Eşecul, ca un succes

Avem nevoie de eşec, de acea cădere invazivă care să ne facă să ne cunoaştem mai bine şi să ne reaşeze valorile.

O scenă văzuta (pentru a câta oară) ieri m-a făcut să scriu rândurile acestea. Un tată nervos striga la baieţelul lui de vreo 8-9 ani, bănuiesc că-l aducea de la vreun curs de sport. Un tată măcinat de complexe şi îndoieli îşi proiecta neputinta proprie pe un copil. Cum ai putut să faci asta?? De ce-ai greşit? Nu eşti în stare de nimic! Tu nu eşti ca şi ceilalţi, tu n-ai voie să greşeşti!

De nenumărate ori auzim asta în jurul nostru, din copilărie până la maturitate, atunci când ne uităm în pământ în faţa unui şef, profesor sau antrenor, care cer maximum de performanţă de la noi. Consider că neasumarea şi teama de eşec sunt unele din cauzele pentru care, la vârsta maturităţii, oamenii se zbat între neputinţă, frică, depresie, lipsa unui sens etc. M-am apucat de sport din frică. De frica unui tată care mă vedea pricăjit şi nemotivat, de frica unui antrenor de atletism care nu ştia decât să zbiere la mine: Aleargă!!! De frica unui sensei care stătea lângă mine când făceam vreun exerciţiu, nezicand absolut nimic, lăsându-mă să mă zbat în nesiguranţă şi îndoieli. Mai târziu am înţeles cât de norocos am fost că i-am cunoscut pe toţi aceştia: niciunul dintre ei nu m-a ferit de greşeală şi eşec. Dimpotrivă, toţi îmi spuneau: „Cel mai bun prieten al tău e eşecul, e căderea. Nu te teme să greşeşti, abia în momentul ăla ai câştigat o cădere, o perspectivă pe care alţii n-o cunosc decât din teorie”.
 
Astăzi, aproape peste tot unde mergem, nu auzim decât: performanţă, you have to be the best, no fail, no mistakes etc. Peste tot: la grădiniţă, la şcoală, la job (or să mă înjure corporatistii, dar asta e), chiar şi în sport. Puţini sunt cei care te provoacă să greşeşti, să cazi, să te uiţi de jos în sus. Am avut şi eu destule căderi, cea mai recentă fiind acum un an, la etapa de raliu de la Tulcea, când ne-a crăpat maşina pe probă. Pur şi simplu. Făcusem tot ce-a trebuit, şi pilotul, şi eu, totul fusese ca la carte şi, cu toate asta, a cedat fierul. Era raliul nostru de casă, era maşina organizatorului, presiune mare pe noi. A fost groaznic, cred că unul din cele mai amare abandonuri. N-am avut ce face, se terminase. A trebuit să mergem mai departe, nu s-a rupt nimic din noi.
 
De cinci ani, de când alerg la Marathon des Sables, înainte de fiecare ediţie mi-e frică. Să nu se întâmple ceva şi să nu termin. Toţi îmi spun: hai, mă, lasă, ai mai fost, acum ştii. Tocmai că ştiu! Am un bun prieten (mult mai bun alergător decât mine), care după două participări de succes la cursa asta, a abandonat la a treia, în ultima etapă a ei, cu vreo 10 km înainte de finish. Deshidratare, sânge, răni etc. După două zile mi-a spus: „Am meritat abandonul asta, eram vanitos“, credeam că eu pot orice.
 
La fel, acum câteva zile, o studentă mi-a abandonat cu câţiva kilometri înainte de terminarea unui maraton montan, o cursă păcătoasă rău - mulţi au căzut acolo. M-am bucurat pentru eşecul ăsta al ei şi s-a bucurat şi ea. „Eram pompierista rău, am avut nevoie de asta, mi-a zis. Am zâmbit şi-am reluat antrenamentele, că şi cum nu s-a întâmplat nimic.
 
Avem nevoie de eşec, de acea cădere invazivă care să ne facă să ne cunoaştem mai bine şi să ne reaşeze valorile. Avem nevoie de julituri în genunchi, de zgârieturi, de nisip în gură, de căzături din copac. Toate astea or să ne ferească de complexele de mai târziu, de temerile şi de "ruşinea" de-a cădea. Cel mai bun prieten al tău e adversarul, îmi spunea Floquet Sensei. Doar el o să-ţi arate unde eşti slab. Nu te feri de el, invită-l la tine!
 
Astăzi, uneori, (mult prea rar decât aş merita) dau petrecere cu eşecul. Dar, spre deosebire de acum mulţi ani, nu mă mai tem de asta.

Succes la eşec!