Emil Constantinescu, fost preşedinte al României: „Lech Walesa, Václav Havel şi cu mine – Emil“

Emil Constantinescu povesteşte, într-un interviu-maraton prin istoria anilor ’90, despre cum a readus România în atenţia Occidentului. Un exemplu: dintre liderii est-europeni, doar Lech Walesa, Václav Havel şi el s-au adresat, vreodată, Congresului SUA.

Ştiri pe aceeaşi temă

De la biroul său de pe Splaiul Independenţei, de unde luptă încă pentru dezvoltarea societăţii civile, Emil Constantinescu contemplă, entuziasmat, importanţa istorică a sfârşitului anilor '90. Preşedintele României (1996-2000) de care s-au legat, probabil, şi cele mai mari speranţe, şi cele mai mari dezamăgiri stă aici de strajă propriei statui. Anvergura internaţională a acestui lider regional ne zdrobeşte încă de la intrare.

Aşteptăm în anticameră şi observăm - ochii reporterilor nu pot să rămână orbi la aşa ceva! - că pe ceasul din perete o mână criminală a aşezat în dreptul cifrei „6" alţi doi de „6". „666" aici, în anticamera Preşedintelui? De unde? Cum şi de ce? Nu reuşim să aflăm, căci iată că apare Emil Constantinescu însuşi. E tot un zâmbet. Radiază: „Vă rog să mă iertaţi, am întârziat, fiindcă am stat până acum pe telefon cu Cindy, soţia lui John McCain (n.r. - fost candidat al Partidului Republican la alegerile prezidenţiale din SUA în 2008). Mi-a propus să fiu observator al alegerilor din Tunisia. Mă duc, bineînţeles că mă duc".

Emil Constantinescu a fost, până de curând, cititor fidel al ziarlui „Adevărul". Chiar în ziua când l-am vizitat, ziarul, însă, îl dezamăgise îngrozitor reflectând în termeni pozitivi, călduroşi, ultima vizită a preşedintelui Traian Băsescu în Statele Unite. „Gata, nu mai vreau «Adevărul»! Mai bine mă uit direct pe site-ul Cotrocenilor!".

Ca şi noi, de ce să nu recunoaştem, Preşedintele e dezgustat de starea generală a presei din ţara noastră, şi nu putem să nu îi dăm partea sa de dreptate când spune: „Oamenii politici îi tratează pe ziarişti drept idioţi şi, parcă, ziariştii nu încetează să le tot dea prilejuri să fie trataţi ca idioţi". Nu mai vrea să apară în presă, nu mai vrea nici la televizor. I se pare penibil să vină după atâţia ani şi să spună: „Eu am făcut asta!".

Emil Constantinescu şi-a amintit dineurile atât de plăcute cu marii lideri ai lumii, cu Bill (Clinton), cu Jacques (Chirac), cu ei, toţi! Şi ce frumos a fost... Dacă a dezamăgit poporul, ţara? Mai degrabă, spune, şi-a asumat dezamăgirile căci „contractul meu a fost cu istoria, nu cu politica!".Nu a ocolit Preşedintele nici momentele delicate din anul 1999, când parcă s-au adunat toate - Mineriade, războiul din Kosovo...

Unde mai pui că un avion rusesc a survolat România fără să aibă drept de zbor! „Au fost cele mai îngrozitoare clipe din viaţa mea!", recunoaşte preşedintele. Interviul care urmează deschide capitole din istoria noastră recentă despre care nici nu ştiaţi că au existat. Nu îl trataţi ca pe un pamflet, căci nu e!

 „Weekend Adevărul": Dincolo de relaţiile diplomatice, în perioada în care aţi fost preşedintele României, aţi avut relaţii aproape personale cu mulţi lideri, printre care fostul preşedinte american Bill Clinton. Când l-aţi întâlnit prima dată?

