Piaţa Taksim vs. Piaţa Universităţii (începuturi)

Notă: majoritatea textelor preluate mai jos sunt de vineri seara / sâmbătă dimineaţa. Deja atunci manifestaţiile din Turcia erau cu un ordin de mărime faţă de ce am avut noi în România şi la fel erau şi represiunile. Sâmbătă seara, conform unor rapoarte, vorbeam deja de două ordine de mărime peste ce am avut în România, adică sute de mii de oameni.

În aceste condiţii este de la sine înţeles, sper, că nu vreau să echivalez cele două fenomene. Dar geneza lor are, până la un punct, similitudini izbitoare.

Locul

Taksim Square (Turkish: Taksim Meydana), situated in the European part of Istanbul, Turkey, is a major tourist and leisure district famed for its restaurants, shops, and hotels. It is considered the heart of modern Istanbul, with the central station of the Istanbul Metro network. Taksim Square is also the location of the Monument of the Republic.(sursa)

Piaţa Taksim, ca şi Piaţa Universităţii, este „inima” simbolică şi recreaţională a oraşului. Nu toate manifestaţiile îşi aleg asemenea locuri. Protestul Papioanelor sau mitingul revoluţionar din faţa CC al PCR şi-au luat ca ţintă locaţii reale ale puterii. Mişcările Occupy sau (forţând nota) atentatorii din 11 septembrie şi-au ales locaţii simbolice ale puterii, deduse din opiniile unor intelectuali seminali pentru mişcare. Revoltele din Londra nu au cunoscut o organizare centralizată şi mulţi s-au revoltat, în general, „aproape de casă”.

Mergând în punctul central al oraşului o manifestaţie afirmă că este reprezentativă nu pentru o parte a societăţii ci pentru întregul ei, sau măcar întregul localităţii. Această pretenţie este imediat pusă la test, căci Oraşul poate alege să nu o accepte („IMGB face ordine”). Dacă, însă, este acceptată, opozanţii vor susţine că ei, şi nu Puterea, vorbesc în numele consensului social.

Amănunt picant: Recep Tayyip Erdoğan este fost primar al Istanbulului, precum Traian Băsescu este fost primar al Bucureştilor.

Ghici ghicitoarea mea

Erdogan gave a speech at the groundbreaking ceremony for the Yavuz Sultan Selim Bridge and said “Whatever you do, we’ve made our decision and we will implement it,” referring to the government’s decision to cut down Gezi Park’s trees in Taksim Square. (sursa)

Această sfidare apare după iniţierea protestelor, spre deosebire de discuţia Băsescu-Arafat.

Demonstraţia porneşte de la un element relativ marginal…

Demonstrators had gathered in Gezi Park on Friday to contest the controversial redevelopment project aimed at easing congestion around Taksim Square, which involved uprooting trees (sursa)

… escaladează din cauza violenţei poliţiei, şi lărgeşte tematica….

The protest began as a sit-in over plans to redevelop Gezi Park in Istanbul’s Taksim Square, but escalated after police used tear gas. [...] Police also fired water cannon and tear gas in Taksim Square as demonstrators chanted “unite against fascism” and “government resign”. [...] Correspondents say the issue has helped highlight unhappiness among young people towards the government and ruling Justice and Development (AK) Party over what they see as creeping Islamisation. (sursa)

… apoi se lărgeşte în teritoriu …

In one of the biggest challenges to the 10-year rule of the prime minister, Recep Tayyip Erdogan, demonstrators took to the streets of Ankara, Izmir, Bodrum and several other cities as well as Istanbul to vent their frustration at what is seen to be an increasingly authoritarian administration. (sursa) In Ankara, protesters staged what they described as a solidarity rally, with many participants chanting: “Everywhere is resistance, everywhere is Taksim!” (sursa)

… şi printre toate clasele sociale, mergând până la galeriile fotbalistice:

The protest was unusual in that it brought together young and old, the rightwing and leftists, and nationalist Turks and Kurds. They complained of issues beyond the planned shopping centre from government policy on the war in neighbouring Syria to new curbs on alcohol and a recent row about kissing in public. (sursa) Taksim Gezi Parkı Olayları Milletimizi Birleştirdi. Stadyumlarda yan yana gelemeyen futbol taraftarlarını Gezi Parkı protestosu buluşturdu. İstiklal Caddesi’nde takımlarının kaşkollarını açan Fenerbahçe, Galatasaray ve Beşiktaş taraftarlarına polis biber gazı ve tazyikli su ile müdahale etti. Bu arada, ara sokaklarda toplanan eylemcilere de polis müdahale etti. Eylemcilerle polis arasında kovalamaca yaşandı.Bölgedeki gerginlik sürüyor. (sursa, Google Translate)

Demonstraţiile nu mai cer o schimbare de politici publice, ci pun în discuţie modul în care Guvernul ignoră populaţia…

“Today is a turning point for the AKP,” said Koray Caliskan, a political scientist at Istanbul’s Bosphorus University. “Erdogan [...] needs to understand that Turkey is no kingdom, and that he cannot rule Istanbul from Ankara all by himself. (sursa) Ugur Tanyeli, an architecture historian, said: “The real problem is not Taksim, and not the park, but the lack of any form of democratic decision-making process and the utter lack of consensus (s. mea). We now have a PM who does whatever he wants.” (sursa)

… amănunt care scapă dureros Baconschi-ului turc…

With the Erdogan government facing an uncommon popular challenge after 10 years in power, an MP from the governing AK party angered the protesters, tweeting: “It looks like some people needed gas.” (sursa)

În timp ce opoziţia politică susţine demonstranţii, dar nu încearcă să îşi asume paternitatea mitingului…

Kılıçdaroğlu did not show up in Taksim, and no CHP flags and banners were there either. A CHP spokesman said he did not want to come in order to avoid being accused of political opportunism – that was a smart move indeed. (sursa)

…demonstranţii inşişi nu îşi asumă o conducere clară

Prime Minister Recep Tayyip Erdogan has offered to talk to the protesters, but our correspondent says there is no clear leader of the demonstrators. (sursa)

De altfel, ca şi în cazul român, Guvernul continuă să lucreze la rezolvarea problemei iniţiale la câteva zile după ce manifestaţia a depăşit acest subiect evoluând într-o contestare generală a guvernării.

