Singurul român care a escaladat două vârfuri de peste 8.000 de metri într-un singur an: „În al nouălea cer“
0
Justin Ionescu s-a visat pe sine în, la şi pe munte. Dintotdeauna. A început cu stâncile de pe Valea Prahovei. Şi-a înfrânt temerile, problemele financiare şi lipsa condiţiilor. Şi-a transferat pasiunea în ocupaţie. Apoi, în 2014, la 38 de ani, a devenit primul român care a escaladat, într-un singur an, două vârfuri de peste 8.000 de metri. Pentru ca, la întoarcere, să-şi vadă copilul născut în timp ce el se afla pe „Acoperişul Lumii“
Justin Ionescu are 38 de ani, este bucureştean şi şi-a făcut din hobby o ocupaţie: este instructor de alpinism. Una dintre cele mai puternice amintiri din copilărie se leagă de stânci. Unii îşi aduc aminte cum băteau mingea în faţa blocului, alţii, de verile petrecute la ţară, Justin îşi aminteşte peisaje de pe Valea Prahovei. Înălţimea munţilor şi senzaţia, deopotrivă tentantă şi înfricoşătoare, dată de ascuţimea stâncilor. A iubit muntele de când se ştie. Când era în clasa a II-a, învăţătoarea i-a întrebat pe copii unde vor să se ducă în tabără. Justin Ionescu a răspuns primul, înainte ca restul colegilor să aibă măcar timp să formuleze conturul unui gând: „La Buşteni!“.
E greu de explicat de unde vine atracţia asta. Sigur, părinţii, oameni construiţi în jurul ideii că sportul este fundamental, îl duseseră în drumeţii, când aveau timp. Până la acea vârstă, făcuse deja ceva înot şi baschet, mai mult împins de mamă, campioană naţională la volei. Însă, îşi aminteşte perfect Justin, „când am văzut, pentru prima dată, nişte alpinişti căţărându-se pe Valea Prahovei, am rămas fascinat. Asta voiam şi eu să fac“.
Au urmat ani în şir de antrenamente, reglaje fine sau brutale ale organismului. Şi o luptă continuă cu mintea, pentru a domoli obsesia fricii, a gândului că stai suspendat deasupra unui gol enorm.
Au mai trecut, la foc automat, an după an, frustrările financiare, imposibilitatea de a-ţi procura cel mai bun echipament de protecţie. Apoi, neputinţa simţită la cozile pentru obţinerea vizelor de ieşire din ţară. În fine, zilele interminabile fracturate de cursurile de la universitate, la început, apoi de serviciu şi antrenamentele feroce pentru a-ţi îndeplini un vis. La final, totul s-a legat. În 2014, Justin Ionescu a devenit primul român care a escaladat, într-un singur an, două vârfuri de peste 8.000 de metri înălţime: Shishapangma (8.027 m) şi Cho Oyu (8.201 m), din Himalaya. Acesta este povestea sa, în varianta prescurtată.
Marea decizie
Trebuia să fie o drumeţie ca toate celelalte. Justin era pe Valea Prahovei, alături de câţiva colegi de liceu. Formulat sec ar suna aşa: au văzut nişte stânci şi s-au căţărat pe ele, ca să vadă cum e. De fapt, în acel moment, s-a întâmplat ceva autentic, greu de cuantificat de către personajul principal, iată, şi 15 ani mai târziu.
„Ţin minte că atunci am hotărât că mă voi dedica alpinismului. La început, pe Valea Prahovei, pentru că era cel mai aproape, apoi, am luat la rând cam toate zonele de căţărat din România“. Poate vă mai amintiţi, în acea perioadă, sfârşitul anilor 1990, începutul anilor 2000, România era măcinată de o profundă criză economică. Oamenii se gândeau la ziua de mâine, alpinismul putea să pară, cel mult, o extravaganţă. Internetul abia apăruse în România, aşa că majoritatea informaţiilor se obţineau din cărţi sau direct la panoul de căţărări, unde se strângeau toţi cei pasionaţi de acest sport şi-şi împărtăşeau experienţele. „Acolo era cuibul alpiniştilor de pretutindeni, te ajutai cu unul, cu altul, te mai împrumutai“, explică Justin Ionescu.
Echipamentele de căţărat abia apăruseră şi erau extrem de scumpe. Justin îşi aminteşte că a durat doi ani de zile ca să-şi poată cumpăra prima pereche de încălţări speciale. Şi a fost norocos. Majoritatea alpiniştilor din acea perioadă îşi procurau echipamentele în regim second-hand sau şi le făceau singuri. „Totul avea, aşa, un aer de improvizaţie. Până şi hamurile de protecţie erau făcute din chingi de la maşină, cusute manual. Am făcut şi eu asta. Mi-am confecţionat echipament acasă, cusut de mine, de mână. A durat vreo cinci-şase ani până am putut să-mi cumpăr primul ham profesionist“, povesteşte Justin Ionescu.
