Rusia

Înainte de a comenta, în articolul de săptămâna viitoare, recenta vizită a Patriarhului Chiril în Republica Moldova, cred că ar fi util să ne oprim asupra profilului Rusiei de azi. Pentru că nu există o mai mare necunoscută decât marele nostru vecin de la Est. Sentimentele antiruseşti nu pot ascunde, în fapt, ignoranţa.

Încercând să aruncăm o privire sintetică asupra istoriei ruseşti a ultimelor trei secole încoace, mai precis: de la Petru cel Mare (1672-1725), imensa ţară dintre Europa şi Asia a trecut prin două mari proiecte de modernizare forţată, orientate însă total opus: cel petrinian propriu-zis, bazat pe imitarea Vestului, şi cel bolşevic, bazat pe contestarea virulentă a societăţii occidentale capitaliste. Iată că, odată cu postcomunismul, se pune problema unui al treilea proiect de ţară, pentru moment departe de a fi încheiat, oscilând puternic între pro şi contra. Dilema specific naţional (care?) versus democratizare şi liberalizare (cum?), slavofilism (de ce fel?) versus occidentalism (cât din acesta?), este definitorie pentru actualul efort.

Dintr-o astfel de poziţie, deosebit de incomodă, este greu să ieşi doar prin formula rupturii totale cu trecutul sau prin cea a livrării necondiţionate ideii de progres, de viitor. Rusia este de aceea dominată în continuare de o serie de paradoxuri şi contradicţii, unele mai dramatice decât altele: ţară postcomunistă dar nu şi anticomunistă; post-totalitară dar nu şi democratică; condusă autoritar dar nu şi după normele statului de drept; parte a jocului economic internaţional dar captivă unei oligarhii locale care sufocă spiritul anteprenorial autentic; trăind covârşitor pe seama resurselor naturale dar fără să încurajeze resursele umane.

Rusia este o ţară majoritar ortodoxă, la nivel declarativ, dar şi masiv necatehizată; a plătit un preţ uriaş pe durata comunismului, renaşterea ei fiind însă pe măsură; scena multor curente pseudo-religioase, de la cele apocaliptice la unele sataniste, şi ţinta organizaţiilor misionare de tot felul; cu una dintre cele mai mari armate dar şi cu o populaţie în continuă diminuare, aparent stabilă în centru dar măcinată pe margini, fenomenul de ocupare masivă a imenselor suprafeţe ale Siberiei de către chinezi fiind doar un exemplu dintre multe altele care atestă neputinţa vocaţiei imperiale de a se traduce printr-o politică inteligentă de integrare.

În puţine cuvinte, Rusia postcomunistă se află într-o fază de reorientare fundamentală, cadrele sale mentale şi culturale mişcându-se furtunos între premodernitatea romantică („sfânta Rusie”) şi antimodernitatea agresivă („mare putere”). Am putea spune că o bună parte a fascinaţiei pe care Rusia o exercită fără întrerupere asupra mediilor academice occidentale se datorează tocmai acestei tensiuni de proporţii, teama şi curiozitatea unindu-se într-un autentic sentiment „rusesc”.