Visând la femei cu părul mângâiat de soare…

Simbol al luptei pentru drepturile femeilor, apoi o sărbătoare a mamelor din fostul bloc sovietic, Ziua de 8 martie a devenit în prezent, cel puţin în România, un pretext de voie bună alcoolizată. În societatea franceză, aceeaşi zi are alte conotaţii care, datorită multiculturalismului ambiant merită reflecţii serioase. Între burqa şi Femen, identitatea femeii moderne ridică multe semne de întrebare…

În anii trecuţi, am preferat să sărbătoresc pe acest blog Ziua de 8 martie, creionând cu emoţie portretul câtorva artiste care au marcat nu numai istoria artei, ci şi identitatea şi rolurile pe care le-au împlinit femeile de-a lungul timpului. Iar realitatea complexă, chiar antagonică a prezenţei femeii în cadrul societăţii franceze m-am hotărât ca de această dată să abordez un subiect care mă intrigă şi mă fascinează, deopotrivă: statutul şi rolul femeii în islam şi perpetuarea acestui model identitar în societăţile democratice. A fascina în sensul de a căuta să înţeleg nu numai diferenţele, atât de mari, dintre femeile din Occident şi cele din ţările arabo-musulmane, cât mai ales motivul pentru care, cele din urmă ajungând, din fericire cred eu, să trăiască în ţări unde femeile au toate drepturile posibile, preferă să rămână prizoniere ale unor tradiţii arhaice.

Evident că există o mare presiune din partea familiei şi a anturajului, presiune care se poate traduce prin ameninţări cu moartea, violenţe fizice şi repudierea celor care nu se supun unui cod complex de tradiţii şi reguli imposibil de înţeles de către noi, femeile, care ne-am născut şi am crescut în societăţi unde egalitatea între sexe, cu excepţiile de rigoare, este o realitate. Aşa cum şi agresarea sexuală a numeroase femei în noaptea de Revelion în oraşul Köln, dar şi în alte ţări din Europa, este tot o realitate care în mod nefericit, chiar sumbru, marchează Ziua de 8 martie a anului de graţie 2016.

Nu mă voi năpusti cu prejudecăţile la beregata făptaşilor despre care ştim totuşi că provin din lumea arabă şi din Nordul Africii, dar cred că este de datoria noastră a femeilor de pretutindeni să denunţăm şi să vorbim răspicat despre aceste atrocităţi care se pot repeta, de acum înainte, în orice alt oraş din Europa. Deoarece, imediat după incidentele petrecute în Germania, jurnalistul algerian Kamel Daoud, căruia i-am dedicat un articol special aici ,a îndrăznit să scrie în ziarul Le Monde că "sexul este cea mai mare mizerie din lumea lui Allah", acesta a devenit (culmea!) ţinta unei adevărate fatwa mediatice în Franţa. Jurnalistul a îndrăznit să denunţe raportul patologic pe care societăţile musulmane tradiţionaliste îl cultivă cu atâta ferocitate faţă de femei şi faptul că o dată cu fenomenul migraţiei, acest raport patologic şi consecinţele sale vor fi tot mai vizibile în societăţile occidentale. Curajosul scriitor a lansat ideea unei convertiri, în sensul în care, aşa-zişii stăpâni ai mentalităţilor arhaice din lumea musulmană să înceapă să-şi schimbe viziunea asupra femeii şi să o trateze cu respect. Acelaşi sfat l-a adresat şi noilor veniţi care, într-un timp atât de scurt, au reuşit totuşi să cutremure opinia publică europeană. Iar a cutremura este un verb cât se poate de potrivit pentru această situaţie despre care presa, sub diferite presiuni politice, nu a vorbit suficient. Trist!!! A arunca gunoiul sub preş cu riscul de a-ţi murdări membrii propriei familii, este o laşitate şi un gest iresponsabil care va fi taxat cu ocazia următoarelor alegeri. Dar asta este o altă discuţie…

Revenind la gândurile care mă frământă, sunt întrutotul de acord cu afirmaţiile lui Kamel Daoud care ne-a prevenit într-un fel de pericolul instaurării chiar în sânul societăţilor occidentale, a unui model identitar care nu respectă statutul şi drepturile femeilor. Îmi veţi spune că această realitate este deja vizibilă în multe dintre oraşele europene şi nu vă voi contrazice. Dimpotrivă, mă voi revolta, mai ales că Franţa, în acest moment poate fi considerată ţara extremelor feminine. Pe de o parte, istericele seminude de la Femen care se dezlănţuiesc grotesc mai ales prin biserici, fără nicio repercusiune din partea justiţiei, iar pe altă parte acele femei, tot mai multe, care resping stilul de viaţă occidental, alegând să-şi ascundă chipul în spatele acelui voal odios numit niqab, prin care lumea se vede doar printr-o crestătură. Cel puţin în Île-de-France, regiune în care trăiesc şi asist la astfel de scene, prezenţa acestor apariţii fantomatice este ceva obişnuit, în ciuda unei legi speciale care din anul 2010 interzice purtarea voalului islamic integral în spaţiile publice. Şi, totuşi, legea lui Allah este mai presus de orice lege pământească…, aşa cum răspund în faţa poliţiştilor multe dintre cele care se ascund în aceste cuşti vestimentare.