Emil Constantinescu: Prima dată ne-am întâlnit în 1993. În fiecare an, preşedintele Statelor Unite participă la aşa-numitul „Mic-dejun cu rugăciune", la care sunt invitate personalităţi din întreaga lume, într-un număr foarte mare. Sunt până la 2-3.000 de persoane. În '93, s-a ţinut la un hotel din Washington, în faţa locului în care a fost împuşcat Ronald Reagan, în anul 1981. Dintre toate aceste persoane, au fost selecţionate şase, care, după ce au ascultat discursul preşedintelui Clinton, au fost conduse într-o sală alăturată, unde s-au întreţinut cu el şi cu Hillary (n.r. - soţia preşedintelui Bill Clinton) şi cu vicepreşedintele american şi soţia sa. Se dă mâna, se fac poze, se schimbă nişte banalităţi. E frumos. Acest eveniment vrea să demonstreze că, sub semnul credinţei în Dumnezeu, indiferent cum este numit Dumnezeu, se poate realiza pacea. Erau din personalităţi India, Pakistan şi Caşmir. Eu eram cu un ungur, cu un sârb şi un croat. Ideea era că poţi să discuţi. Discuţia, sigur, a fost mult mai apropiată cu mine. Hillary fusese în România, o invitasem la noi aici, la Universitate. Dar, după aceea, am avut ocazia să întâlnesc echipa lui Bill. Şi asta, în relaţia cu America, din punct de vedere al relaţiilor personale care contează foarte mult, în perioada în care am fost profesor la Duke University - în '91-'92, am construit mult. Eram, ca să zic aşa, la modă, era după scena balconului, cu Alianţa Civică, deşi eram doar prorectorul universităţii, eram profesor de mineralogie, dar ţineam conferinţe la toate universităţile americane.

Click pentru a mări



Aşa v-aţi făcut cunoscut în Statele Unite?

Am primit o invitaţie de la Zbigniew Brzezinski (n.r. - consilier al preşedintelui american Jimmy Carter şi, mai nou, al lui Barack Obama), care aniversa Institutul pe care-l crease el pentru studiul comunismului. Am fost la această conferinţă împreună cu o democrată, o membră a Partidului Democrat american. Ea m-a prezentat tuturor şi am avut discuţii foarte imporante pentru mine. După care, în '92, când am candidat la Preşedinţie, am fost invitat la Convenţia Partidului Republican de la Houston. Am fost invitat cu Coposu, Brătianu (n.r. - „Cartof") şi Nicolae Manolescu. Am fost prezentat ca „next president" (n.r. - viitorul preşedinte), ştiţi cum exagerează americanii. După aia însă a ieşit Clinton. Bush a pierdut alegerile. Echipa de consilieri a lui Bush, care pleca în lumea afacerilor, a vrut însă să aibă o ultimă imagine asupra Europei de Sud-Est. Am fost şi am prezentat cum văd eu viitorul. Trei ore! Într-un mod ciudat, dar foarte tipic pentru americani, echipa de consilieri republicană m-a recomandat echipei de consilieri ai lui Clinton. După aceea, periodic, eram invitat la Washington, aveam discuţii la Departamentul de Stat, dar şi cu consilierii de la Casa Albă şi cu cei de la Securitate Naţională. Şi am început să lucrez în think-tank-uri americane, chestiuni de strategie. Asta a avut un rol important pentru că, în momentul în care am fost ales preşedinte, ştiam strategia de viitor a SUA. Eu lucrasem la strategiile de viitor pentru această zonă, niciunul dintre oamenii cu care lucram necrezând că am cea mai mică şansă de a ajunge preşedinte, pentru că niciodată românii nu vor alege un intelectual. Ei ne considerau o ţară cu mentalităţi puternic comuniste, retrograde. Aşa am legat prietenii foarte strânse pe zona republicană.

"Sunt cel mai titrat român în mediile academice. Asta nu înseamnă că sunt şi cel mai valoros.''

Sunt greu de stabilit astfel de relaţii?

Este o problemă de conjunctură şi de destin, de pildă, că sunt cel mai titrat român în mediile academice. Asta nu înseamnă că sunt cel mai valoros. Eu veneam din mediul academic, intrasem în societatea civilă şi, din societate civilă, în politică. Acest tip era foarte rar şi era tipul de simbol pe care îl voiau americanii. Toate condiţiile le întruneau şi Havel (n.r. - Václav Havel, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Cehiei), şi Göncz (n.r. - Árpád Göncz, fost preşedinte al Ungariei), şi Geremek (n.r. - Bronislaw Geremek, fost ministru de Externe al Poloniei) sau Mazowiecki (n.r. - Tadeusz Mazowiecki, fost premier al Poloniei).

Aţi vorbit şi în Congres...

