Iran: O femeie face o revoluţie

O femeie iraniană flutură un hijab alb pe trotuarul unei străzi aglomerate din Mashhad. Un cadru aproape filmic: pe un bulevard intens circulat, într-o rumoare isterică a claxoanelor şi a zgomotelor străzii, un hijab devine un steag alb. O femeie singură face o revoluţie, contrar literaturii de specialitate şi a simţului comun care operează cu alte definiţii pentru revoluţie. O femeie. O revoluţie.

Pe 28 decembrie, câteva mii de iranieni (se estimează că numărul lor a fost de aproape 10.000) s-au adunat în Mashhad pentru a protesta împotriva incapacităţii guvernului de a reglementa preţurile alimentelor de bază; exemplul anecdotic fiind o creştere de 40% la preţul ouălor în câteva zile. Proteste similare, calificate prudent drept adunări, au avut loc în Ghazvin, Qom, Ispahan şi Hamadan. E limpede că agenda protestului transcende chestiuni de ordin economic şi revendicările au devenit puternic politice: contestarea regimului dictatorial al mullahilor, politica externă a Iranului, cu elementul-cheie al susţinerii deschise a regimului lui Bashar Al Assad şi a grupării Hezzbollah, abuzurile repetate împotriva drepturilor omului, orientarea puternic conservatoare a reprezentanţilor Majlis, Parlamentul unicameral de la Teheran (format după alegerile din februarie 2016 din 290 de deputaţi, din care 8% sunt femei şi 4% non-musulmani) şi o schimbare de regim, ceea ce devine, într-o sinonimie perfectă, o revoluţie. După intervenţia în forţă a Gărzii Revoluţionare şi a forţelor militare, au urmat o serie de  confruntări violente cu protestatarii în urma cărora 12 iranieni şi-au pierdut viaţa, devenind „martiri“. Mai mult, s-a instaurat un embargo al mijloacelor de comunicare: a scăzut brusc viteza internetului, iar accesul la Instagram şi Twitter a fost blocat pentru a îngreuna coordonarea protestatarilor şi expunerea pe media internaţionale. Totuşi, cu câteva breşe în filtrele impuse şi programe speciale anti-filtering, oamenii au continuat să se organizeze şi să comunice.

Revolution is Female

Dincolo de implicaţiile politice şi geopolitice grave, un amănunt devine important: protestele din Iran sunt şi un test al solidarităţii internaţionale. Imaginea femeii fluturându-şi hijab-ul face parte dintr-o serie de gesturi de contestare a status-quo-ului teocrat. Cu ceva vreme în urmă, şahista Dorsa Derakhshani a refuzat să poarte hijab şi, în consecinţă, a fost eliminată din cadrul competiţiei. O altă imagine-reper, aproape într-o oglindă inversată, a fost cea a unei studente care îşi protejează faţa de gazul lacrimogen folosindu-şi hijab-ul. Hijab-ul transformat în armură când nu mai e impus ca element al patriarhatului religios. 

Ce şochează este izolarea acestor femei, desolidarizarea implicită. Dincolo de câteva reacţii publice mult prea fragile, relevantă şi promptă fiind reacţia lui Bernie Sanders, care a notat pe Twitter: „It is the right of all people to speak out against their government. The government of Iran should respect this right and heed the voices of thousands of Iranians who are demonstrating across the country for better opportunities and a better future.“ (trad. Este dreptul tuturor oamenilor de a  contesta guvernul lor. Guvernul Iranului ar trebui să respecte acest drept şi să ţină seama de vocile a mii de iranieni care demonstrează în întreaga ţară pentru un viitor mai bun), şi de reacţia nepermis de detaşată a lui Hillary Clinton, care speră că „guvernul iranian va reacţiona paşnic“ fără a menţiona riscul pe care femeile şi bărbaţii şi-l asumă şi fără vreo urmă de solidaritate sau îngrijorare pentru femeile faţă de care îşi arogase misia de voce feministă, activistele şi activiştii au considerat că Iranul nu este o temă de interes. Organizaţiile feministe internaţionale sau cele cu agende care intersectează teme feministe au cam tăcut. Politicienele au cam tăcut. Noi am cam tăcut.

E o formă de perversitate morală să compari contextele, dar în timp ce hashtag-ul #metoo a mobilizat şi continuă să mobilizeze cu o forţă incredibilă, femeia iraniană care şi-a transformat hijab-ul în steag alb a rămas singură. Sigur că necunoscuta nu era vreo actriţă celebră şi iubită, că schimbarea unui regim este o temă care cere o documentare mai profundă decât un Google Search inconsistent şi ultima mea intenţie este aici să bagatelizez fenomenul metoo, însă femeia din Iran nu mai poate rămâne singură. Nu aş trivializa nicio formă de solidaritate pentru că deşi o menţiune în social media sau un hashtag pot părea nişte frivolităţi alintate pe lângă marile gesturi de luptă, femeia din Iran nu trebuie să rămână singură. Nici mamele, fiicele şi soţiile care se adună zilnic în faţa închisorii Evin şi cer eliberarea deţinuţilor politici. Nu, femeia iraniană nu poate rămâne singură. Alături de ea, trebuie să fluturăm hijab-urile noastre simbolice.