Spălător la înălţime
Când s-a terminat liceul, a intrat la ASE, secţia „Management şi marketing“, „cum făcea tot omul în perioada aia“. A renunţat după un an. Nu i se potrivea. În schimb, a intrat la Facultatea de Geologie, împărţindu-şi timpul în două. Şcoala şi antrenamentele. Nu a fumat niciodată, iar la petreceri era „oaia neagră a grupului“: „Nu puteam să beau deloc, nici măcar social. Îmi şi spuneau colegii că nu mă mai cheamă la chefuri pentru că nu au ce face cu mine. Oricum, pe termen lung, mi-a prins bine. Nu cred că poate exista vreo legătură între sport şi alcool“.
Pentru a-şi întreţine pasiunea, care, între timp, se transformase într-un veritabil stil de viaţă, s-a angajat ca alpinist utilitar. Era o meserie nouă în România, la acel moment. Şi cum existau foarte puţine persoane care să se înhame să spele geamuri la înălţime, şi plata era pe măsură. „Era ceva aproape obscen, luam 50 de dolari pe zi, în condiţiile în care părinţii câştigau 200 de dolari pe lună. Aşa am reuşit să-mi cumpăr echipament şi să mă pot dedica alpinismului“, povesteşte Justin Ionescu.
Pleca în fiecare weekend la munte, cu un bilet de tren în buzunar. Făcea trasee, să căţăra, noaptea dormea în cort. „Îmi amintesc senzaţia, când priveam Buşteniul de sus de tot. Şi se vedeau lumini şi ştiai că acolo sunt oameni, în case, la căldură, cu o mâncare bună şi un pahar de vin. Ai momente în care te mai întrebi: «Ce naiba fac eu aici, sus?!»“, îşi aminteşte alpinistul.
Prima ieşire din ţară
„Dacă mi-a fost vreodată frică? Vreodată? Asta e o glumă, probabil!“, râde Justin Ionescu. „Frica a fost şi rămâne. Contează cum îţi ajuţi partea psihică pentru a depăşi frica. Când începi să cunoşti lucrurile, riscul poate fi gestionat şi înţeles mai bine. Frica de cădere e naturală şi, da, există şi astăzi. Dar poate fi depăşită prin antrenament“, spune alpinistul.
Când s-a simţit cât de cât stăpân pe el, Justin a decis să iasă din ţară, să încerce provocări noi. Se întâmpla în 2000 şi destinaţia aleasă a fost Chamonix, în Alpii Francezi. A plecat cu trenul. A făcut până acolo 48 de ore. La graniţa cu Ungaria, vameşii l-au dat jos din tren. I-au cotrobăit bagajele, exact cât a fost nevoie pentru ca trenul să plece fără el. A ajuns la destinaţie cum a putut. A ajuns acolo dimineaţa, era o ceaţă densă, de nici nu vedeai muntele. Şi-a luat o cameră la cel mai ieftin hotel din zonă. A dormit până după-amiază. Când s-a trezit, ceaţa se ridicase. A privit muntele. A fost fermecat.
Din acel moment, au început adevăratele provocări. Lumea se deschisese sub ochii săi. Vârfurile gigantice îl aşteptau.
Frica a fost şi rămâne. Contează cum îţi ajuţi partea psihică pentru a depăşi frica. Când începi să cunoşti lucrurile, riscul poate fi gestionat şi înţeles mai bine.
Justin Ionescu, alpinist
„Ştii ce mănânc eu sus, acolo? Slană şi caşcaval afumat!“
În stânga, alături de alpiniştii Horia Colibăşanu şi Peter Hamor, în expediţia de pe Shishapangma. În dreapta, cu steagul României pe vârful Cho Oyu. Ambele expediţii au avut loc în 2014.
„Echipa“, răspunde Justin Ionescu, după câteva secunde de gândire. Întrebarea fusese despre prioritizările din alpinism, despre care este criteriul conform căruia un alpinist îşi alege un anumit traseu sau un vârf. „Echipa“ nici măcar nu fusese printre răspunsurile presupuse. Un profan vorbeşte senin despre „provocări“ sau despre „grad de dificultate“. Dar, pentru Ionescu, oamenii alături de care se angajează să cucerească, fie şi pentru câteva momente, natura sunt fundamentali.
