Cum s-au dezvoltat moţii în Apuseni. Dovezi extraordinare despre vechimea plutăritului pe râul Arieş
0
Râul Arieş a avut, de mii de ani, un rol determinant în viaţa locuitorilor din Munţii Apuseni. Pe lângă faptul că a fost o sursă importantă de extracţie a aurului, râul a reprezentant şi o modalitate rapidă de transport. Plutăritul pe Arieş datează oficial din anul 1424, dar există opinii care susţin că se practica încă din vremea dacilor şi a daco-romanilor.
Potrivit istoricului Dominuţ Pădurean, unul dintre primele documente medievale care atestă plutăritul pe Arieş, datează din anul 1424.
”Într-o perioadă când drumurile lipseau iar primăvara şi toamna - din cauza pământului moale, respectiv ploilor - transporturile, în general, erau greu practicabile, transportul pe apele Arieşului prezenta serioase avantaje, pe care moţii nu le-au neglijat ci, din contră, le-au fructificat din plin. Plutăritul a contribuit la umanizarea văii Arieşului, la apariţia unor noi meserii (constructori de plute, de jilipuri, de greble), la extinderea prelucrării lemnului, la intensificarea mineritului auro-argintifer zonal. Vechimea, continuitatea şi, mai ales, importanţa plutăritului pentru moţi, sunt atestate de numeroase dovezi: recensăminte oficiale, petiţii înaintate de către moţi către diverse foruri locale şi centrale, studii şi lucrări cu caracter istoric, etnografic şi memorialistic”, afirmă profesorul universitar doctor Dominuţ Păduran, în lucrarea ”Consideraţii privind plutăritul pe Arieş între secolele XV – XX”.
Astfel, recenzorii care au efectuat recensământul din anul 1698, consemnau în legătură cu locuitorii de pe Domeniul de Sus (satele de moţi de pe cursul superior al Râului, respectiv Bistra, Câmpeni, Râul Mic şi Râul Mare) că „tot câştigul lor şi toată existenţa lor se întemeiază pe transportul trunchiurilor de brad pe apa Arieşului”. De asemenea, câţiva ani mai târziu, într-o petiţie către Oficiul minier superior - iunie 1776 -, moţii arătau, între altele, că „singurul lor câştig era plutăritul pe Arieş. Duceau plute cu grinzi, scânduri până la Turda sau şi mai departe, până la Mureş, pe Mureş în jos, până în Ungaria. Din aceştia îşi făceau bani pentru plata dării, taxei. Sunt despoiaţi acum de unicul mijloc de câştig, de o resursă vitală”.
Istoricul afirmă că evoluţia plutăritului în timp, a atras după sine specializarea ocupaţională: unii sau specializat în făcutul plutelor, a materialului lemnos destinat plutăritului, alţii în plutăritul propriu-zis. Plutăritul pe Arieş a fost favorizat atât de factori naturali - existenţa acestui Râu „de aur” şi a unei pante de scurgere favorabile, bogatele
păduri ale zonei, cât şi de o serie de factori economici, sociali şi politici. De la izvor şi până la vărsarea în râul Mureş, Arieşul coboară pe o pantă ascendentă, de la altitudinea de 1.195 metri, până la cea de 263 metri.
”Un alt factor care a favorizat plutăritul pe Arieş, l-a constituit pădurea, bogată din punct de vedere cantitativ şi calitativ, situaţia prezentându-se cu atât mai bine cu cât coborâm în timp. Până la ocuparea Transilvaniei de către austrieci (1691), pădurile seculare erau întinse, comerţul cu lemn şi produse din lemn fiind cel impus de necesităţile curente, restricţiile privind folosirea pădurii erau rezonabile, moţii - din acest punct de vedere - mulţumiţi. După 1691, dezvoltarea mineritului în general, a celui de pe Domeniul Zlatnei în special, noua organizare administrativă, regulamentele din 1748 şi legile silvice introduse în arealul Transilvaniei, au avut drept consecinţe, pe de o parte, creşterea masivă a cantităţii de lemn exploatat şi, implicit, a obligaţiilor moţilor în acest domeniu, iar pe de altă parte, restrângerea, urmată mai apoi de limitarea drastică, a accesului moţilor la păduri pentru propriile interese”, susţine profesorul universitar în lucrarea menţionată.