Da, mai târziu... În cadrul tuturor vizitelor de stat există un moment extrem de rar, şi anume posibilitatea de a te adresa Congresului Statelor Unite. Există o listă publicată, cu cine s-a adresat în ultimele trei secole. Din Europa Centrală şi de Sud-Est, în toată istoria SUA şi a Europei, s-au adresat doar trei persoane: Lech Walesa, Václav Havel şi cu mine - Emil. Nici Árpád Göncz n-a avut această şansă! Pentru că şansele astea se dau persoanelor care au devenit simboluri ale democraţiei, ale lumii libere. Sigur, au fost discursurile memorabile ale lui Churchill şi, dacă vă amintiţi, Tony Blair a ţinut un discurs foarte important, dar abia în al treilea mandat al lui!

Aţi păstrat aceste relaţii consolidate în mandatul de preşedinte?

(Zâmbeşte) Da! Da! 

"Eu veneam din mediul academic, intrasem în societatea civilă şi, din societate civilă, în politică. Acest tip era foarte rar şi era tipul de simbol pe care îl voiau americanii.''

„Eu şi Mandela l-am impresionat pe Clinton"

Când v-aţi întâlnit ultima oară cu Bill Clinton?

Cu preşedintele Clinton, m-am văzut anul acesta, cu ocazia a cinci ani de la aniversarea statului Muntenegru. Mai întâi a fost o recepţie, după aceea ne-am întâlnit cu Bill, el a ţinut discursul şi a plecat. Mi-a trimis, apoi, acasă, transcrierea discursului, cu mulţumiri. Deşi eu trebuia să-i mulţumesc lui. După aceea, seara, în fostul palat al reginei Serbiei şi a Muntenegrului, într-o zonă minunată, a avut loc un dineu. La dineul acela erau la masă - eu care, mă rog, eram agreat, în mod curios, de toată lumea - foştii preşedinţi ai Croaţiei, Sloveniei, Kosovo, primul-ministru al Serbiei, doi foşti preşedinţi ai Albaniei. Oameni care se luptaseră între ei! Au murit mii, zeci de mii de oameni şi acum puteau să discute între ei. Or, în acest discurs al lui, Clinton citează două personalităţi care l-au impresionat. Nu vorbeşte decât despre Mandela şi despre mine. Bineînţeles că discursul a fost public, s-a dat integral în presă. Se vede acolo că e vorba de poziţia României, despre România ca model de lansare a tinerilor...

1998, Bucureşti. Emil Constantinescu şi Bill Clinton îi salută pe români din Piaţa Universităţii 



Anii '96-2000 au rămas în istoria României drept perioada în care România a intrat, din nou, în graţiile Occidentului. Care a fost momentul decisiv?

După Summitul de la Madrid, din 1997, s-a dat o masă. Masa a fost, cum se dă, un dineu, cu membrii NATO şi cu invitaţi şi noi, din Parteneriatul pentru Pace. Au fost aici şi Jacques Chirac, şi Helmut Kohl - eu am stat lângă Kohl, că aşa m-au plasat. La masă, Kohl mi-a arătat ce-i scrisese Chirac pe hârtie să obţină pentru România, ca un compromis, pentru că Jacques se opusese lărgirii NATO dacă nu este inclusă şi România. Atunci s-a format acea echipă cu miniştri de Externe ai Germaniei şi Franţei, care au negociat prima poziţie a României pe lista de aderare. Tot la acest dineu, Clinton a spus că problemele NATO sunt de a menţine pacea în Europa Răsăriteană şi, dacă România şi Ungaria au reuşit să menţină pacea, de ce n-ar reuşi şi celelalte state. Ăsta a fost momentul în care România a devenit modelul pozitiv. Bineînţeles că tot eu i-am spus spus lui Clinton că, dacă tot suntem modelul pozitiv, acceptaţi dumneavoastră, SUA, ca modelul pozitiv să se prăbuşească financiar? Domnule preşedinte, nu trebuie să fie aici o concordanţă? A zis Bill: „Bine, rezolv problema".

România avea, totuşi, o imagine apropiată mai mult de Est.

Păi, dacă e să vorbim despre le contexte, lucrurile sunt ştiute, problema e că nimeni nu le pune cap la cap. Pe vremea în care lucram în think-tank-urile despre care vă spuneam, existau două ipoteze pentru securitatea europeană. Una pleca de la intenţia Rusiei de a recupera partea pierdută printr-o axă care să lege Moscova - Minsk - Kiev - Bucureşti - Belgrad. Eh, pe linia asta, Iliescu, în '95, a încheiat tratatul de prietenie cu Miloşevici, aşa cum a încheiat şi tratatul cu Rusia, amândouă prevăzând obligaţia ca niciuna din ţări să nu fie o bază de atac împotriva celeilalte şi la orice participare la un tratat internaţional trebuia să aibă acordul celeilalte! Deci România nu putea să intre în NATO dacă ruşii spuneau nu, sau dacă sârbii spuneau nu. Asta e ceva halucinant! Şi Iliescu a semnat asta, a fost la Miloşevici şi a semnat acolo. Iliescu a fost la criminal acasă!

