Republica, reinventată de francezi

Astăzi se alege urmaşul lui Chirac. Franţa alege între candidatul stângii şi cel al dreptei, continuând un lung şi tumultuos şir de evenimente care au schimbat lumea Turul politic al

Astăzi se alege urmaşul lui Chirac. Franţa alege între candidatul stângii şi cel al dreptei, continuând un lung şi tumultuos şir de evenimente care au schimbat lumea

Turul politic al Franţei a ajuns acum la ultima cursă. Dintre cei 12 concurenţi care au luat iniţial startul în cadrul alegerilor prezidenţiale, în turul doi s-au calificat numai Nicolas Sarkozy şi Segolene Royal. Astăzi, francezii sunt chemaţi la urne pentru a decide care dintre ei doi îl va înlocui pe Jacques Chirac, la Palatul Elysee.

mbii fac parte din noua generaţie de politicieni ai Republicii Franceze şi fiecare a fost propulsat în politică de un preşedinte: Sarkozy a fost protejatul lui Chirac, iar Segolene Royal a fost favorita lui Francois Mitterand.

În mod ironic, platformele lor politice nu prea sunt în concordanţă cu taberele care îi susţin. Sego, care îi reprezintă pe socialişti, promovează o politică semiconservatoare, în timp ce Sarko, omul conservatorilor, vorbeşte despre dinamizarea politicii franceze. În cinci săptămâni de campanie electorală, francezii au avut însă timp să-şi facă o părere. Azi nu mai putem spune decât că "les jeux sont faits". De mâine, Republica Franceză va avea un nou preşedinte. Dar, care este povestea republicii?

Căderea Bastiliei a declanşat schimbarea lumii

Apărută ca o formă de guvernământ care a respins monarhia, republica a fost reinventată de poporul francez, care s-a revoltat, în 1789, împotriva privilegiilor feudale. Lucrările iluminiştilor Voltaire, Diderot şi Rousseau au deschis ochii maselor asupra abuzurilor comise de nobili şi funcţionari, iar seceta din acel an a pus paie pe focul mocnit al revoluţiei. Regele Ludovic al XVI-lea, rămas fără bani, a convocat Adunarea Stărilor Generale, sperând că va obţine dreptul de a solicita noi taxe. Dar n-a fost aşa!

Primele două stări reprezentau nobilii şi preoţimea, în timp ce starea a treia, care avea de două ori mai mulţi deputaţi decât celelalte două, reprezenta restul poporului şi era alcătuită din intelectuali ai clasei de mijloc. Aceştia au înţeles imediat că un vot individual le-ar da câştig de cauză şi au cerut schimbări de substanţă ale societăţii. Cererile le-au fost refuzate. Atunci, membrii Stării a treia s-au instalat în sala jocurilor şi au jurat că nu vor pleca din Palatul Versailles până când nu se va vota o nouă Constituţie. După câteva săptămâni, regele le-a cerut şi celorlalte două stări să participe la şedinţe, ca să grăbească deciziile. Preventiv, el a chemat însă armata la porţile Parisului. De teama atacului, populaţia săracă a capitalei a început să-şi facă provizii de hrană şi armament. Cineva a spus că în închisoarea Bastiliei se află arme şi muniţie. Imediat, parizienii au atacat Bastilia (unde nu mai era niciun deţinut) şi s-au înarmat, hotărâţi să apere drepturile "celor mulţi". Era ziua de 14 iulie, 1789. Atunci a început căderea lumii feudale.

Prima republică Franceză

Entuziasmul pentru schimbările politice a scos poporul în stradă. Regele, nemaifiind sigur pe loialitatea armatei, a acceptat formal să-şi împartă puterea cu poporul. Atunci a fost scrisă "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", prin care s-au definit drepturile individului, independent de originea lui socială. Privilegiile nobililor au dispărut printr-o singură frază: "Oamenii se nasc liberi şi trebuie să rămână liberi şi să se bucure de drepturi egale". Cum prima versiune a declaraţiei fusese redactată de marchizul de Lafayette, iar proiectul de separare a puterilor în stat era propunerea unui alt nobil, baronul de Montesquieu, revoluţionarii au cerut părerea ambasadorului Statelor Unite la Paris, nimeni altul decât Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de Independenţă. Acesta a certificat corectitudinea textului şi actul a fost votat la 26 august 1789.

Poporul francez obţinuse tot ce era mai important şi revoluţia s-ar fi putut opri aici. Dar nobilimea a emigrat în ţările vecine şi a început să comploteze. Regele a fost prins când încerca să părăsească Franţa şi a fost adus sub escortă la Paris. În 1792, când Austria şi Prusia au atacat Franţa, răbdarea poporului a ajuns la capăt. A izbucnit o panică imensă şi orice "suspect" era imediat acuzat de trădare. Capetele au căzut pe rând sub noul instrument de execuţie, ghilotina. Însuşi regele şi soţia sa, Maria Antoaneta, au fost decapitaţi. Şi, ca să fie sigur că nicio monarhie nu-i va mai ataca vreodată drepturile obţinute, poporul francez a decis să-şi exporte revoluţia.