Astfel, în cererea din 7 septembrie 1852, adresată comisarului gubernial Dimitrie Moldovan, moţii din Vidra de Sus arătau că pădurile „sunt hrana vieţii noastre” Într-o altă cerere, din 28 august 1864, adresată Dietei româneşti de la Sibiu (1863-1864), cei 209 semnatari din Ţara Moţilor subliniau că pădurea pentru ei reprezenta „pâinea cea de toate zilele”. În această zonă muntoasă a ţării, plutăritul a cunoscut trei forme: prima şi, totodată, cea mai veche, practicată din timpuri străvechi până în secolul XX, a fost cea a plutăritului liber, a doua formă a reprezentat-o cea a plutăritului „dirijat” de pe maluri, iar a treia formă, mai nouă, a fost cea a plutăritului sistematic, cu plute „închingate”, practicat de o parte din locuitorii din Câmpeni, Bistra şi Lupşa. Perioada optimă pentru plutărit era primăvara.
Potrivit mitropolitului Alexandru Sterca-Şuluţiu „defluidarea lemnelor să făcea primăvara, pe când prin topirea zăpezii în munţi, creştea apa şi să făcea puternică de a duce pe spatele sale un aşa mare număr de orghii de lemne”. Peste ani şi ani, ziarul „Arieşul”(1934) arăta acelaşi lucru: „Pe valea Arieşului plutitul se poate face numai primăvara, deoarece în celelalte sezoane apa e prea mică”.
Dominuţ Pădurean consideră că şi toamnele târzii şi bogate în precipitaţii puteau, uneori, oferi acel debit care să permită transportul buştenilor şi a lemnului de foc pe Arieş. Cu trecerea timpului, pe măsura creşterii cererii de lemne şi produse semifinite din lemn, oamenii au căutat şi au intervenit activ în folosirea condiţiilor geografice şi topoclimatice zonale, îmbunătăţind practica plutăritului liber, sezonier, prin construirea de tăuri sau baraje (zăgazuri, lacuri de acumulare). Datorită acestora, plutăritul liber nu mai depindea de topirea zăpezilor primăvara sau ploile de toamnă, el putându-se efectua ori de câte ori era acumulată o cantitate de apă corespunzătoare.
Moţii mai transportau pe Arieş sare şi chiar construcţii din lemn. ”În prima jumătate a secolului XVIII, biserica din lemn de la Buru, a fost transportată la Sălciua pe apele Arieşului, încărcată pe plute. În 1812 biserica veche din Cărpiniş, tot din lemn, a fost dăruită de către localnici locuitorilor din satul Poşaga; între Cărpiniş-Poşaga, o anumită parte a drumului a fost efectuată cu ajutorul plutelor pe Arieş, transportul propriu-zis costând, simbolic, un cuptor de pâine”, afirmă Dominuţ Pădurean.
Tot cu ajutorul plutelor a fost transportată vechea biserică din lemn din comuna Albac, demolată la ordinul autorităţilor maghiare. Cu ajutorul marelui istoric Nicolae Iorga şi a marelui om politic Ion. I.C. Brătianu, biserica a fost transportată în anul 1907 şi reconstruită pe moşia acestuia de la Florica (azi Ştefăneşti - Argeş). Pentru a masca planul avut în vedere, transportul a fost declarat drept “lemn de foc” şi s-a realizat pe plute până la Turda. Într-un articol apărut în 1934 în coloanele ziarului „Arieşul” se estima faptul că anual erau plutărite 30.000 m³ lemne de foc, de la Arieşeni până la Câmpeni, pe o distanţă de 40 km. Activitatea a fost îngreunată, de-a lungul vremurilor, de taxele de plutărit impuse de administraţia maghiară, dar şi de pericolul generat de o serie de bande înarmate care atacau pe plutaşi şi îşi însuşeau prin forţă lemnul transportat.
”În evoluţia plutăritului, asemenea cazurilor şi altor ocupaţii tradiţionale în Ţara Moţilor, pot fi sesizate atât perioade de avânt, cât şi perioade de regres. În ceea ce priveşte plutăritul pe Arieş, aceste perioade sunt organic legate de dezvoltarea economică generală, de exploatarea aurului din minele zonei, de dezvoltarea căilor de comunicaţii şi a mijloacelor de transport, de evoluţia legislaţiei privitoare la păduri şi la obligaţiile ce reveneau moţilor”, mai susţine istoricul în lucrarea citată.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