Şi cum decurge un astfel de drum, atunci când porneşti spre ceea ce 99% dintre cunoscuţii noştri ar presupune ca fiind „imposibil“? „Când plec din Bucureşti, simt, treptat-treptat, cum corpul mi se destinde şi toate gândurile inutile îmi dispar, pe măsură ce mă îndepărtez. E nevoie de aşa ceva, pentru că, de exemplu în Nepal, ritmul de viaţă este cu totul altul, oamenii sunt mai lenţi, mult mai relaxaţi. Dacă ai veni acolo setat din Bucureşti, încărcat cu viteza în care se întâmplă lucrurile aici, n-ai avea nicio şansă“, spune Justin Ionescu.
„Asculţi tot timpul“
Pregătirea unui astfel de drum începe cu mult timp înainte. Justin nu ţine vreo dietă anume, încearcă, pe cât posibil, să elimine prăjelile, mâncărurile grele. Apoi, când e vorba de escaladarea unui vârf ce implică şi un traseu lung şi anevoios, exerciţiile de forţă, de la panou, sunt completate cu alergări la Stadionul Dinamo.
Pe traseu, atenţia este fundamentală. „Încerc să fiu atent tot timpul, în timp ce-mi planific următorii paşi. Trebuie să asculţi tot timpul ceea ce se întâmplă în jurul tău, se poate desprinde o piatră sau ceva şi trebuie să fii pe fază. Cunosc alpinişti care urcă cu căştile în urechi, dar eu nu pot aşa“, spune Ionescu.
La o urcare de tipul ultimelor două, din acest an, de peste 8.000 de metri, fundamentală este apa. Mâncarea trece pe planul al doilea. Ionescu povesteşte chiar că, la ultimul traseu, cel din Cho Oyu, grăbit să plece mai repede pe munte, a plecat pe stomacul gol.
În rest, sus, acolo, pe munte, se consumă supe şi tot ceea ce are gust. Ceea ce înseamnă cu totul altceva decât pentru noi, „pământenii“. „Din cauza transformărilor de mediu şi a lipsei oxigenului, există mâncăruri care îţi plac foarte mult în mod normal, dar care, acolo, sus, nu au niciun gust. Ţin minte când am urcat cu un bidon de biscuiţi. Nici nu-mi venea să-i gust, i-am dat pe toţi. Ştii ce mănânc eu sus, acolo? Slană şi caşcaval afumat! Lucruri care-mi plac şi care au un gust foarte puternic“, spune râzând Ionescu.
Un alt miracol
Justin este nepot de preot. Se recomandă ca ortodox, credincios, fără a fi un practicant ieşit din comun. Spune că atunci când ajungi la mii de metri deasupra nivelului mării, nu ai parte de vreo revelaţie, de vreo comuniune cu divinitatea. Dar, chiar şi aşa, nu de puţine ori a simţit existenţa a ceva care-i scapă, a unei forţe care lucrează în favoarea ta, aranjează lucrurile în aşa fel încât să-ţi îndeplineşti visul. Numiţi-o Dumnezeu sau noroc, pentru cei mai sceptici, dar ea există. Şi de aşa ceva ai nevoie atunci când îţi propui, bunăoară, să urci, într-un singur an, pe două vârfuri de peste 8.000 de metri. Justin era foarte sceptic, mai ales după revenirea din prima călătorie. Se simţea epuizat, fizic şi psihic. A decis să nu-şi forţeze corpul inutil, preferând să se readapteze la efort treptat, prin plimbări lungi. Când a hotărât să plece pentru a doua oară, în decurs de numai câteva luni, nu ştia dacă va reuşi.
A ajuns acolo sus, deasupra tuturor, şi era sleit de puteri. „Când eşti sus, nu urli de bucurie şi te gândeşti că totul s-a încheiat. Nu, în general, eşti atât de obosit şi, mai ales, de preocupat de cum va decurge drumul la coborâre, încât abia poţi schiţa un gest. Simţi bucuria de a fi reuşit, dar adevărata încercare se încheie abia la coborâre, când te întorci“, spune Justin Ionescu.
În timpul acestei ultime expediţii, când se afla la peste 8 kilometri înălţime, prins între gândurile sale, despre cum să-şi procure apă, îngrijorat de vreme, muşcând din vreo bucată de slană, asezonată cu nişte caşcaval afumat, un alt miracol se întâmpla acasă, în Bucureşti.
La mii de kilometri distanţă de acest bărbat căţărat deasupra lumii, o fetiţă plângea pentru prima dată, într-un pat de maternitate, aşezat pe o podea. După câteva săptămâni, revenit dintre nori, epuizat şi fericit, Justin Ionescu îşi vedea, pentru prima dată, copilul născut în timp ce el încerca să cucerească natura.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
