INTERVIU Ion Dichiseanu, actor: „Eu trăiesc astăzi graţie ungurilor“

Ion Dichiseanu (78 de ani) le mulţumeşte şi astăzi maghiarilor pentru o decizie care i-a salvat viaţa. Se întâmpla în anul 1944, când îndrăgitul actor se afla într-un bou-vagon. Direcţia: lagărul nazist din Salzburg.

„Ai pus şi miere? Ai dichisit-o pe placul meu, da? Eşti o miere de fată!", îi spune Ion Dichiseanu chelneriţei care-i aduce cafeaua. Ea îi zâmbeşte cu ochii-n pământ, el îi zâmbeşte pe sub ochelari, cu sprânceana ridicată, cum se face. Un mic flirt, de cafenea, doar n-o să se supere careva. Ion Dichiseanu nu trăieşte din gloria vremurilor trecute.

A fost frumos, dar a fost, gata! E-adevărat, păstrează-n memorie şi iubirile de-atunci, dar mai mult le ştie pe cele de-acum, că nicio domnişoară nu-i scapă! Şi-apoi spune că e timid, că disimulează, că-i vine greu să-şi depăşească emoţiile, că are o fire mai rezervată. Şi le soarbe din priviri pe fete, le vrăjeşte de nici nu mai ştiu cum să roşească. Mare figură mai e şi domnul Dichiseanu!

„Weekend Adevărul": De unde vine, domnule Dichiseanu, numele dumneavoastră?

Ion Dichiseanu:  Străbunicul meu, pe care-l chema Grigorescu, când s-a dus să-l declare pe tata, bătrânul de la primărie, care înregistra pe cei care vin pe lume, nu prea auzea bine. „Gri-go-res-cu!" „Ăăă?" „Sunt din Di-chi-seni". Şi ăla a înţeles Dichiseanu. Eu sunt, deci, băiatul lui nea' Fănică Dichiseanu. Am fost inspirat şi l-am întrebat pe tatăl meu: „Tăticu', dar de unde vine numele nostru? Că Dichiseanu în România nu prea... De Dickson am mai auzit, dar de Dichiseanu nu". Mi-a povestit atunci această întâmplare. Tata, fiind ceferist, în fiecare gară a făcut câte un copil. Eram nouă copii acasă - cinci fete şi patru băieţi!  Mai trăim trei: Aurel de la Constanţa, Anişoara din Bucureşti şi eu.

V-aţi petrecut copilăria în Adjud?

Până la 9 ani, când s-a întâmplat ceva teribil: fiind ceferist la Adjud, unde e nod de cale ferată, din '40, tata trebuia să colaboreze cu nemţii. Fritz, un neamţ coleg la biroul de mişcare, venea des acasă la noi. Tatei îi plăceau prietenii, îi plăceau musafirii. „Brudershaft, danke, danke, schnell, tschüß!" Pân-au întors armele ai noştri împotriva nemţilor. O parte din fraţii mei mai mari - că eu sunt penultimul - se căsătoriseră, plecaseră în ţară. Rămăsesem cinci acasă şi pe toţi ne-au luat prizonieri. Când îţi pune neamţul pistolu-n piept spune: „Din clipa asta sunteţi prizonieri!", n-ai decât să te supui. În bou-vagon ne-au băgat pe toţi! În fiecare gară, mai luau un vagon de persoane prizonieri. Când am ajuns la Curtici se făcuse o garnitură de 9-10 vagoane.

Unde vă duceau?

Direcţia era Salzburg, via Ungaria. În Ungaria am trecut prin nişte momente... Nu ştiam eu ce înseamnă regim horthyst, fascist, dar îmi amintesc că au vrut să arunce trenul în aer. Noi eram în penultimul vagon. Ungurii  s-au opus: „Ce vină au copiii, familiile?". Nu era niciun prizonier de război, erau doar civili. Eu trăiesc astăzi graţie ungurilor, le mulţumesc şi astăzi.

Unde v-au dus în Salzburg?

