Lecţie de realpolitik cu Putin şi Netanyahu

Lecţie de realpolitik cu Putin şi Netanyahu

Ppreşedintele rus Vladimir Putin şi premierul israelian Benjamin Netanyahu s-au întâlnit de opt ori în ultimii doi ani

Chiar în momentul când Donald Trump anunţa că SUA se retrag din acordul nuclear cu Iranul, iar Israelul lovea bazele iraniene din Siria, premierul israelian Benjamin Netanyahu participa, alături de preşedintele rus Vladimir Putin, la festivităţile prilejuite de Ziua Victoriei de la Moscova.

Ştiri pe aceeaşi temă

În timpul vizitei sale la Moscova, premierul israelian Benjamin Netanyahu, a apărat dreptul ţării sale de a interveni împotriva intereselor iraniene pe teritoriul sirian. Chiar dacă relaţiile Israelului cu Statele Unite sunt excepţionale, Benjamin Netanyahu s-a întâlnit mai des cu Vladimir Putin decât cu Donald Trump în 2017, scrie Slate.
 
Îngrijorări comune privind influenţa iraniană
 
Pe timpul întâlnirii sale cu liderul de la Kremlin, Netanyahu a reafirmat importanţa „unei coordonări continue“ între militarii israelieni şi ruşi.  Adevărul este că ruşii nu sunt prieteni ai ayatollahilor. Ei sunt îngrijoraţi de influenţa tot mai mare în regiune a iranienilor, perturbând implantarea Moscovei în Orientul Mijlociu. 
 
Iranieii, prezenţi în Irak şi întăriţi în Liban, după ce Hezbollahul iranian tocmai a câştigat o mare victorie în alegerile parlamentare –sunt greu de manevrat de către ruşi. Moscova crede că Teheranul nu o ajută în mod serios să promoveze o soluţie politică în Siria.
 
Astfel, a fost stabilită o anumită complicitate între Putin şi Netanyahu pentru a garanta un echilibru între Iran, a cărui prezenţă este tolerată în Siria, şi Israelul care a primit autorizaţie de la ruşi să distrugă rachetele iraniene - cu condiţia ca trupele lui Bashar al-Assad să nu fie atacate de avioanele de luptă israeliene, iar regimul sirian să nu fie  ameninţat. Această strategie a fost discutată şi dezvoltată în timpul vizitelor periodice ale Netanyahu la Kremlin, opt întâlniri în ultimii doi ani.
 
Indiferenţa Rusiei faţă de loviturile israeliene
 
Rusia a supravegheat intervenţia israelienă, dar nu a intervenit pentru că obiectivele sale nu erau vizate baza navală din portul tartus şi baza aeriană de la Hmeimim, la sud-est de Latakia .  Ruşii sunt acum convinşi că odată ce revolta împotriva lui al-Assad a fost potolită, prezenţa iraniană nu mai este necesară, ba chiar îi încurcă.
 
Putin îşi urmăreşte interesele pe termen lung. Relaţiile bune dintre Netanyahu şi Trump îi dau primului-ministru israelian un rol de mediere în rezolvarea conflictului sirian, prezervând atât interesele americane, cât şi pe cele ruseşti. În schimb, Putin poate neutraliza atitudinea agresivă a Iranului şi a Hezbollahului în Paltoul Golan.
 
Loviturile israeliene asupra poziţiilor iraniene din Siria, având numele de cod „Castelul de Cărţi“, au fost asumate de Israel. Timp de nouăzeci de minute, douăzeci şi opt de avioane de luptă israeliene au tras 60 de rachete, sub privirile indiferente ale Rusiei. Potrivit experţilor militari, Iranul şi-a pierdut mai mult de jumătate din capacităţile sale militare în Siria. 
 
Într-o mişcare neobişnuită, Tsahal, armata israeliană, a difuzat imagini aeriene cu obiectivele iraniene lovite de către aviaţia israeliană. Aceasta a fost cea mai mare operaţiune israeliană de la Războiul de Iom Kipur din 1973 . Atunci depozitele iraniene de rachete au fost distruse şi, în acelaşi timp, unităţile de elită Al-Quds ale Gardienilor Revoluţiei au suferit  pierderi umane şi materiale grele la al-Kiswah, aminteşte Slate.
 
Moscova nu mai vinde sistemul antirachetă S-300 Teheranului
 
Premierul israelian a mai repurtat un succes: Moscova a anunţat că renunţă la vânzarea către Iran a celei mai recente versiuni a sistemului antirachetă sol-aer S-300.
 
Avioanele de luptă israeliene vor continua, prin urmare, să se bucure de libertatea de mişcare pe cerul libanez şi sirian, în absenţa unui sistem eficient de protejare a obiectivelor strategice de bombardamentele masive realizate prin intermediul avioanelor de luptă, rachetelor de croazieră sau rachetelor balistice tactice.
 
Cu câteva zile mai înainte, după loviturile americano-franceze din Siria, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, declara că Rusia nu are nici o obligaţie morală să  nu mai livreze sistemele anti-rachetă.
 
Sistemul S-300, montat pe camioane, este conceput pentru a lovi avioane şi rachete balistice cu rază scurtă şi medie de acţiune,  un pericol real pentru forţele aeriene israeliene.
 
Interesele comune şi realpolitik
 
Apropierea dintre Rusia şi Israel, eminamente pragmatică şi plină de paradoxuri, avantajează întoarcerea Rusiei pe scena Orientului Mijlociu. Cele două ţări au interese comune în comerţ, turism, relaţii interculturale - de la instalarea a mai mult de un milion de ruşi în Israel, dar şi în ceea ce priveşte cooperarea pentru contracararea islamismului.
 
Paradoxul este că Putin are relaţii bune cu duşmanii juraţi ai Israel, Iran, Siria, Hamas şi Hezbollah. Dar Netanyahu are nevoie de Putin nu numai pentru comerţ, ci mai ales pentru a evita vânzarea de arme şi rachete ruseşti către duşmanii săi. Pentru Israel, aceasta este o chestiune de siguranţă naţională şi de supravieţuire - de fapt, realpolitik. 
 
Între altele  Rusia este interesată şi de transferul de tehnologie israeliană militară de ultimă generaţie. Apropierea dintre Rusia şi Israel se datorează, de asemenea, creşterii islamismului şi internaţionalizării jihadului, o provocare majoră pentru securitatea naţională a celor două ţări. Ştrangularea islamismului, care afectează anumite regiuni ruseşti cu o populaţie musulmană numeroasă , este una dintre axele politicii ruse din Orientul Mijlociu.
 
Putin şi Netanyahu au stabilit relaţii de afaceri pragmatice şi diplomatice, din oportunismul militar pur. Fondate pe probleme legate de securitatea naţională şi influenţa politică în Orientul Mijlociu, aceste relaţii fragile şi imprevizibile rămân de interes pentru ambele ţări. După cum scria Bertrand Badie: „Este o lege banală a relaţiilor internaţionale; între state, există întotdeauna un minim de complicitate în măsura în care există întotdeauna ceva interese comune“, concluzionează Slate.
citeste totul despre: