Gheorghe Marinescu: regizorul în halat alb

Aceasta este povestea singurului român lăudat de către Auguste Lumière. A primului regizor român. A celui considerat astăzi „părintele neurologiei din România“.

E ceva straniu în aceste imagini. Ceva desprins parcă dintr-un film dadaist sau suprarealist, un fel de exerciţiu construit la limita absurdului. Până la urmă cum ar putea fi catalogată înşiruirea unor secvenţe în care un domn, îmbrăcat într-o pijama de culoare deschisă, merge de la un capăt la celălalt al cadrului de filmare? Sau nişte bătrâni, dezbrăcaţi complet, care se târăsc de la stânga spre dreapta, primul ajutându-se de un baston, în timp ce ceilalţi se străduiesc cu dificultate să-l urmeze? În fine, ce sens ar avea să prezinţi într-un film o femeie care se deplasează cu aceeaşi greutate ca şi predecesorii, ţinându-şi piciorul stâng depărtat de corp, de parcă ar exersa pasa cu latul într-un meci de fotbal?

Toate aceste imagini fac parte dintr-o trilogie cinematografică, realizată în perioada 1898-1901. Oraşul era Bucureşti, iar decorul, ce semăna mai degrabă cu o curte tipică a unei gospodării din cel mai îndepărtat ungher al României, era actualul Spital „Sfântul Pantelimon" din Capitală. În spatele camerei se afla un medic şi profesor, cunoscut la acel moment în cercurile intelectuale din Bucureşti, invitat la conferinţe prin Europa şi citat în lucrări de specialitate. Numele său era Gheorghe Marinescu. Iar cele 2 minute şi 6 secunde, durata integrală pe care se întind cele trei filme, este considerată şi astăzi unul dintre momentele de graţie ale invenţiei cinematografiei.

Despre Gheorghe Marinescu, în România, se ştiu puţine spre deloc. Puţini au aflat, bunăoară, că producţiile sale cinematografice au fost lăudate chiar de către fraţii Lumière. Sau că aceleaşi producţii sunt considerate, la un nivel covârşitor, primul exemplu de film ştiinţific realizat vreodată în lume. La Bucureşti, singura menţiune a existenţei omului de ştiinţă era o Casă Memorială, situată în zona Pieţei Universităţii. Aceasta nu mai există însă astăzi, fiind înlocuită de un cabinet medical. Iar camera de filmare folosită în perioada 1898-1901, scrisorile de la Auguste Lumière sau schiţele ştiinţifice sunt îngropate, undeva în interiorul Muzeului de Istorie al Bucureştiului.

Primii paşi spre Sorbona

Despre cariera lui Gheorghe Marinescu se poate scrie numai de la „amplu" în sus. Sau, în limbajul lucrătorilor în presă, „pe bumi": un text curgând pe toate înălţimea paginii, în care realizările, lucrările, punctele de cotitură sunt marcate cu câte o bulină, plasată la început de rând. Inginereşte, exhaustiv.

Secvenţe din cele trei filme care i-au adus celebritatea lui Gheorghe Marinescu

Istoria a reţinut că provenea dintr-o familie modestă din Bucureşti, era orfan de tată şi încercase să respecte dorinţa mamei de a deveni preot, urmând cursurile seminarului. A ales însă medicina - în paralel cu Facultatea de Politehnică pe care a frecventat-o doar un an - şi acesta a fost drumul pe care a mers toată viaţa.

Începuturile carierei sale se leagă direct de un alt mare savant al României, Victor Babeş, în institutul căruia Marinescu avea să-şi facă ucenicia în calitate de asistent. Tot de numele lui Babeş se leagă şi primele cărţi ale viitorului regizor de conjunctură, despre muţenia isterică şi despre dilatarea pupilei în cazurile de pneumonie.

La terminarea calificării, Marinescu este recomandat de către statul român pentru o bursă la Paris, unde, sub îndrumarea lui Jean-Martin Charcot, avea să aprofundeze neurologia. Câţiva ani mai târziu, Marinescu avea să devină primul român care ţinea cursuri la prestigioasa Universitate Sorbona, din Paris. O mică alinare, ce-i drept, pentru mama sa, cea care-l visase toată viaţa vorbind nu în faţa tablei, ci în faţa enoriaşilor.