Napoleon, înger şi demon republican

Au urmat victoriile armatei franceze pe toate fronturile Europei de Vest. Soldaţii francezi au luptat în Câmpia Germană, Elveţia şi Italia, instaurând republici pe teritoriile ocupate. Victoriile cele mai strălucitoare le-a obţinut tânărul general Napoleon Bonaparte, în Italia. Acesta, aflând că, din cauza lipsei de organizare, o criză politică era pe cale să izbucnească în Franţa, s-a întors la Paris şi a preluat conducerea ţării. El a remodelat forţat toate instituţiile, iar modificările lui s-au simţit până în secolul XX. Încercând să apere drepturile câştigate, Napoleon s-a trezit însă că lupta pe prea multe fronturi. În plan extern avea de înfruntat neîncetate războaie, declanşate de rudele regaliştilor francezi emigraţi. În interior nu existau instituţii şi oameni capabili să organizeze tânăra republică. Erau necesare reforme în învăţământ, în finanţe şi în administraţie. Căutând o soluţie, Napoleon decis să renunţe la formă şi să păstreze fondul. În 1804, el s-a autoproclamat împărat şi a întemeiat o nouă aristocraţie, numindu-i pe membrii familiei sale drept regi în ţările cucerite. În acest fel, drepturile popoarelor eliberate rămâneau valabile, dar forma de guvernământ republicană a decedat. În 1815, după bătălia de la Waterloo, Napoleon a pierdut totul, iar în 1821 a murit. La Paris a domnit haosul mai mult de un deceniu. Noul rege, Ludovic Filip, şi-a recăpătat tronul abia în 1830.

Încă patru republici, până în zilele noastre

Ca să învingă definitiv monarhia, poporul francez mai avea de luptat. În anul 1848, un nou val revoluţionar avea să înfierbânte spiritele Europei. Parisul a alungat din nou regele şi a instaurat a doua republică. Aceasta avea să supravieţuiască numai până în anul 1852, când Ludovic Napoleon Bonaparte avea să proclame al doilea imperiu. În anul 1870, când noul împărat avea să fie învins de Prusia, regimul său a fost înlocuit de a Treia Republică. Aceasta avea să fie mai longevivă, întrucât s-a compromis abia în iunie 1940, când liderii politici francezi au refuzat oferta lui Churchill şi au decis să semneze armistiţiul de la Compiegne, cedând în faţa Germaniei. Franţa a fost atunci divizată. O parte din armată s-a refugiat în Marea Britanie, sub conducerea generalului De Gaulle, o parte a colaborat cu nemţii, iar restul a format temuta Rezistenţă. După război, Franţa a instaurat a Patra Republică. Dar nici aceasta nu avea să reziste, din cauza presiunilor venite din colonii. Întâi Indochina şi apoi Algeria au provocat sângeroase războaie coloniale, soldate cu pierderea acestor teritorii. Abia în 1958 avea să se nască a Cincea Republică Franceză, sub conducerea generalului Charles de Gaulle, care a dăinut până astăzi.

Arcul de Triumf, simbolul Franţei

Puţini ştiu că Arcul de Triumf a fost comandat de Napoleon, în februarie 1806, în cinstea armatelor franceze revoluţionare. În anul 1915, când marele general a fost învins, arcul său avea numai 19 metri înălţime (din cei 49 pe care îi măsoară astăzi) şi părea compromis pe vecie. Totuşi, regele Ludovic Filip, convins de ofiţerii săi că Napoleon a fost un mare comandant, a acceptat să continue construcţia, cu condiţia să fie dedicat şi imperiului. Edificiul, plasat în Place de L'Etoile, a fost terminat în anul 1830 şi a fost botezat "Arcul de Triumf, dedicat armatei revoluţionare şi imperiului". Pe cele patru faţade ale sale sunt patru basoreliefuri simbolice: "Plecarea voluntarilor", dedicat militarilor francezi care au luptat pentru eliberarea popoarelor, "Triumful împăratului", "Rezistenţa în lupta pentru dreptate" şi "Pacea".

Pe interior sunt gravate numele generalilor şi bătăliilor câştigate de francezi. Şi, pentru ca el să devină un simbol complet al Franţei, în anul 1920, sub arc a fost înmormântat un erou necunoscut, la căpătâiul căruia arde o flacără. Opt trupuri, ale unor soldaţi francezi neidentificaţi, ucişi în Primul Război Mondial, au fost aduse în coşciuge identice în faţa unui copil orfan. Tatăl acestuia murise şi el în război. Copilul a depus un buchet de flori pe unul dintre ele şi acela a devenit Eroul Necunoscut al Franţei, care este înmormântat chiar sub Arcul de Triumf. În plus, sub terasa arcului, într-un mic muzeu au fost expuse fotografii şi documente ce ilustrează diverse momente importante ale istoriei Republicii Franceze, precum readucerea în Franţa a urnei cu cenuşa lui Napoleon sau omagiul generalului De Gaulle la mormântul eroului necunoscut. Flacăra de sub arc se aprinde în fiecare seară la ora 18.30, după un ritual iniţiat în anul 1923 de către membrii unui Comitet al Flăcării.