POVEŞTI DE ARAD Cetatea Ineului, monumentul lăsat pradă vremii şi dezinteresului

„Banul duce la destrămarea imperiilor şi prăbuşirea cetăţilor” - spunea Miron Costin, unul dintre primii scriitori şi istoriografi din literatura română. Cetatea Ineului, o capodoperă a arhitecturii Renaşterii târzii stă în prezent sub semnul aparenţei, aşteptând restaurarea care de ani buni îi este promisă.

Statul român ne-a obişnuit ca astfel de vestigii care stau să cadă din lipsa banilor, să nu reprezinte o prioritate într-o „Românie turistică”, promisiunile fiind singurele rămase în picioare. În ceea ce priveşte Cetatea Ineului, de ani buni se fac planuri, se dau idei, dar până să fie puse în aplicare, tot noi suntem cei care am rămas cu speranţa că într-un final ceva s-ar putea schimba.

Dacă Occidentul a ştiut să gestioneze astfel de monumente, România se pare că a lipsit de la această lecţie. „Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale şi a istoriei sale bogate” - spunea cineva. În ceea ce priveşte istoria noastră, se pare că şi acest aspect a fost de la bun început scos din context.


Ineul medieval şi cetatea

Istoria medieval a Ineului se suprapune cu istoricul cetăţii, care devine centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 de sate. Ca şi „surorile” sale din Şiria, Dezna sau Şoimoş, Cetatea Ineului ajunge şi sub stăpânirea lui Mihai Pătraşcu, sau Mihai Viteazul, care trece prin aceste părţi în drum spre Praga pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf.

Cetatea se compunea de fapt din două elemente. Primul, cetatea interioară cu două nivele, existentă până în prezent, are forma de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare, care permiteau acţiunea eficace a artileriei şi azi putându-se observa urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc.  Al doilea element situat în exterior, la distanţă de câteva sute de metri forma brâul de ziduri din piatră, tot în forma de pătrat, cu bastioane la colţuri. Zidurile erau înconjurate din trei părţi de şanţuri cu apă, pe cea de a patra latură curgând Crişul Alb. Cucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa sa şi de Miron Costin, aceştia o stăpînesc până la sfârşitul secolului XVII, când este cucerită de către trupele habsburgice. Începând cu 1745, cetatea este părăsită, doar cea interioară fiind refacută pe la 1870.

Numai ignorantul urăşte arta

Deşi este în paragină, cetatea are ce oferi ochiului vizitatorului. În momentul în care am vizitat-o, mă aşteptam că voi găsi măcar un paznic sau „un ghid” care să ma îndrume printre cele câteva zeci de încăperi din interiorul ei. Bineînţeles în interiorul edificiului nu îţi este dat să vezi ţipenie de om, în afară de câţiva adolescenţi care „se iubesc pe tunuri”, vorba poetului, în parcul de lângă cetate. Cum poarta de la intrare este mereu ferecată cu un lacăt, surpriza îţi este oferită de o uşă deschisă din spatele cetăţii, bineinţeles fără să existe vreun „Atenţie” pentru vizitatorul curios din fire, dar care nu ştie ce-l aşteaptă în spatele zidurilor.

În schimb, ziduri „ruginite” de vreme, geamuri inexistente şi nu în ultimul rând, resturile unor beţii trase la umbra istoriei. În rest, încă îşi mai păstrează farmecul, arhitectura şi spiritul treaz.


Repunerea în circuitul turistic, un vis nerealizabil încă

Cât priveşte proiectul de reabilitare, nimeni nu ştie exact când va fi pus în aplicare. În 2008, primarul Mehelean îşi propunea un plan îndrăzneţ de revigorare a turismului în oraş. Astfel, peste 12 milioane de euro ar fi fost nevoie pentru cetate, urmând să o transforme într-un adevărat punct turistic al Ineului. Cu toate că au trecut mai bine de doi ani de atunci, cetatea stagnează. Copiii îşi mai petrec timpul la rădăcina zidurilor în căutare de corcoduşe sau pur şi simplu găsind în ea un bun loc de joacă.

Deşi ar putea reprezenta o adevarată emblemă a Ineului, cetatea aşteapta de ani buni un semn, o mână care să-i poată reda culoarea de altădată, mai ales că deşi ar trebui să aibă inscripţionarea de monument istoric, aceasta nu există nici în prezent.

Cetate sau lagăr de concentrare

Ceea ce puţini ştiu, este că până în 1989, a adăpostit şcoala specială, în care elevii cu deficienţe psihice şi fizice, pe care regimul comunist îi „închidea” între zidurile ei, erau nevoiţi să înveţe să supravieţuiască.

În prezent se mai păstrează amprenta copiilor care au trecut prin şcoala din cetate. Vechile duşuri, aduc aminte vizitatorului de lagarele naziste, în care copiii erau nevoiţi să se spele o dată pe săptămână, când era apă caldă. Sala de sport, în care au mai rămas şi acum doi pereţi vopsiţi, este şi ea în paragină. În ceea ce priveşte soarta celor care au avut ghinionul să înveţe lecţia dură a vieţii între zidurile fortăreţei, lipsa mâncării, frigul şi nu în ultimul rând sistemul, au făcut ca rata supravieţuirii să fie foarte mică. Astăzi, toate acestea au rămas pradă istoriei, la fel ca întregul edificiu.