Marea Britanie: un guvern cu dublă personalitate

Într-o perioadă dificilă pentru viitorul Uniunii Europene, alegerile din Marea Britanie consfinţesc instaurarea unui executiv bicefal, format din două partide cu viziuni divergente. FP România vă propune un decriptaj al direcţiei viitoare a Regatului Unit în context european şi atlantic.

De ieri, Marea Britanie are primul guvern de coaliţie de după cel de-al doilea război mondial. Condus de David Cameron si Nick Clegg, noul guvern liberal-conservator este în mare măsură un mariaj politic tactic, de conjunctură, impus pe fondul peisajului electoral validat de alegerile generale din 6 mai. Departe de a fi o alianţă naturală, cu filozofii mai degrabă antitetice, decât convergente, coaliţia dintre conservatori şi liberali democraţi stă sub semnul pragmatismului. Este în mare măsură o coalizare condiţionată şi dictată de momentul electoral. Practic, fiecare parte avea nevoie acută de susţinerea celeilalte. Pe de o parte, conservatorii lui Cameron (care obţinuseră în urma scrutinului 306 mandate) aveau nevoie de liberal democraţii lui Nick Clegg (57 de mandate) pentru a forma o coaliţie majoritară. Pe de altă parte, liberal-democraţii nu se puteau alia cu laburiştii care din 1997 sunt prin excelenţă expresia establishmentului politic. De-altfel, ascensiunea recentă a lui Nick Clegg, liderul liberal-democraţilor se explică în esenţă printr-o retorică a schimbării şi un discurs fundamental antisistem, împotriva continuării status-quo-ului politic. Din această perspectivă, el a fost chiar comparat cu Barack Obama.

 

Eurofobie cu accente eurofile

Pe fond, noul guvern moşteneşte o gravă criză structurală. Deficitul bugetar al Regatului Unit a ajuns la o valoare de 12% din PIB, un nivel chiar mai mare decăt cel al Greciei şi care recent părea să pună sub semnul întrebării echilibrul zonei euro. Nimeni nu ştie însă, cum vor arăta politicile unui guvern ale cărui părţi constitutive au vederi mai degrabă divergente: conservatorii sunt profund eurosceptici, în timp ce liberal democraţii sunt puternic pro-UE. De-altfel Nick Clegg s-a pronunţat decisiv în sprijinul „formulării unui sistem de guvernare supranaţională capabil să controleze forţele care scapă limitărilor statului naţional”. Oare cum va reacţiona Londra la semnalele puternice venite dinspre Bruxelles şi care pleda recent pentru o uniune politică şi mai amplă? Este o întrebare la care noua coaliţie guvernamentală trebuie să răspundă. Transferul de atribuţii şi al unor puteri în mod tradiţional asociate simbolisticii statului naţional suveran ar putea fi o temă de clivaj, de ruptură a coaliţiei guvernamentale. „Cum vor ajunge cel mai eurofil partid şi cel mai eurofob partid din politica britanică la o viziune comună faţă de Europa, numai Dumnezeu ştie. Şi chiar şi el probabil stă pe gânduri”, spunea Timothy Garton Ash într-un editorial din The Guardian (12 mai). Cert este că în ceea ce îi priveşte pe conservatori aceştia au obţinut susţinerea liberal democraţilor pentru reducerea cheltuielilor publice cu 6 miliarde de lire sterline şi în general pe scăderea deficitului bugetar prin tăierea cheltuielilor şi nu prin mărirea taxelor. De cealaltă parte a versantului guvernamental, liberal-democratul Nick Clegg va fi arhitectul unei ample modificări a sistemului electoral (şi care funcţionează astăzi într-o logică majoritară, de tipul „câştigătorii iau totul”) cu consecinţe potenţial „tectonice” pentru sistemul politic britanic. În prima conferinţă de presă din noua postură guvernamentală, atât Cameron cât şi Clegg au pledat pentru responsabilitate fiscală, protecţia libertăţilor civile, diminuarea puterii statului în faţa unei societăţi mai puternice, dar şi pentru o economie verde, taxe mai drepte sau şcoli mai bune.

 

Tabuuri contestate

Nici chiar politica externă nu este ferită de potenţiale ciocniri. Dacă pentru laburişti şi conservatori dimensiunea atlantistă (relaţia cu SUA şi prin extensie NATO), rămâne axul central al politicii externe al Regatului Unit, pentru Nick Clegg, Washingtonul nu prea se regăseşte pe radarul geopolitic al liberal democraţilor. În martie 2010, într-un discurs sugestiv, într-o instituţie la fel de simbolică, la Chatam House, Nick Clegg făcea inimaginabilul: ataca consensul atlantist; contesta premisele atlantinste care au guvernat politica externă britanică după 1956: „Folosim în esenţă instrumentele create în preajma crizei Suezului. În viziunea mea, criza Suezului este un moment de cotitură pentru definirea atitudinii guvernelor, deopotrivă laburiste şi conservatoare, faţă de interesele noastre pe termen lung. A cristalizat şi consolidat Atlantismul instinctiv care a guvernat politica externă britanică de atunci”. Pentru Nick Clegg această dimensiune, această identitate este astăzi un anacronism, un produs din altă epocă, al Războiului Rece care trebuie regândită: „Nu cred că putem continua în 2010 şi pe mai departe cu o gândire în care evenimentele anilor ’50 şi locul Americii rămân pivotul în jurul căruia ne structurăm întreaga politică externă”. În consecinţă, recomandarea sa este simplă, terapeutică: Marea Britanie trebuie să se „vindece”, să se elibereze de „vraja Atlantismului instinctiv” în care este anchilozată de la jumătatea secolului trecut. Aşadar cum se vor comporta liberal democraţii într-un guvern în care portofoliile apărării şi al externelor sunt controlate de conservatori?