzeci de zile Mântuitorul Hristos a săvârşit şi alte multe şi importante fapte, a avut convorbiri cu ucenicii şi cu oamenii care au venit să-L vadă şi să-L asculte. De aceea aceste 40 de zile de la Înviere până la Înălţare sunt zile de sărbătoare, de mare bucurie a oamenilor care cred în Hristos.
În aceste zile pe tot pământul se cântă cântare de laudă Învierii Domnului. În toate bisericile şi casele se aduce slavă lui Hristos Care a biruit moartea şi a deschis porţile Raiului. În aceste zile fiecare creştin îl salută pe fratele său cu salutul iubit de Dumnezeu: „Hristos a înviat!”. Acestui salut şi îngerii şi oamenii îi răspund cu bucurie. Paşii lui Hristos se aud duduind prin istorie. În China sau în India, în inima Africii sau în Alaska, pretutindeni pe glob, astăzi în ziua Învierii Domnului se aude cântându-se cântarea care preamăreşte, sfinţeşte şi luminează viaţa întregii omeniri. E cântarea ce copleşeşte şi dă sens şi bucurie vieţii.
Surlele nu sunt în stare să înnăbuşe imnul slavei, care dintr-o margine a lumii până la altă margine a lumii, în bordeie sau în palate, în munţi sau în frumoasele câmpii, se aude cântându-se: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. Imnul acesta îl face pe om să tresalte de bucurie. Este cântecul speranţei, este imnul care alungă din sufletul tuturor frica de moarte.
Hristos a înviat!
†JUSTINIAN
ARHIEPISCOP AL MARAMUREŞULUI ŞI SĂTMARULUI
Se încarcă comentariile...