Am mers la „Augustiner Bräustüberl" - o fabrică de bere pe care o transformaseră în lagăr. Clădirile erau bombardate, era dezastru pe-acolo. Nu-ţi poţi imagina cum era. Mâncam mâncare la cazan, cu rândul. Era totul îngrădit, păzit, nu puteam mişca. În timpul bombardamentelor, că nu se terminase încă războiul, noi fiind „Ausländer" (n.r. - străini), n-aveam voie să mergem în adăposturile din munţi. Erau nişte grote, nişte canale, dar nu ne lăsau acolo. Au murit oameni în urma acestor bombardamente.

Cât aţi stat?

Un an am stat acolo, până ne-au eliberat americanii. Ţin mintea acea dimineaţă... Era o linişte de mormânt, o linişte pe care o simţeai în măduva oaselor după nebunia cu bombele care cădeau. Auzeam tancurile cum veneau, auzeam huruitul acela de şenile foarte clar. S-a ridicat drapelul alb. Am ieşit în întâmpinarea americanilor. Mi-au dat „ciungă", mi-au dat ciocolată, biscuiţi, ne-au luat în braţe. Parcă-i văd şi-acum cum coborau de pe turelă, ne uitam la ei ca la Dumnezeu. I-au aliniat pe bătrâni, pe părinţi. „Ce profesie ai dumneata?" „Inginer constructor." „Vrei să rămâi aici? Îţi dăm salariu lunar de 2.000 de mărci. Ai şi copil? Îţi dăm 3.000." Ajung la tata: „Eu sunt maistru de telecomunicaţii." „Ai 3.000 de mărci. Ai patru copii aici? Ai 5.000 de mărci!"

Ce motiv ar fi avut să n-accepte?

A rămas blocat. „5.000 de mărci să rămân aici? Nu! Mie mi-e dor de casă, eu-s român, mă! Îmi iau copiii şi plec!" „Cum? Acolo sunt bolşevici! Sunt răi, sunt necivilizaţi!  Vă-ntoarceţi la ruşi?" „Da, mă întorc acasă!" A durat câteva luni până ne-au repatriat. Când am trecut Elba în zona controlată de ruşi, din zona unde chefuiau americanii, cu băuturi în faţă, era o atmosferă foarte încărcată. Ţipete, vaiete. Într-o noapte au vrut s-o violeze pe sora mea, care avea doar 13 ani! Altuia i-au tăiat degetul să-i ia inelul. Eram torturaţi, dar tata n-a regretat o clipă. Când am ajuns la Curtici, ne-a pus pe toţi să sărutăm pământul. Sună melodramatic, emfatic, dar ăsta e adevărul. Din punct de vedere al sentimentului patriotic, eu îi semăn tatălui. Nici eu, în comunism, n-am plecat din ţară, deşi am avut atâtea posibilităţi. Nu însurat, nu tată, nu mamă, nu copil, nu membru de partid. Am primit de la nemţi, acum opt-nouă ani, o compensaţie şi scuze pentru perioada în care am stat acolo. Jean Maurer, băiatul lui Ion Gheorghe Maurer, care vorbeşte foarte bine germana, m-a ajutat.

"Când am ajuns la Curtici, ne-a pus pe toţi să sărutăm pământul. Sună melodramatic, emfatic, dar ăsta e adevărul. Din punct de vedere al sentimentului patriotic, eu îi semăn tatălui. ''

Singura dragoste neîmplinită: pentru Tanţa Creţu

Ce-aţi făcut atunci când v-aţi întors în România?

Am plecat să fac o meserie. Am cărat rigle la CFR - alea unde se leagă sârmele. Eu, la 12 ani, după ce a murit mama şi tata s-a îmbolnăvit, a trebuit să fac o meserie, pentru că altfel nu mă puteam întreţine. Un an m-am chinuit aşa. Apoi am mers la Galaţi, la o şcoală profesională metalurgică, la 13 ani jumate. Ăia primeau doar elevi de 14 ani, dar am luat dispensă de la minister şi m-au primit. Am fost la o secţie care se numea „Marangozerie", unde lucram la rindea. Am stat câteva luni, apoi m-a mutat la Strungărie. Doi ani am rămas la Galaţi, apoi m-am dus la sora mea, care locuia în Bucureşti.