Nu prea aţi respectat acest Tratat!

Păi, bineînţeles că eu n-am respectat Tratatul ăsta, l-am încălcat flagrant! Tratatele mai sunt făcute şi pentru a fi încălcate.

Credeţi că şi-au dat românii seama că a existat o coerenţă politică consolidată din timp sau este nevoie de o reevaluare?

Reevaluarea nu se poate face decât în urma unei analize obiective, bazată pe fapte. Eu mă mir că lumea nu percepe acum amploarea fantastică a sacrificiilor! Eu le ofer mereu câteva date de comparaţie. Lumea se gândeşte la rezerva Băncii Naţionale a României. Păi, rezerva BNR, când am preluat eu, era de 540 de milioane de dolari. Acum este de 35 miliarde de dolari! Lumea spune acum că e greu. Încep nostalgiile, dar înainte era infinit mai rău! Acum e inflaţia aproape 3%. Pe tot anul 97 a fost de 130%. Banii nu mai aveau valoare. Asta a fost prima măsură.

"Iliescu, în '95, a încheiat tratatul de prietenie cu Miloşevici. România nu putea să intre în NATO dacă sârbii spuneau nu. Asta e ceva halucinant! ''

„L-am făcut pe Kohl să plângă"

Spuneaţi că, în 1997, i-aţi cerut preşedintelui Clinton ajutorul financiar. Totuşi, în 1999, FMI a avertizat România că a intrat în incapacitate de plată.

Da, atunci l-am sunat pe Clinton direct. Aveam telefon direct, pe birou, montat de CIA. Era o linie specială protejată directă. Ne sfătuiam, vorbeam. Asta pleacă şi din fosta mea calitate de participant la think-tank-uri. SUA s-au folosit şi de dictatori corupţi şi de dictatori criminali. În momentul în care aveau o persoană care îi sprijinea din motive ideologice, dar care nu era coruptă, deci era curată, în momentul ăla, percepţia este alta. Eram foarte bine văzut! Şi liderii, uneori, au viziuni limitate. O altă conjunctură favorabilă a fost ţinuta ridicată a liderilor de tipul meu. Oameni cu care eu am avut relaţii, şi nu neapărat un shake-hand (n.r. - strângere de mână). Am fost atunci şi la Kohl, când l-am făcut să plângă şi am obţinut sprijinul Deuts­­­che Bank, pe care apoi Gerhard Schröder l-a păstrat.

16 decembrie 1997. Cancelarul Helmut Kohl îl primeşte pe Emil Constantinescu în Germania  Fotografii: arhivă personală

Cum l-aţi făcut pe Kohl să plângă?

E vorba de o întâlnire personală, pe care am avut-o în momentul în care România intrase într-un blocaj total, era un dezastru. Se speculase pe lira sterlină... Probleme! Chirac m-a învăţat să mă duc la Kohl. Am fost să-mi iau un premiu la Paris, de la Academia Franceză. Atunci, Chirac m-a invitat la o discuţie fără ambasador şi fără translator la Élysée de vreo oră şi jumătate. Mi-a zis Jacques: „Hai să ne spunem pe nume, să discutăm, să construim ceva împreună". El mi-a arătat pe biroul lui telefonul la care vorbeşte cu Clinton, pentru că noi credeam că sunt speculaţii. El avea acest telefon direct, mai ales că vorbeşte şi cu accent american. Mi-a zis: „Uite, îi dau telefon lui Kohl, dar el vorbeşte doar germana. Şi atunci trebuie să previi, ca să-şi aranjeze şi el o translatoare". Într-adevăr, am aranjat, Kohl m-a primit.

"Aveam telefon direct, pe birou, montat de CIA. Era o linie specială protejată directă. Ne sfătuiam, vorbeam.''

Cum aţi reuşit să-l sensibilizaţi? Care a fost strategia?