Capodopera neurologiei româneşti

După nouă ani petrecuţi la Paris, Marinescu revine, în 1897, la Bucureşti. Îşi ia doctoratul şi ocupă un nou departament profesional, inaugurat pentru el la Spitalul Pantelimon. În paralel, ocupă şi funcţia de director al departamentului de Neurologie Clinică, înfiinţat la Spitalul Colentina. În acest post, unde avea să rămână până la decesul din 1938, avea să realizeze cele trei filme ce l-au propulsat din lumea ştiinţifică printre pionierii cinematografiei: „Tulburările mersului în hemiplegia organică" (1898), „Un caz de hemiplegie isterică vindecată prin sugestie hipnotică" (1899) şi „Îmbolnăvirea muşchilor" (1901).

În paralel, Gheorghe Marinescu a realizat sau supravegheat studii despre epilepsie, şi epidemia de encefalită letargică. A folosit metode experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos, a contribuit la localizarea formaţiunilor nervoase, a studiat fiziologia şi fiziopatologia sistemului nervos, fiind primul medic din lume care a folosit metoda encefalografică şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, a nevrozelor sau a epilepsiei. A izolat o boală a sistemului nervos, cunoscută sub numele de sindromul „Marinescu-Sjoegren".

A fost ales membru corespondent al Academiei Române, dar şi al Academiei Franceze de Medicină. Capodopera sa medicală, considerată şi astăzi o lucrare de referinţă în domeniul neurologiei, „Celula nervoasă", apărută în 1909, este folosită în continuare, în universităţile de profil, ca material didactic obligatoriu.

"Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine Médicale». Din păcate, puțini savanți au urmat calea deschisă de dumneavoastră.''
August Lumière 29 iulie 1924

"Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aș voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuși trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Țară Românească.''
extras din testamentul  lui Gheorghe Marinescu

Experimentele şi gloria

Gheorghe Marinescu nu s-a considerat niciodată un regizor, sau un creator de film, în sensul realizării unei opere de artă. În jurnalul şi în însemnările sale, filmele ce i-au adus celebritatea sunt numite „studii cu ajutorul cinematografiei".

Explicat sumar, demersul lui Marinescu porneşte, nu de la o problemă medicală, ci de la una de logică. Până la folosirea filmului, bolile ce implicau aparatul locomotor erau descrise prin secvenţe, reprezentate pas cu pas pe nişte cartonaşe. Acestea erau aşezate apoi în ordine cronologică, pentru ca privitorul să vadă şi să înţeleagă cum decurge cura sau evoluţia bolii. Problema lui Marinescu era deci una medicală abia în a doua etapă. Interesul fundamental era cel de a reprezenta, cât mai concret cu putinţă, mişcarea.

Primul film ştiinţific

Aşa se face că, la trei ani de la lansarea celebrului „Sosirea unui tren în gara Ciotat" (1895) - primul film al fraţilor Lumière, cel despre care se ştie că-i ridica pe spectatori în picioare, speriaţi de intrarea unui tren peste ei, în sală -, ecranul de cinema avea să găzduiască un alt exerciţiu al mişcării, regizat de un român.

Filmele lui Marinescu sunt construite pe un şablon. Titlul (ce explică demersul ştiinţific), prezentarea în mişcare a pacienţilor suferinzi şi, la final, modul în care aceştia se deplasează la finalul tratamentului. O cameră fixă şi nişte oameni bântuind cadrele, organizaţi ca la o piesă de teatru, târându-se la fel. Din când în când, figura lui Marinescu apare pe ecran, ghidând câte un bolnav sau ajutând un altul. Decorul este auster, iar singurul personaj ce mai apare în cele două minute filmate, în afara doctorului şi a pacienţilor, este o femeie îmbrăcată într-un costum popular.

Lucrările cinematografice au fost trimise şi popularizate, cel puţin în lumea medicală, de către prestigioasă publicaţie franceză „La Semaine Médicale".

