După 2000 de ani de religie şi cultură, nu ne mai recunoaştem locul de baştină. Ideologia a istovit, cucerit şi ars tot ce era profund şi cu adevăarat al nostru - pînă şi amintirea primă pe care stă civlizaţia din care am crescut. Spiritul însuşi şi toate formele unui bun simţ ce părea colosal s-au stins sub raţionamentele politico-ideologice ale lumii noi. Căci Ierusalimul, mai întîi Ierusalimul, apoi Roma şi Atena, sînt - sau erau, pînă la recenta lor izgonire - treptele pe care am urcat la demnitate, compasiune şi geniu european. Acum ne îndoim. Plini de dispreţ şi comoditate, absorbim un curs universal de lepădare în care trecutul e timpul spurcat de care am scăpat iar prezentul e clipa care permite lărgirea distracţiei spre viitor. 
 
128 de ţări, din care multe s-au trezit ţări fără să ştie de ce au graniţe şi drapel, au votat la Naţiunile Unite o rezoluţie care condamnă decizia prin care Satele Unite recunosc în Ierusalim capitala statului evreu. Hîrtia ştampilată de ONU e un document mort şi resentimentar. Un acord fără alte efecte, în afara mirosului dezgustător care însoţeşte luciul netranspirat al laşităţii oficiale şi globale. Armonia voturilor anti-Ierusalim e la fel de înjositoare ca sforăitul unei fanfare de orbi, la o nuntă de parveniţi sosiţi în Rolls-uri tapetate cu Răpiri şi Execuţii în  Serai. 
 
La prima vedere, răsunătoarea procărie de la ONU mărturiseţte doar prostia. Supoziţia de inocenţă stupidă cade. Căci nimic din ce face realitatea istorică şi politică a Ierusalimului evreiesc nu a fost respectat sau, măcar, amintit. Lucurile sînt atît de clare încît marele front pro-arab care dă mentalitatea politică şi mediatică a Occidentului n-a avut vreo problemă să le ignore. Chair n-are rost să  folosim istoria sau maşina timpului cînd avem la dispoziţie maşina tîmpului. 
 
De la Regele David, primul stăpînitor în Ierusalimul capitală de regat evreiesc, au trecut 3000 de ani. Ierusalimul lui David a intrat în lume cu un mileniu şi jumătate înainte de apariţia Islamului. În acest răstimp fulgerător de scurt, nimic nu a schimbat natura şi esenţa spaţiului evreiesc definit prin Ierusalim. În 1948, evreii au întemeiat, primul lor stat naţional. Partea de Est a Ierusalimului a fost pierdută, pînă în 1967. Sub ocupaţia iordaniană, Ierusalimul de Est a gustat din binefacerile neasemuite ale toleranţei arabe: o singură sinagogă, din 35, a scăpat de demolare, evreilor li s-a luat dreptul de intrare iar creştinii l-au primit pentru o vizită pe an, în ziua de Crăciun. Merci alekum! 
 
După 1967, Ierusalimul întregit în statul israealian e oraş deschis. Dar să nu exagerăm! Evreii trebuie să fie vinovaţi de ceva şi anume de orice. Aşa ne învaţă noua cultură emanată de slugile de stat ale Islamului sau, pentru o mai bună înţelegere, guvernele occidentale care au poftit cu uşa dată de pereţi Islamul şi constată acum că trebuie să facă sluj electoral, social şi moral. Şi care ar fi vina Israelului, în afara ruşinosului refuz de a se lepăda de propria istorie şi de a-şi fixa centrul undeva în vid? 
 
Cel mai vehiculat argument spune că recunoaşterea Iersualimului pune capăt Procesului de Pace. Rezultă de aici că faimosul, străvechiul şi necontenitul Proces de Pace era pe punctul de a înflori şi a da rod, exact în clipa în care Trump şi complicii lui evrei i-au venit de hac. Sau nu e vorba de Procesul de Pace în cursul căruia Israelul a oferit de trei ori palestinienilor (în 2000, 2001 şi 2008) soluţia a două state separate, plus împărţirea adminsitrativă a Ierusalimului? 
 
O altă culpă israeliană citată circular de înţelepţii Vestului e dogmatismul militarist. Evreii sînt inflexibili şi habotnici. Munţi de umor relativist evreiesc sugerează altceva dar, pentru cine nu gustă umorul rabinic, e de amintit altceva. În 2004, Israelul a cedat palestinienilor Gaza. Desigur, numai şi numai din prea multă dragoste de pace, palestinienii au transformat imediat Gaza în cel mai activ poligon al lumii: locul din care pleacă zilnic, în căutarea concordiei, rachete lansate spre Israel. În paralel şi numai pe circuit intern, Mahmud Abbas, lider local şi exponat angelic plimbat prin toate capitalele occidentale, repetă în auzul supuşilor lui că Israelul nu are drept la viaţă şi trebuie distrus. 
 
Să acceptăm că Israelul e o pramatie fără leac. Ce fac, însă, fraţii arabi pentru palestinienii oprimaţi de perfida evreime? Ceva remracabil. Nimic. Mai exact, învîrt roţile propagandei, alimentează psihoza apocaliptică pe tema Israelului suprimat şi stau pitiţi în spatele muntelui de bani. 
Recunoaşterea Ierusalimului ar trebui să deschidă ochii palestinienilor: fraţii arabi îi folosesc ca bună sămînţă de paranoia. Singura lor formă de ajutor direct e consolidarea balamucului în care fierb, generaţie după generaţie, creierele societăţilor arabe. 
 
Acest mecanism viclean de auto-înjosire e, în definitiv, un privilegiu arab. Situaţia lumii occidentale e mult mai gravă. Şi mai degradantă. 
 
Consensul vesteuropean a funcţionat fără fisură la ONU. Nici un vot de sprijin pentru Israel, nici urmă de cea mai firavă amintire despre geneza iudeo-creştină a Occidentului. O ruşine mai mare e posibilă doar dacă, de mîine şi degrabă, etica vest-europeană redescoperă virtuţile canibalismului sau  cultul focurilor aţîţate pe culmi de bărbaţi înfăşuraţi în blănuri neargăsite de bizon. Nu sîntem departe. La orizont parcă se zăreşte fum. 
 
Sîntem, din nou, ca în toate celalalte episoade care despart Vestul în două şi de Europa de Est, în faţa unei abandon trufaş de civilizaţie. Elitele Vestului urăsc Israelul tocmai pentru că acest stat şi nu altul reaminteşte categoric de calea declarată închisă pentru Europa. Mereu sub asediu militar, terorist şi moral, Israelul e bine şi puternic. E dovada că identitatea istorică şi spirtuală nu e decor cu ţoale lungi ci memoria productivă din care cresc o naţiune fără dileme şi un stat tare. 
 
Fără Europa de Est, votul de la Naţiunile Unite s-ar fi încheiat cu o capitualre obscenă. Croaţia, Polonia, Letonia, Ungaria, Cehia şi România au refuzat votul majoritar şi, prin asta, locul alocat la festivalul urii de sine. Putem, încă, spera. Într-un fel paradoxal şi pervers, Occidentul nu înţelege că nu se mai poate bizui decît pe noi, prăpădiţii de est-europeni. Nu la reformă şi programe, legislaţie şi tehnologie. La ceva mult mai vechi.