Totdeauna am constatat că impactul emoţional este cel mai important. Ideile sunt preluate numai dacă sunt precedate de un impact emoţional. Altfel, trec pe lângă tine. Cu Kohl, chiar dacă-l invitasem în Deltă - şi chiar ne-am întâlnit ulterior - am vorbit cu „dumneavoastră", nu cum vorbeam cu Jacques. „Domnule Cancelar - i-am zis -, eu azi noapte a trebuit să fac o alegere. Ce să citesc: dosarul pregătit de experţii mei pentru întâlnirea cu Domnia Voastră sau să citesc cartea pe care cei doi ziarişti au scris-o, biografia dumneavoastră. Am optat pentru carte. În această carte am reţinut două pasaje. Unul - cel al vizitei lui Gorbaciov în acest birou, în care l‑aţi dus la fereastră, i-aţi arătat Rinul şi i-aţi spus că trebuie făcută reunificarea Germaniei, iar Gorbaciov a spus că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. «Indiferent cât am încerca să-l blocăm, acest râu nu va curge niciodată într-o altă direcţie, oricâte stavile am stabili», i-aţi spus. Al doilea, după ce v-aţi dus în Caucaz şi aţi avut acea convorbire istorică, v-aţi întors în avion şi le-aţi spus ziariştilor că într-adevăr veţi reuşi să faceţi acest lucru. Acum, eu v-aş întreba, păstrând proporţiile, pentru că România nu-i Germania, dar mă aflu într-o situaţie dificilă: oamenii nu au încredere în noi că putem să schimbăm lucrurile, este o construcţie foarte dificilă în care vreau să schimb complet destinul României, care a fost orientat spre Est. Ce aţi face în locul meu, dacă aţi fi acum Emil Constantinescu?" El a stat puţin, s-a gândit şi a zis: „Aş cere ajutorul unui prieten". „Păi de asta sunt aici." S-a emoţionat şi mi-a spus: „Am să fiu sincer şi să-ţi spun că eu m-am hotărât să nu vin niciodată în România. Pe timpul lui Ceauşescu, am avut două experienţe în România: eram în negocierea germanilor contra bani. În vizita pe care am făcut-o, am fost condus pe un drum de munte şi, când mergeam pe şosea, la ieşirea din Bucureşti, noi mergeam cu maşinile de protecţie. Atunci a venit din sens opus cineva, l-au lovit şi l-au aruncat şi au continuat drumul. Eu am văzut şi am întrebat: «E un accident, nu ne oprim?» Ei au zis că nu. O ţară în care moartea unui om nu contează nu este o ţară cu care eu aş putea să construiesc o relaţie. Dar eu îmi ajut prietenii. Nu vom face public, nu aveţi niciun fel de obligaţie, dar, în momentele dificile, vom face să se ştie în zona bancară că Deutsche Bank este în spatele monedei voastre". Când a început mandatul de cancelar al lui Gerhard Schröder, la prima lui vizită a fost în România - după ce a discutat cu Radu Vasile despre fotbal, mă rog -, a venit la Cotroceni şi a avut loc discuţia oficială, după care ne-am retras într-o cameră. El vorbea engleză şi mi-a spus foarte simplu: „Germania va respecta înţelegerea".

"O conjunctură favorabilă - ţinuta liderilor de tipul meu. Oameni cu care eu am avut relaţii, şi nu un shake-hand.''

Cine v-a impresionat cel mai mult dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?

Havel. Când eram rectorul Universităţii, i-am propus să‑i dau titlul „Honoris Causa". Când a venit ultima dată aici (n.r. - 18 mai 2000), credea că eu candidez la preşedinţie. Era bolnav, din România a plecat direct la operaţie. El a venit pentru a transmite intelectualilor români susţinerea sa. L-am ţinut cu Nicolae Manolescu la mine acasă... Era vizită de stat, dar în locul dineului de la Cotroceni, i-am invitat la restaurant, la „Premiere". Am invitat-o şi pe Ana Blandiana, scriitori, artişti, dar nu am permis SPP-ului să intre. În sală, erau cei de la teatru care beau acolo, era Gheorghe Dinică, trăgea nişte şnaps. Ăia s-au trezit la un moment dat: «Uite-o pe Blandiana!» «Ăla nu e preşedintele?» «Şi Havel?!» Când am fost la Praga, în 1997, în vizită de stat, am rămas cu Havel şi cu soţia lui în birou. Au pregătit, aşa cum fac ei, o băutură din fructe, un fel de şnaps. Era ceva groaznic, dar l-am băut, dacă aşa se cade.



Papa Ioan Paul al II-lea?

E a doua persoană. În memoriile mele există un capitol, pe care l-am intitulat „Am întâlnit sfinţi". E vorba de Papa şi de Maica Tereza. Eu am simţit, în întâlnirile pe care le-am avut, că mă aflu în faţa unei persoane înnobilate prin suferinţă şi prin credinţă. Mă consider un om obişnuit care a trăit în împrejurări neobişnuite.

