Ziua fără chef
0Azi n-am chef de scris. Dacă n-am chef, suport consecinţele. Să nu-mi fie plătit onorariul, să fiu avertizat că la următoarea abatere voi avea o mare problemă sau să fiu dat afară. N-am chef!
Mă gândesc că în viaţa fiecărui om există starea asta fără chef. Nu pentru că ar fi bolnav sau trist. Aşa, n-are chef. Dar trebuie să tragă cu dinţii şi să reintre în ritm, în parametri, în urgenţe, în viaţă.
Ce s-ar întâmpla dacă un actor ar ieşi pe scenă, înainte să bată gongul, şi ar spune că n-are chef să joace în acea seară? În loc de aplauze, ar primi huiduieli, sticle de plastic şi alte obiecte care să-i pedepsească indolenţa. Ce s-ar întâmpla dacă pilotul unui avion ar anunţa pasagerii, înaintea decolării sau chiar în timpul zborului, că el nu mai are chef să piloteze şi ar sări cu paraşuta şi s-ar duce să bea o cafea cu o drăguţă de stewardesă la o terasă, undeva pe pământ. Probabil că avionul va fi preluat de copilotul care ar avea chef. Şi exemplele ar putea continua. Într-o zi, preşedintele să facă o declaraţie de presă în care să anunţe că nu mai are chef să conducă ţara. Pur şi simplu, nu are chef. Ori premierul să zică: azi n-am chef să guvernez! Poate mâine, poate poimâine! Sau neobosiţii noştri moderatori de aşa-zise talk-show-uri TV: în această seară, dragi telespectatori, aveam pregătită o dezvăluire care va zdruncina România, dar eu sunt pas, n-am chef s-o fac, poate colegul din platou!
Mă gândesc că sinceritatea este o bună monedă ca să ieşi din penibil, dintr-o situaţie neplăcută ori ca să-ţi ascunzi impostura. Dar cum se poate recunoaşte sinceritatea unuia care spune că n-are chef? Simplu: dacă spune că n-are chef, atunci trebuie crezut! Dacă chef nu e, nimic nu e...
Ar fi bine să se facă un sondaj ca să vedem câţi români mai au chef să trăiască în România.
Poate ar fi bine să se facă o cercetare sociologică (cine are chef să mai creadă în sondaje?) să vedem câţi români mai au chef să trăiască în România. Sau câţi au chef să se se întoarcă din strănătate. Dacă românii au sau n-au chef. Nu neapărat chef de viaţă, ci dacă au chef. Speranţele într-o viaţă mai bună se tot măsoară (degeaba, în fiecare barometru) dar cheful nu se măsoară. Păcat! Cheful este mai profund, mult mai profund şi subtil decât o „speranţă“ rostită aşa, cu jumătate de glas, în faţa unui operator de sondaje care lucrează fără chef (şi prost plătit).
Ceva trebuie făcut! Să se dea o ordonanţă de urgenţă, ceva repede de la guvern, prin care să se stabilească Ziua Fără Chef. Nu o zi nelucrătoare, nici o zi de odihnă, nici vreo zi a unei categorii sociale şi nici o zi de grevă generală. Să se decreteze o zi fără chef. Poţi să te gândeşti că: uite!, azi e Ziua Fără Chef, dar eu am chef de muncă, de gătit, de dat cu mătura, de pilotat avionul, de condus o ţară, mă duc s-o fac! Sau, dimpotrivă, să stai la fereastră, uitându-te la ploaia care tocmai s-a potolit şi să suspini: „Azi n-am chef!“ Desigur, ai putea să fredonezi cunoscutul şlagăr al trupei Vama Veche, dar fredonatul ăsta nu te va ajuta cu nimic.
Sigur, azi n-am chef de scris.