Sâmbăta puilor turbaţi

E ora 9:00. A început „programul“ de bormaşină la vecinul de deasupra. Nu mai pot să stau în casă. Cobor la Profi, să cumpăr... Ce naiba să cumpăr, numai ca să nu mai stau în casa mea? Nişte ardei capia! Ardeii capia au vitamine.

Intru în magazinul de la parterul blocului. E un magazin extrem de înghesuit. Apuc un coş şi mă duc la raionul de legume. Uite ardeii! Iau o pungă şi aleg unu, doi, trei, patru ardei, hai, cinci, că au vitamine! Mă întorc să-i cântăresc. Ştiu unde-i cântarul automat. Abia atunci îmi dau seama ce se întâmplă în magazin. E mare agitaţie în jurul unicului cântar. E îmbulzeală, e fierbere, oamenii protestează, cineva s-a băgat în faţă, e coadă la cântar, de ce e coadă la cântar?, oamenii se împing şi se bagă în faţă, observ o vânzătoare care cântăreşte pui, pui congelaţi, îi aşază repede pe cântar şi le lipeşte etichetele cu preţuri, am înţeles!, s-a băgat pui, sunt o grămadă de pensionari care vociferează, lângă vânzătoare se înalţă nişte navete cu pui, s-a băgat pui la promoţie, în „limita stocului disponibil“!, stau şi eu la rând, dar eu nu vreau pui, vreau cinci ardei capia!, mă înfig în coadă, să ajung la cântar, nu mă simt deloc bine aici, mi se face brusc rău, nu din cauza oamenilor care se împing şi îşi umplu coşurile cu pui, câte patru-cinci, aud pe cineva care strigă să se dea câte doi, ca să ajungă la toată lumea, vânzătoarea tace şi cântăreşte, a dracului, viaţă!, simt senzaţia aceea de sufocare venită din amintire, amintirea Complexului Alimentar, când stăteam cu mama la rând la pui, cumplita amintire din anii ’80, asta-i sufocarea!, atunci se dădea câte un singur pui, asta e diferenţa dintre puii la promoţie din supermarketurile noastre şi puii pe cartelă din complexurile noastre alimentare, nimic nu s-a schimbat în cei 25 de ani care au trecut de-atunci, nimic!, parcă pensionarii ăştia, care nu mă lasă să-mi cântăresc ardeii capia, sunt cei din tinereţea mea, sunt tot ăia!, aceleaşi personaje care joacă într-un alt decor, un decor de supermarket, decor capitalist, foamea nu ne-a trecut, foamea nu ni s-a potolit, suntem aceleaşi animale turbate care apucă nişte pui, poate mă înşel, poate eu sunt mutilat de acele amintiri pe care nu mi le poate şterge nici cel mai bun psihoterapeut, poate n-am să mă vindec niciodată de fobia asta, să iau nişte Xanax?, să mă duc să mă opereze pe creier, să-mi scoată zona aia de ceauşism nenorocit de pe scoarţă, să fiu normal...

Aceleaşi personaje care joacă într-un alt decor, un decor de supermarket, unul capitalist.                

Ajung la cântar, îmi trântesc ardeii capia, să-i ia dracu' de ardei!, iau eticheta şi o tulesc la casă, repede, repede... Altă coadă şi la casă! Oamenii stau la rând, victorioşi, cu puii la promoţie în coşuri. Trebuie să „gândesc pozitiv“: avem supermarketurile pline, Ceauşescu a murit demult!

O pensionară urlă la casieră, acuzând-o că ieri i-a furat produsele din sacoşă, după ce i le-a taxat, casiera se jură că n-a fost ea de serviciu la ora aia, pensionara nu se lasă şi o face hoaţă, hoaţa dracului!, chem poliţia! „Cheam-o şi pe mă-ta!“, strigă un pensionar de la coadă, din urma bătrânei care iese cu minţile rătăcite.

Mă aşez la coadă. Toţi suntem mutilaţi.