Vă consideraţi norocos?

Eu evit norocul. Pentru mine, norocul este o noţiune care nu există. Există destin. Consider că norocul este o formă caricaturală a destinului, o formă vulgară, la fel cum superstiţiile sunt o caricatură a credinţei. 

"În memoriile mele există un capitol, pe care l-am intitulat «Am întâlnit sfinţi». E vorba de Papa şi de Maica Tereza.''

"Consider că norocul e o formă caricaturală a destinului, o formă vulgară, la fel cum superstiţiile sunt o caricatură a credinţei.''

„În '94, am discutat 56 de minute cu Papa, la Vatican"

Cum l-aţi cunoscut pe Suveranul Pontif?

Am ajuns la Papa Ioan Paul al II-lea în 1994, la propunerea cardinalului Józef Glemp al Poloniei. Când a venit în România, invitat de către Patriarh, eram un simplu rector, dar a cerut să mă întâlnească. Cardinalul i-a spus Papei, când s-au întâlnit că „e un rector la Universitate în România, e o persoană interesantă, cred că ar trebui să-l întâlneşti". Şi am primit invitaţia de la Papa la rectorat. Am fost la Vatican, m-a primit secretarul Papei şi, când mă conducea, l-am întrebat cât durează un interviu. Durata obişnuită este de 5-10 minute, mi-a spus, dar Sanctitatea Sa hotărăşte. A debutat foarte interesant. Mi-a zis: „Am înţeles că vorbiţi franceza. Vom vorbi în franceză, penru că este limba mea de comunicare. Dar, apropo de Franţa, mi-am pus de multe ori această întrebare: De ce cultura franceză a câştigat atât de mult de la polonezi şi de la români? În cazul vostru, Brâncuşi, Cioran, Eliade..." Am stat aşa puţin, eram destul de emoţionat şi n-am răspuns. „Mi-am dat şi răspunsul, să-mi confirmi dacă e aşa" - a continuat. „Eu m-am gândit că ceea ce ne deosebeşte ne aseamănă, pentru că noi suntem un popor slav, construit şi educat în tradiţia romanică, şi voi sunteţi un popor romanic, care a trăit într-o lume slavă." Atunci i-am spus: „Da, arta se naşte din tensiune". Am discutat despre Piaţa Universităţii şi, după 10 minute - pusesem ceasul să nu mă uit ostentativ la el - m-am uitat la ceas. A pus mâna peste ceasul meu şi, până la urmă, a durat 56 de minute! Am rămas, evident, în contact.

9 mai 1999, Bucureşti. Papa Ioan Paul al II-lea discută cu Patriarhul Teoctist şi cu Emil Constantinescu Fotografii: arhiva personală



A fost apoi vizita Sanctităţii Sale.

Vizita Papei a fost după o lungă pregătire, pentru că era în cel mai prost context posibil. Abia în 2003, când mi-am scris memoriile, abia atunci mi-am dat seama, punându-le pe date şi făcând cronologia, că înainte de vizita Papei fusese prima mineriadă, fusese a doua mineriadă, fusese tentativa de înlăturare a mea prin mijloace democratice, s-a proclamat grevă generală a sindicatelor, grevă parlamentară şi a patronatelor. Atât de grăbiţi au fost, că au început greva duminica! Voiau să mă înlăture cu orice preţ înaintea intervenţiei în Iugoslavia.

În ciuda prezenţei României pe toate fronturile din Occident, situaţia în ţară era, totuşi, critică. Era foamete în ţară!

A fost o scenă când am mers în Bosnia să inspectez trupele noastre de acolo. Avionul cu care mergeam s-a defectat la Timişoara şi mi l-au trimis pe al doilea - că două erau! - în care am băgat şi toată presa. Avionul era ca de paraşutişti. Erau nişte bănci pe margine - aşa m-am deplasat eu, ca şef de stat, într-o altă ţară! Atunci am cerut Statelor Unite avioane Hercules. Le-am cerut fără să ne coste nimic! Sunt avioanele cu care transportăm şi acum trupe în Afghanistan.  Încă ceva: la Timişoara era, într-un bloc, centrul de observare aeriană. Eu l-am vizitat în calitate de preşedinte-comandant al Armatei. Am rămas stupefiat! Erau nişte oameni care manevrau poziţia avioanelor în spatele unor cearşafuri, manual. Numai din vest, pentru că noi eram atacaţi numai din vest, din est nu venea nimeni să ne atace. Puteau să localizeze un avion numai când ajungea în Carpaţii Orientali! Atunci am obţinut, la Baloteşti, un centru subteran, pe banii americanilor, evident, dar cu echipament de luptă franţuzesc.