Pe strada Doctor Felix.

Da' de unde ştii? Hm, funcţionează bine Interpolul ăsta. Aşa e! Sora mea era căsătorită cu un italian, care mă învăţa melodii la modă. „Guarda che luna, guarda che mare,/ da questa notte senza te dovrò/ folle d'amore vorrei morire/ mentre la luna di lassù mi sta guardare" (n.r. - Priveşte ce lună, priveşte ce mare,/ Dacă din noaptea asta rămân fără tine,/ nebun de dragoste vreau să mor,/ în timp ce luna de sus mă priveşte.) Străbunica din partea mamei era şi ea italiancă, din Florenţa. Eu cântam în italiană, îmi plăcea să vorbesc. Din cauza asta, prietenii îmi spuneau „Macaroană". Era o cantină studenţească pe-acolo,unde mai mergeam şi cântam tot în italiană.

Eraţi un Casanova?

Nu prea. Nu eram introvertit, dar era o dominantă a timidităţii. Ţin minte că mi-a plăcut mult de o fată, dar era era mai mare decât mine, nici nu mă băga-n seamă. Odată, am cumpărat bomboane de la magazin să îi fac un cadou. Până s-ajung la ea, că nu prindeam momentul, că n-aveam curaj, s-au topit în punguţa aia şi, când în final am abordat-o, am observat că-mi curgea ciocolata pe mâini. Dar cea mai tare fată a fost Tanţa Creţu!

Alături de frumoasa, cea mai frumasa Margareta Pîslaru

Tanţa Creţu?

Da, Tanţa Creţu. Locuia în Domenii. Era elevă la Liceul „Gheorghe Lazăr". Eu tocmai mâncasem o prăjitură la cofetăria din faţa liceului ei. Când să traverseze spre liceu, n-a fost atentă că o maşină venea cu viteză. Am ferit-o eu. „Vă mulţumesc", mi-a zis. Nu mai ştiu cum a decurs discuţia, dar i-am spus că o aştept când termină orele. Am rămas acolo, în faţa liceului, peste patru ore. Când am văzut-o, m-am dus repede la ea, s-o rog să facem o fotografie împreună. Am mers aşa, spre centru, am intrat la fotograf şi am făcut poză cu ea. Am ţinut-o de mână, am pupat-o apoi pe obraz şi am condus-o acasă. A rămas că ne mai vedem. Am mai mers la liceu la ea, dar n-am mai văzut-o. Într-o seară, am luat tramvaiul şi-am fost şi acasă la ea, în Domenii. Am trecut prin faţa casei ei, dar era lumina stinsă. Nu mai ştiam de unde s-o iau. M-am întors dezamăgit acasă.

N-aţi mai întâlnit-o pe Tanţa?

Viaţa şi-a urmat cursul ei, nu m-am mai întâlnit cu ea. Am ieşit actor, am început spectacolele, am uitat. După aproape 10 ani, jucam „Antoniu şi Cleopatra". Fete, autografe după spectacole, nu-ţi mai spun ce era. Eram admirat de sexul frumos, ce să mai! Eu întârziam la ieşire, pentru că trebuia să-mi dau jos machiajul - ca să fiu bronzat, că aşa era Antoniu, îmi vopseam pielea. La 23.00, deja nu mai era apă şi trebuia să-mi şi încălzesc într-o cadă. Ei, într-o seară, când termin, deci după aproape un ceas după spectacol, văd că mă aşteaptă o doamnă şi un domn. Era Tanţa Creţu cu soţul ei. „Ce faci?", mă întreabă. „Ce te uiţi? Nu mă mai cunoşti? Normal, m-am schimbat. El este soţul meu, secretar al Ambasadei de la Paris. Te-am văzut, am ţinut să te felicităm." Mă, era aşa frumoasă! „E drept, o floare nu ţi-am adus", îmi spune şi scoate din poşetă o casetă cu nişte butoni de aur. „Vai, Tanţa, dar nu trebuia!" Îi spunea soţului cum am strâns-o de mână şi am pupat-o pe obraz. „Mai ai fotografia?", m-a-ntrebat. „Păi, ştii..." „Ei, eu o am, i-am arătat-o şi soţului." Păi, ăsta e subiect de film, mă! N-am mai făcut schimb de telefoane, era cu soţul acolo, dar m-a emoţionat teribil revederea. 