Sunt de acord să respectăm tradiţiile celor de lângă noi, dar trebuie să recunoaştem că unele modele culturale calcă în picioare demnitatea umană. Aşa cum spunea şi Nicolas Sarkozy cu ocazia promulgării acestei legi atât de controversate: „voalul nu este un simbol religios, ci un simbol al subjugării“.

Evident că statutul femeii în islam este un domeniu prea vast de discuţie pentru a fi clarificat într-un text de câteva rânduri, dar cred că este un subiect care pe viitor trebuie abordat cu multă luciditate în societăţile occidentale unde, în ultima vreme, se vorbeşte atât de des de un şoc al culturilor. Ziua de 8 martie este un bun prilej pentru a medita la statul femeilor din lumea arabo-musulmană, la modul în care se pot adapta stilului de viaţă occidental afectat la rândul său de numeroase schimbări ideologice şi de mentalitate, dar şi o ocazie de a reflecta la duritatea vieţii acelor femei, victime ale unui fundamentalism care le anulează orice fel de libertate de exprimare. Îngropate de vii, acestea trăiesc de fapt într-o cuşcă, aşa cum remarca o veche luptătoare pentru drepturile femeilor din Tunisia, care spunea că într-o astfel de lume o femeie nu face decât două drumuri în viaţă: de la părinţi la casa soţului şi apoi la cimitir.

Lipsite de identitate, rupte de societate, considerate inferioare bărbatului din toate punctele de vedere, fizic, intelectual, emoţional şi moral, o parte din femeile din lumea arabo-musulmană sunt şi în prezent schimonosite de cerinţe religioase şi culturale absurde, incompatibile cu valorile democratice din societăţile occidentale. Înainte de a vorbi despre un şoc al civilizaţiilor, cred că ar trebuie să discutăm mai întâi despre mentalităţile noilor veniţi şi contrastul dintre viziunea noastră europeană, creştină, umanistă despre viaţă şi o lege precum Şaria care nu ţine cont de demnitatea umană, în special cea a femeilor. Din nefericire, chiar şi într-o ţară atât de civilizată precum Franţa, putem remarca atitudinea binevoitoare a unor politicieni faţă de un islam care consideră femeia o fiinţă inferioară, lipsită de drepturi. Văzând atâtea femei care, în numele nu ştiu cărui cod al onoarei şi al ruşinii, inventat special de misogini pentru a le domina, îşi îngroapă feminitatea în cuştile unor veşminte sumbre, asist neputincioasă la o situaţie care se degradează pe zi ce trece. Ostilitatea acestor fundamentalişti faţă de frumuseţea umană are consecinţe extrem de grave nu numai asupra trupului şi spiritului (se spune că din cauza lipsei de soare, femeile care au tot trupul acoperit îşi pierd părul, le cad dinţii, se urâţesc…), ci şi asupra culturii, a muzicii, a creaţiei artistice în general.

În faţa unor astfel de mentalităţi retrograde, lipsite de orice respect faţă de demnitatea umană şi în special, de cea a femeilor, nu trebuie să rămânem pasivi. Evident nu voi pleda pentru o interferare abuzivă în modul lor de viaţă, dar nici nu voi tolera acceptarea promovării unor tradiţii tribale, doar pentru a păstra pacea socială.

Atunci când în Franţa s-a promulgat legea care interzice purtarea voalului integral în public, presa saudită s-a inflamat cerând respectarea tradiţiilor şi a intimităţii oamenilor. Dar când tradiţia este sinonimă cu excizii, violuri, agresiuni fizice, lapidări, torturi, sclavagism sexual şi anularea celor mai elementare drepturi, atunci am tot dreptul să critic şi să mă opun acestei viziuni absurde asupra vieţii, mai ales când tinde să devină o normalitate şi în lumea în care trăiesc.

Deci, anul acesta, de 8 martie mă voi gândi la toate femeile care, spre deosebire de mine, nu pot simţi micile bucurii ale vieţii, nu se pot plimba singure într-un parc, nu pot simţi valurile mării pe trupul cald, nu pot cânta la pian sau nu pot citi poezii de dragoste, visând că într-o zi poate soarele le va mângâia şi lor părul dansând în adierea vântului… Vântul libertăţii şi al egalităţii de şanse!