Cum se explică acest succes?

Când reprezinţi o ţară şi nu vrei nimic pentru tine, atunci poţi să negociezi pentru ţara ta. Şi, dacă eşti principial, atunci poţi să negociezi foarte bine. Aşa am obţinut, la summitul OSCE, din 1999, de la Istanbul, retragerea trupelor din Transnistria. Nu s-a retras nimic, dar s-a putut încheia conferinţa. Am obţinut-o într-o convorbire în patru cu Boris Elţîn, Serghei Lavrov şi Petru Lucinschi. Era o tensiune extraordinară, dar, în final, argumentul lui Lucinschi a fost halucinant. Era 19 noiembrie şi a zis: „Azi e ziua lui Emil Ivanovici - că ei aşa vorbesc - şi eu i-am adus cadou şampanie de la celebra noastră vinărie din peşteră. Haideţi să luăm hotărârea". Lavrov spunea: „Nu, nu, nu". Lucinschi a spus: „Boris, dumneata hotărăşti". Şi Elţîn a zis „da" şi s-a deblocat conferinţa. Se pot întâmpla lucruri incredibile dacă există o relaţie de comunicare. 

Seniorul Coposu îl cunoştea pe Emil Constantinescu dinainte de a se întâlni



"Am obţinut, într-o convorbire în patru cu Boris Elţîn, Serghei Lavrov şi Petru Lucinschi, promisiunea retragerii trupelor ruseşti din Transnistria.''

„Cele mai îngrozitoare clipe din viaţa mea!"

Care e povestea cu avionul rusesc care a trecut prin spaţiul aerian al României?

Noi am creat atunci şi o cursă. Iniţial, am acceptat survolul, dar cu condiţia să nu fie două avioane în spaţiul românesc în acelaşi timp, la un interval mai mic de patru ore. Eram în maşină la Botoşani şi aveam staţia secretizată pe care o purta SPP-ul după mine. M-a sunat generalul Degeratu (n.r. - şeful Marelui Stat Major al Armatei) să-mi spună că a intrat al doilea avion în spaţiul aerian şi că al treilea este în Ucraina. Atunci i-am dat dispoziţie să anunţe pe şeful Statului Major al Armatei Ruse că anulez hotărârea de survol, iar Pleşu (n.r. - ministru de Externe) să-i scrie omologului său că se anulează. Să plece pe o cale diplomatică şi pe o cale militară. Partea a doua, care a fost cea mai riscantă: i-am spus lui Degeratu să ridice avioanele de la Buzău şi să flancheze cel de-al doilea avion şi să-l conducă, politicos, până la ieşirea din ţară. Au fost cele mai îngrozitoare clipe din viaţa mea! Au coborât avioanele la Craiova, că nu mai puteau zbura, iar de acolo au plecat alte avioane, care l-au condus pe cel rusesc până la ieşirea din ţară.

Cum au reacţionat ruşii?

Într-un mod de necrezut aproape, şeful Statului Major al Armatei Ruse a dat ordin şi a întors al treilea avion din Ucraina înapoi la Moscova. Am ajuns, între timp, la Iaşi, şi m-am dus să vorbesc la linia secretă obişnuită, că înainte tot opream la marginea drumului. Mircea Chelaru era şeful Corpului 10 de Armată. El mi-a spus: „Ştiţi ce zi este astăzi, domnule preşedinte? Se împlinesc, fix în această zi, 59 ani de la acceptarea ultimatului de cedare a Basarabiei şi de retragere a trupelor!". În aceste condiţii, comportarea ruşilor a fost o surpriză fantastică. La două săptămâni, la summitul de la Salzburg al şefilor de stat din Europa Centrală, premierul rus Serghei Stepaşin şi-a cerut scuze în faţa presei. A şi spus: „Am venit să-l cunosc pe preşedintele Constantinescu". Nu uitaţi că era fostul director al KGB şi era văzut ca viitorul preşedinte al Rusiei. Asta este istoria, domnilor.