"Eu, la 12 ani, după ce a murit mama şi tata s-a îmbolnăvit, a trebuit să fac o meserie, pentru că altfel nu mă puteam întreţine. ''

„Omar Sharif mi-a cântat «La mulţi ani!»"

„Weekend Adevărul": Aţi studiat la Politehnică, la Economie Minieră. V-aţi dus să vă faceţi inginer, de ce v-aţi dus acolo?

Ion Dichiseanu: Părinţii mei îmi spuneau aşa: „Să fii şi tu ca unchiu-tău!" El era inginer, cu ocolul silvic, acolo. Era modelul familiei. Dar domnul Neniţescu, profesorul de chimie, m-a lăsat cu restanţă.

Şi la teatru cum aţi ajuns?

Umblam cu Shakespeare într-o parte şi cu chimia organică în altă parte. O balerină, Cristina, care era îndrăgostită de Bebe Gaşpar, prietenul meu, student la Drept, m-a văzut. Ea era nepoata marelui George Vraca. Îmi spune Cristina: „Mă, Dichi, nu vrei să te vadă George Vraca?". Şi m-a dus. Aveam emoţii, eram ud tot, cum s-apar eu în faţa marelui artist al poporului, director de teatru? Când am ajuns la el, stătea în fotoliu, îşi bea cafeaua dimineaţa: „Ia spune, dragul meu, ce-ai învăţat?" „Monologul lui Othello." „Tot monolog? Hai, spune-l!" I-a plăcut. „Hai să-ţi fac o scrisoare, să te duci la Teatru." „Ştiţi, actele mele sunt la Politehnică, sunt student acolo." „Lasă că-ţi fac scrisoare la Costache Antoniu (n.r. - rectorul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti) să te primească fără acte." Am învăţat repede „Rea de plată", de Coşbuc, „Paşaportul sovietic", de Maiakovski şi „Cântec despre mama ostaşului", de Alexei Surkov. Şi un exerciţiu de comportare scenică, pentru că eu eram mai timid. Până la urmă, am rămas cu Teatrul.

Atrăgătoarea Sara Montiel, fără trandafirul lui „John Dickson“

Aţi fost foarte apropiat de superba Sara Montiel. Cum aţi cunoscut-o?

Apropiat? Păi a vrut să-i fac copii, nu e niciun secret. Eram în Liban, la Beirut, la Festivalul Internaţional al Filmului din 1966. Până atunci jucasem în opt filme. Acolo eram cu „Runda 6", un film poliţist în care jucasem cu Ilinca Tomoroveanu. Eram doar eu cu regizorul, Volodea Popescu-Doreanu. Toată delegaţia României noi eram. Cântam, făceam fotografii, mergeam la filme, ne plimbam prin zonă.  Era acolo Sir Charles Stevens, de la Royal Shakespeare Company, care fusese adus cu elicopterul din Anglia. El m-a luat sub aripa lui. Mă prezenta la diversele cocktailuri de dinaintea vizionărilor. Era directorul festivalului şi, la început, nu ştia cum să mă treacă pe afişe. Nu prea înţelegea „Dichiseanu", aşa că m-a trecut „John Dickson". Mă prezenta invitaţilor cu acest nume, invitaţi precum Omar Sharif, Odile Versois, Marina Vlady, Belmondo. 20 octombrie, ziua mea, se nimerise acolo. Omar Sharif, cu care deja mă cunoscusem, îmi spune la un cocktail: „Ştiu cum e în comunism la voi, că sunteţi fără bani. E ziua ta, eu plătesc toată masa aici". Mi-a şi cântat „Happy Birthday!" Egiptean generos! La unul din cocktailuri, mă prezintă şi Sarei Montiel. Tremuram!  Aş fi vrut s-o invit undeva, dar cu şase lire, cât aveam diurna, ce puteam să fac? Am stat în banca mea. Ne-am mai întâlnit pe la diverse prezentări, am fost la deplasări împreună, dar atât.

Cum v-aţi apropiat?

Am venit în ţară şi, peste un an, mare zgomot mare: vine Sara Montiel în România! La negocieri, înainte de venire, a spus: „Vreau să mă prezinte John Dickson". „N-avem noi aicea niciun John Dickson, de unde John Dickson, doamna Sara?!", îi spun băieţii de la Securitate. „A fost la festival, anul trecut, la Beirut, brunet, cu ochi albaştri, înalt, frumos", spune ea. „Mă, ce să vezi, ăsta trebuie să fie Ion al nostru, mă", îşi dau ei seama. Mă sună: „Maestre, ştiu c-aţi fost în delegaţie. A venit nebuna şi nu vrea decât dumneata s-o prezinţi. Îţi spunea John Dickson?". „Da, da, eu sunt. Dar nu pot, am spectacole." „Hai, vino, domnule, că te scutim de  spectacole!" E, şi m-am prezentat acolo, ne-am văzut, ne-am îmbrăţişat. A avut în total 12 spectacole şi, la fiecare, îi duceam un boboc de trandafir roşu şi-l puneam în păr. Tot show-ul şi-l făcea cu trandafirul meu. Juan Solano, care era compozitor, ne-a invitat la Athénée Palace. Eu nu îndrăzneam să mă duc la Sara Montiel şi, la un moment dat, îmi spune Solano: „Invit-o, mă, la dans, că te aşteaptă!". Am luat o gură de whisky să înving timiditatea şi am invitat-o. S-a făcut gol în jurul nostru! I-am spus la ureche în italiană: „Hai să ne retragem". Am luat un taxi şi ne-am dus la Pescăruşul. Taximetristul, când a văzut cine era în spate, era să intre în stâlp, nu-i venea să creadă. Acolo, la Pescăruşul, ne-am cunoscut mai bine şi, la final, am mers cu ea la Vila Florilor, unde stătea. Băieţii cu ochi albaştri urmăreau totul!

De unde ştiţi?

M-am întâlnit cu nişte colonei de la Securitate, care mi-au spus: „Eu aveam sarcina să vă fotografiez." „Şi? M-aţi văzut dezbrăcat?" „Nu, c-aţi tras perdelele şi am pierdut." 

"Sara Montiel a avut în total 12 spectacole în România şi, la fiecare, îi duceam un boboc de trandafir roşu şi-l puneam în păr. Tot show-ul şi-l făcea cu trandafirul meu.''

De ce a intrat în partidul lui Becali

Aveţi emoţii pe scenă?

Mereu! Ţi-am spus că eram timid. E, fondul a rămas. Şi după 500 de spectacole am emoţii când intru în scenă. Eu par dezinvolt, dar am o doză bună de timiditate. Dar să nu mai spui la nimeni asta! Când n-aveam spectacole, mai mergeam cu muzica uşoară prin săli de sport, stadioane, la matineu. Veneau secretarii de Partid: „Hai să bem un păhărel!". „După spectacol!" „De ce te frămânţi? După experienţa asta mai ai emoţii?" Asta e firea mea. E curios, dar e adevărat.

Aţi fost curtat de Securitate?

Având origine sănătoasă, fiind unul dintre actorii cei mai buni, au vrut să mă coopteze. Dar eu nu eram nici membru de Partid, n-am acceptat. Am primit, de la CNSAS, verdict că sunt curat ca lacrima. Dimpotrivă, chiar am fost urmărit! Am fost un actor care şi-a văzut de textele lui, de spectacolele lui. De-aia nici nu m-am căsătorit decât foarte târziu. Eu respect publicul. Îl iubesc până voi închide ochii.