Filmul „Un caz de hemiplegie isterică vindecată prin sugestie hipnotică" a fost subiectul unei conferinţe, susţinute de către autor, în faţa membrilor Academiei de Ştiinţe din Paris. În timpul discursului, Marinescu avea să recunoască direct beneficiile cinematografiei în demersul medical: „Ce alt document ştiinţific poate fi mai valoros în studiul hemiplegiei isterice?".

Prezentarea a fost însoţită de decupaje din filmele sale, stop-cadre sau diagrame detaliate, numite de Marinescu „cinematograme", un termen utilizat anterior de către cameramanul fraţilor Lumière, Bolesław Matuszewski.

Recunoaşterea la nivel mondial avea însă să vină ceva mai târziu. Mai întâi, printr-o scrisoare semnată chiar de către Auguste Lumière, în 1924, în care cineastul francez lăuda eforturile şi vizionarismul lui Gheorghe Marinescu. Ulterior, „Tulburările mersului în hemiplegia organică" a fost numit „primul film ştiinţific" realizat vreodată, titulatură susţinută şi în una dintre cele mai importante lucrări din domeniu, „Cinema before cinema", scrisă de cercetătorul italian Virgilio Tosi.

Dovezile dispărute fără urmă ale unei cariere

Casa Memorială „Gheorghe Marinescu" a fost finalizată şi dată în folosinţă în 1954, în urma donaţiei făcute de către fiul şi fiica savantului. Locul amplasării acesteia corespundea casei unde trăise şi lucrase marele neurolog, în perioada 1910-1938.

Pe ghidurile turistice online ale Bucureştiului, adresa casei figurează şi astăzi în zona Universităţii. Există chiar şi un număr de telefon, destinat celor care ar dori să viziteze muzeul şi să redescopere urmele unuia dintre cei mai mari savanţi pe care România i-a dat vreodată. Doar că la adresa respectivă figurează, în fapt, un cabinet medical.

Deţinătorul acestuia nu ştie nimic despre vreun muzeu, dar ca doctor a auzit de Marinescu. Ba chiar ar fi şi interesat să viziteze o astfel de Casă Memorială, dacă ar exista în Bucureşti. Potrivit Muzeului de Istorie al Bucureştiului, casa de pe strada Thomas Massaryk, numărul 27, a fost retrocedată de trei ori şi, în final, vândută. Figura lui Marinescu a rămas acolo mai mult ca amintire, ca poveste pe care unii au auzit-o de la alţii şi o transmit, la rândul lor, mai departe. „Ştiu că a fost nu ştiu ce muzeu. La subsol era plin de cranii, s-a şi speriat ultimul proprietar când a coborât acolo", povesteşte actualul paznic.

Lista cea lungă

Acelaşi Muzeu de Istorie încearcă să facă un inventar al obiectelor care ar fi trebuit să se găsească în muzeul „Gheorghe Marinescu": manuscrise ştiinţifice, obiecte personale, documente şi fotografii de familie, decoraţii, diplome, corespondenţa cu mari savanţi din lume, articole din ziarele timpului privind ecoul internaţional al cercetărilor medicale. În plus, documente extrem de valoroase privind activitatea lui Gheorghe Marinescu la spitalele Pantelimon şi Colentina, după întoarcerea de la studii din Franţa, în 1897, dar şi albume evocând călătoriile în Argentina, în anii 1928-1930, unde a ţinut mai multe prelegeri şi conferinţe.

Şi lista ar putea continua: diplomele celor 7 academii şi 26 de societăţi medicale din lume care l-au avut ca membru, tabloul semnat de pictorul francez Montchablon, intitulat „O lecţie clinică la Spitalul Brâncovenesc", biroul la care a lucrat etc.

Însă bijuteriile acestei colecţii invizibile, existentă undeva în arhiva Muzeului de Istorie al Bucureştiului, ar fi cele două semne ale momentului în care România a fost pusă pe harta culturii cinematografice: aparatul de filmat şi proiecţie, cumpărat din Franţa, pentru cercetări ştiinţifice, şi scrisoarea laudativă a lui Auguste Lumière. Şi aici ne putem opri.