*

Asemănări şi deosebiri

Pentru a găsi logica din spatele acestor elemente comune trebuie să ne gândim puţin la istoria recentă. În Turcia, se pare, nu au mai existat manifestaţii de amploare în vestul ţării de aproximativ 15 ani. În România nu au mai existat din anii ‘90, cu scurte intermezzo-uri produse de Traian Băsescu. Guvernele care au condus în această pace socială au luat-o ca o stare de normalitate şi ca o sursă de legitimitate a propriilor reforme. În fapt, însă, societatea turcă este profund divizată, iar cea română era în 2012 covârşitor opusă acestor reforme.

Este, dacă doriţi, un dezechilibru democratic, o mal-democraţie, care, asemeni mal-nutriţiei, arată o problemă mai mult calitativă decât cantitativă. Stabilitatea democratică este dată, realist vorbind, de cooptarea elitelor tuturor grupurilor. Gândiţi-vă la evoluţia generaţiei politice ‘68 în SUA sau la apariţia partidelor catolice în Europa. Apoi, aceste elite au grijă să promoveze interesele celor pe care îi reprezintă, adeseori într-o formă mai fezabilă decât elanul contestatar care le-a împins în establishment.

În România şi Turcia elitele contestatare au fost, se pare, discreditate prin ineficienţă; ele nu au putut nici să obţină puterea, nici să negocieze un compromis tolerabil la nivelul maselor. De aceea, partidele sunt văzute ca parte a opoziţiei dar, nu ca unică voce. În schimb, fără purtători de cuvânt, fără o contra-elită, vocea maselor nemulţumite nu se mai aude.

(În alte revolte fără lider, precum în Londra sau Paris, probabil că elite reprezentative nu există, membrii cei mai credibili ai comunităţilor fiind fie în incomunicare cu statul fie încercând să se asimileze în elita oficială a societăţii.)

În acest climat Guvernul este din ce în ce mai asertiv. Asta se vede atât în poziţia lui Traian Băsescu şi a PDL faţă de Legea sănătăţii, cât şi în afirmaţiile încrezătoare ale dlui Erdogan. Dintr-un joc al incluziunii, democraţia devine un joc al numerelor în care câştigătorul la urne ia aproape totul. În definitiv, de ce nu ar proceda aşa, atâta vreme cât societatea permite?

Când segmente ale societăţii zic că nu mai permit continuarea stării de fapt, susţinătorii Guvernului pur şi simplu nu înţeleg ce se întâmplă. Neînţelegând, ei încearcă să se întoarcă la vechiul joc al numerelor pe care îl stăpâneau atât de bine. Blogary nu iartă nici azi PDL că nu a negat ritos legitimitatea celor câteva sute-mii de oameni care erau în Piaţă. Dl. Erdogan se laudă că poate mobiliza 100 de manifestanţi pentru fiecare opozant care se află în stradă. 

Ori, asta este o greşeală. Pe de o parte, cei care ies în stradă după ani de tăcere, sunt mai puţin supuşi faţă de regulile jocului decât politicienii profesionişti. Ei simt că jocul, care a împiedicat vocea lor să fie auzită, este ori greşit ori falsificat. Pe de altă parte, o demonstraţie de acest tip nu este un plebiscit ci o mişcare. Participanţii oferă servicii cum ar fi blocarea străzilor, atragerea media, rezistenţă în faţă poliţiei. Întorşi acasă ei povestesc dramatismul manifestaţiilor şi, unde e cazul, ticăloşia Guvernului, adică recrutează şi conving. Să estimezi legitimitatea unei mişcări de stradă în funcţie de numărul demonstranţilor este ca şi cum ai estima procentele la urne ale unui partid în funcţie de numărul de membri. În final contează succesul persuasiv şi nu numărul.

*

Naţiunile nu privesc cu ochi buni pe cei care îşi bat concetăţenii sau îi „obligă” să iasă în stradă la temperaturi mult sub zero grade. Există un punct dincolo de care solidaritatea începe să învingă diviziunile partizane. Dacă ai viziunea, credibilitatea şi norocul unui Charles de Gaulle poţi încerca să ieşi din înfruntare întărit. Dacă nu, există costuri. Rămâne de văzut ce cale va alege guvernul turc.

Text semnat de Andrei Tiut.  

Andrei Tiut este specializat în analiză politică, new media şi online market research. Andrei deţine TI·UT .info , companie focalizată pe sondaje de opinie online şi „specialty panels”. Andrei are experienţă în cercetarea de piaţă şi online. În general crede că ceea ce nu poate fi observat nu există. Are experienţă în tranziţiile organizaţionale pe care le-a experimentat conform principiului: “înoată sau scufundă-te”. Îl interesează noile medii electronice nu prin ceea ce aduc nou ca substanţă, ci prin modul în care aceleaşi genuri editoriale, emoţii şi relaţii fac tranziţia către un mod de exprimare.

Acest text a fost publicat prima dată pe Civitas Politics.