N-aveţi şi dumneavoastră stea pe Aleea Actorilor.

Păi, dacă nici eu nu mai am un palmares... E o nedreptate asta. Dacă nici eu, care am făcut filme cu ruşii, cu americanii, cu francezii, cu ungurii, 60 de filme... În teatru nici nu mai vorbesc. Sper, totuşi, că experienţa e criteriul după care se acordă această recunoaştere. Eu sunt flatat mereu atunci când sunt invitat la evenimente. Spre exemplu, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Radu Tudoran, eu jucând în „Toate pânzele sus", Mugur Isărescu ne-a invitat pe mine şi pe Ion Besoiu la Banca Naţională, la o ceremonie în cinstea lui  Tudoran. M-a aşezat exact lângă el: Dichisescu şi Isărescu. Mi-a povestit cum, în '69, el fiind student, era îndrăgostit de o fată, Melania Cârje, cu care jucam eu.

Vă opreşte lumea pe stradă?

Când merg în piaţă, deşi merg rar, primesc legume gratis. Dacă insist să plătesc, mai adaugă ei acolo. Sunt nişte lucruri mărunte, dar care au o consistenţă foarte puternică. Mă impresionează. Da, merg pe stradă şi mă opresc oamenii. Ba o ţigară, ba o vorbă.

Şi Gigi Becali v-a curtat. De ce-aţi intrat în politică şi de ce la PNG?

M-a păcălit domnul Becali să intru în partid, în 2008. Dar, până la urmă, a recunoscut şi el că ei i-am adus cele mai multe voturi. În schimb, colegii mei spuneau că mi-a dat bani, că m-a cumpărat. Ce bani, mă? Nicio ţigară n-am luat! Pe prietenie. M-a cucerit, pentru că iubesc oamenii generoşi. El a construit case, merge la Athos, e un tip generos. 

Una din două          

- Ştefan Iordache sau Gheorghe Dinică? Amândoi.

- Cristi Puiu sau Cristi Mungiu? Îmi place Puiu.

- Jean Moscopol sau Cristian Vasile? Epoca aia! Cristian Vasile. Păi, nu cânta el „Zaraza"? Ehei!

- Adrian Păunescu sau Mircea Dinescu? Hai, mai lasă-mă! Păi, se poate compara? Păunescu e titan! Sper că numai te-ai jucat.

- Vadim Tudor sau Gigi Becali? Pamfletari amândoi.

- Sergiu Nicolaescu sau Lucian Pintilie? Sergiu Nicolaescu, şi nu spun asta doar pentru că sunt prieten cu el. El a făcut filme care vor rămâne în istoria cinematografiei. Este un reper, o emblemă! Pentru generaţiile tinere astea sunt lecţii.

- Casual sau elegant? Casual.

- „Înger sălbatic" sau „Sclava Isaura"? „Înger Sălbatec".

CV

Actor în peste 60 de filme
- Numele: Ion Dichiseanu
- Data şi locul naşterii: 20 octombrie 1933, Adjud
- Starea civilă: divorţat, are o fiică, Ioana Georgiana
- Studiile şi cariera:
- A studiat la Politehnica din Bucreşti, însă a renunţat pentru Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, pe care l-a absolvit în anul 1959.
lA jucat în aproximativ 60 de filme şi în peste 500 de spectacole de teatru.
- În anul 1985 rupe logodna în care era implicat şi se căsătoreşte cu Simona Florescu, mai tânără cu 34 de ani decât el. Divorţează după 22 de ani de căsnicie.
- Este cetăţean de onoare al oraşului Adjud şi al oraşului Călăraşi. Este membru al Partidului Noua Generaţie - Creştin Democrat.
- În anul 1995, a publicat volumul „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză".
- Locuieşte în: Bucureşti