Bacşişul în anii crizei economice interbelice: „Cu ciubuc şi pe nedreptul, puteai câştiga“

Imagine a rubricii care face referire la „păcatele“ bacşişului/Foto Arhivele Naţionale Alba

Una dintre rubricile primului ziar în limba română din judeţul Alba, „Unirea“, editat de Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma din Blaj, era cea de „Diverse“. Fiecare ediţie a publicaţiei avea un subtitlu: „foaie bisericească-politică”, iar pe ultima pagină un spaţiu similar cu ceea ce apare în ziarele de astăzi la „Sfaturi utile“,  „Ştiaţi că“?

Într-un număr al publicaţiei „Unirea“ din 1932, la rubrica menţionată se face referire la „păcatele“ bacşişului. Autorul spune că „domina întreaga societate românească, de sus până jos-în ţara veche“, referindu-se la România, înainte de Unirea de la 1918. Din textul la care facem referire, se desprinde că obiceiul şperţului a prins, ulterior,  rădăcină şi în Transilvania.

„Bacşişurile şi preţurile erau o specialitate românească. Ca o boală viguroasă ele dominau întreaga societate românească, de sus până jos-în ţara veche. Începuse a se trece chiar şi în provinciile unificate. Fără bacşiş nici dreptatea nu ţi-se recunoştea. Cu bacşiş şi pe nedreptul, puteai câştiga. Guvernul Maniu însă le dă şi acestora de hac. Dl. Madgearu a dat o circular, prin care se opresc strict bacşişurile la oficiile vamale de la graniţe şi din lăuntru-ţării. În alte resorturi vor urma dispoziţii asemănătoare.“, scria în rubrica intitulată „Bacşişurile“ din ziarul „Unirea“, ce poate fi consultat la Arhivele Naţionale Alba. Ministrul la care face referire autorul rubricii este Virgil Madgearu, care a deţinut între octombrie 1932-ianuarie 1933 portofolil Finanţelor în guvernul Iulia Maniu.

De la „a unge osia“,  la mai modernul „a deschide uşa cu piciorul"

Obiceiul de a da bacşiş este menţionată încă din textele vechi româneşti - în primele traduceri de texte religioase, în pravile, la cronicari -, unde apar cuvintele „mită" şi „mîzdă". Majoritatea cuvintelor care definesc „instituţia ploconului" (din rusescul poklon, care înseamnă plecăciune) sunt de origine turcească (ciubuc, bacşiş, peşcheş, rusfet, hatâr, temenea, ghelir). Foarte puţine au origini slave (plocon, şpagă, mită) sau germanice (şperţ). Nu sunt de neglijat nici expresiile metaforice, de la „a unge osia", întâlnită la cronicari, până la mai modernul „a deschide uşa cu piciorul".

Deşi, din punct de vedere lingvistic, uzul comun nu face o diferenţiere semantică precisă a acestui obicei, există două categorii clar delimitate, în funcţie de momentul în care este oferit „bacşişul": înainte de un serviciu (pentru a-l condiţiona) sau după un serviciu (în semn de mulţumire). Începând cu secolul XX, obiceiul de a oferi o sumă de bani mai mare decât preţul serviciului primit devine comun în societatea românească şi, fiind doar marginal legat de corupţie, este acceptat ca normă socială. Societatea modernă a stabilit reguli clare ce delimitează compensaţia cuvenită în urma prestării unui serviciu şi stimulentul suplimentar. Printre contesatarii acestui obicei provenit de la fanarioţi se numără şi epigramistul Corneliu Ioan Iovuţa, care-şi exprimă poetic dezacordul prin acest frumos catren educativ: „Foloase necuvenite,/Mita, şpaga şi ciubucul,/Fac persoane fericite/Până întâlnesc buclucul."(Articol scris de NICU NEAG)