O Românie foarte vulnerabilă

Emil Constantinescu spune că momentele în care avionul rusesc a survolat România au reprezentat „cele mai îngrozitoare clipe" din viaţa sa, în contextul în care ţara se afla o într-o poziţie foarte vulnerabilă. Deşi viziunea prooccidentală fusese consimţită în birourile Cotrocenilor, România nu făcea parte, formal, nici din structurile Organizaţiei Nord-Atlantice, nici din Uniunea Europeană.

În plus, tulburătorul eveniment avea loc într-o perioadă în care românii abia făceau faţă unei crize economice apăsătoare. Vă amintiţi, poate, de eforturile liderilor politici de a-i opri pe cei peste 15.000 de mineri care voiau să planteze, iar, panseluţe în Capitală. Au mai fost, pe rând, falimente ale unor importante bănci din România, ameninţări regulate cu intrarea ţării în incapacitate de plată şi inflaţia galopantă. În acest mediu, în care singura statistică ce nu fluctua se referea la românii care plecau peste hotare, minima stabilitate economică şi politică a României putea fi, oricând, intimidată hotărâtor de orice intervenţie străină.

„Contractul meu a fost cu istoria"

De ce aţi hotărât să nu mai candidaţi, în 2000?

În ceea ce priveşte momentul Kosovo sau momentul renunţării de a candida la al doilea mandat, astea erau lucruri care făceau parte din proiectul meu politic. Sunt lucruri pe care le-am acceptat din prima zi a mandatului. Că nu le-am comunicat, ăsta nu era interesul general. Nu poţi să anunţi din prima zi. Spre deosebire de ceilalţi, cunoşteam proiectul zonei, proiectul mondial, proiectul Statelor Unite. Când am fost în prima mea vizită în Parlamentul European şi am anunţat reformele pe care le voi face, toţi au fost sceptici. M-au întrebat ce voi face în al doilea mandat şi le-am spus: „Nu va fi un al doilea mandat". Ei sunt obsedaţi toţi, în lumea politică, de al doilea mandat. Le-am spus: „Contractul meu nu este cu politica, ci cu istoria". Erau cuvinte mari, dar asta s-a întâmplat.

Credeţi că aţi respectat testamentul politic al lui Corneliu Coposu?

Testamentul politic al lui Coposu a fost discuţia lui cu mine. Ion Diaconescu, Bani Ghica şi cu mine am ştiut. El mi-a spus: „Asta-ţi las, să ajungi la putere, că dacă nu ajungi la putere nu vom schimba nimic şi România va fi distrusă de comunişti şi de securişti". Ăsta a fost testamentul.

Pe Coposu cum l-aţi cunoscut?

La Facultatea de Matematică. M-au rugat studenţii să invităm personalităţi. Liga Studenţilor l-a contactat, iar eu făceam oficiul de gazdă. După aceea, am discutat mai multe. El ştia mai multe despre mine. Aveau şi ei, ţărăniştii, serviciul lor de informaţii paralel. Acum, pe altă linie mă mai cunoştea Bani Ghica, cel mai aproiat de Coposu. În plus, în localitatea Brădet (Covasna), unde am crescut, am fost educat de către preotul Victor Popescu, care era văr cu Toma Arnăuţoiu şi participa la rezistenţa din munţi. El a fost în celulă cu Coposu. Şi unchiul meu la fel, dar eu am aflat lucrurile astea de la „Senior", de la Coposu.

Cum v-aţi apropiat?

Piteştiul a fost oraş de domiciliu obligatoriu. Toţi cei care au fost moşieri sau au făcut parte din vechea aristocraţie, care erau măturaţi, au fost trimişi la Piteşti. La Piteşti, n-o cunoşteau decât pe bunica mea, care era franţuzoaică. După ce terminau serviciul de salahori la teatru, cu demnitatea pe care o aveau, spălau hainele alea care se rupseseră şi veneau la bunica mea să vorbească franceză şi să bea o cafea. Eram şi eu mic în vremea aia, dar aşa am apucat să cunosc această lume. Toţi aveau doctorate la Paris.

M-am format în artă cu Micaela Eleutheriade, nepoata lui Gheorghe Tattarescu, care expusese la Luvru, cu Cantacuzino, care erau apropiaţii lui Coposu, cu familia Ghica. Ei mă cunoşteau. Pe bunica o vizitau generalul Pleniceanu, generalul Sănătescu. Era elita Armatei. Am avut în familie şi o elită culturală.

"Testamentul politic al lui Coposu a fost discuţia lui cu mine. Ion Diaconescu, Bani Ghica şi cu mine am ştiut. ''

citeste totul despre: