Articol de Andreas Umland, publicat pe Defence Matters şi ECFR.
 
În vara anului 2017, campania electorală pentru Bundestagul german a fost zguduită de o declaraţie neaşteptată facută de liderul liberalilor germani, Christian Lindner. Preşedintele Partidului Liber Democrat (FDP) – o forţă de centru-dreapta cunoscută pentru poziţia sa radicală în sprijinul dreptului internaţional şi al integrării europene – a propus acceptarea anexării Crimeei sub formula unui „provizorat permanent“. Deşi neobişnuită, Lindner a exprimat o poziţie care poate fi auzită în rândul multor politicieni, diplomaţi şi jurnalişti din Germania şi din alte ţări occidentale. De fapt, cel puţin în contextul politic german, Lindner nu era chiar cel mai fervent susţinător al acomodării expansiunii Kremlinului.
 
De exemplu, Matthias Platzek, fostul preşedinte al SPD, cel mai vechi partid al Germaniei, sugera la sfârşitul anului 2014 „o reglementare retroactivă, din perspectiva dreptului internaţional“, a anexării Crimeei. Alexander Gauland, vicepreşedintele noului partid populist Alternativa pentru Germania (AfD), care a intrat în Bundestag în septembrie 2017, declara în această vară: „Crimeea este în cele din urmă un vechi teritoriu rusesc şi nu se poate întoarce la Ucraina“ - îmbrăţişând pe deplin naraţiunea iredentistă promovată de Kremlin. Iar liderul stângii radicale (Die Linke) Sarah Wagenknecht a cerut deja Germaniei să recunoască rezultatul referendumului din Crimeea, legitimând astfel anexarea Crimeei.
Există o serie de partide germane din zona mainstream care înclină în mod regulat spre a susţine poziţia Rusiei. 
În acest context putem spune că preşedintele liberal democraţilor avea chiar o evaluare moderată. Lindner a declarat doar că, spre deosebire de problema Donbasului, revenirea Crimeei la Ucraina era un proiect pe termen lung. Abordarea sa aparent pragmatică nu este doar o reacţie la refuzul evident al Moscovei de a renunţa la Crimeea. Optica lui Lindner este simptomatică pentru tendinţele ample din cadrul establishmentului politic din interiorul UE de a răspunde foarte timid imperialismului rus.
 
Există o serie de partide din zona mainstream care înclină în mod regulat spre a susţine poziţia Rusiei. Iar după cum scria Gustav Gressel de la ECFR, „aceste partide îmbrăţişează pe deplin modelul occidental, societăţile deschise, comerţul liber, libertăţile politice, modernizarea socială şi statul secular. Dar ele promovează, de asemenea, legături mai strânse sau cooperarea economică cu Rusia, prin relaxarea sancţiunilor la cea mai mică oportunitate sau sunt ambigue atunci când vine vorba despre modul în care ordinea de securitate europeană ar trebui aranjată“.
 
Naraţiunea Kremlinului
 
Naraţiunea susţinută de Kremlin potrivit căreia a existat un entuziasm aproape universal în rândul locuitorilor din Crimeea, pătrunde adesea în discursul occidental mainstream. O astfel de naraţiune este un argument popular printre apologeţii Rusiei din cercurile de afaceri, comentatori şi din partidele radicale. Este, de asemenea, un truism al discursului public promovat de Federaţia Rusă.
 
Cu toate acestea, argumentul ignoră nu doar operaţiunea militară sub acoperire, care în februarie 2014 a precedat şi a condiţionat secesiunea Crimeei. Mai mult, diverse detalii despre „referendumul“ organizat de Rusia în martie 2014 pun în discuţie şi mitul că a existat o cerere covârşitoare de „reunificare“ în rândul locuitorilor din peninsulă.
 
O realitate diferită
 
Unul dintre primele cele mai critice rapoarte ale pseudo-referendumului a venit de la trei reprezentanţi ai Consiliului pentru Dezvoltarea Societăţii Civile şi Drepturile Omului, instituţie aflată sub umbrela preşedinţiei ruse. Unul dintre reprezentanţii acestui organism oficial de stat rus a vizitat Crimeea în aprilie 2014. În raportul său se estimează că prezenţa la referendum nu a fost de 83.1%, aşa cum au raportat oficial autorităţile de la Kremlin despre Crimeea, ci mai degrabă 30-50%. Sprijinul pentru anexare printre alegătorii din Crimeea care s-au prezentat la vot nu a fost de 96,77%, aşa cum s-a raportat de către autorităţile controlate de Moscova, ci în jur de 50-60%. Aceasta din urmă este o cifră care nu este departe de rezultatele sondajelor de opinie derulate înainte de anexare. Chiar dacă am accepta o participare considerabil mai ridicată şi o susţinere reală mai mare pentru anexare în oraşul Sevastopol - baza flotei ruseşti din Marea Neagră - aceasta ar însemna că mai puţin de o treime din populaţia Crimeei a vrut să voteze pentru anexare. Acest lucru este mult prea mic pentru a justifica fie şi parţial o schimbare atât de importantă în frontierele Europei postbelice. În plus, raportul cita experţi din Crimeea care punctau faptul că „populaţia din Crimeea nu a votat atât de mult pentru aderarea la Rusia cât pentru încetarea corupţiei agresive“ şi a coerciţiei prădătoare a administraţiei din Donetsk numită de Ianukovici în perioada 2010-2013.
 
Într-unul dintre ultimele sondaje credibile efectuate, la mijlocul lunii februarie 2014, cu câteva zile înainte de ocuparea peninsulei de către soldaţi ruşi fără însemne, doar 41% dintre locuitori (exceptând Sevastopolul) sprijineau unificarea Rusiei şi a Ucrainei într-un singur stat.
 
Diferitele sondaje care s-au desfăşurat după ocuparea militară a peninsulei de către Rusia demonstrează aparent sprijinul pentru anexare. Totuşi, din diverse motive, datele aparent neechivoce ale opiniei publice au o validitate limitată pentru interpretarea evenimentelor din primăvara lui 2014. Cele mai recente sondaje reflectă parţial efectele asupra cetăţenilor din Crimeea a campaniei de defăimare împotriva Ucrainei desfăşurată de presa controlată de Kremlin - singura sursă majoră de informaţie în masă care a rămas din martie 2014. După anexarea sa de către Rusia, Crimeea a devenit cel mai problematic teritoriu al Europei în ceea ce priveşte protecţia drepturilor civile ale cetăţenilor, în special a tătarilor din Crimeea. Dezaprobarea anexării este puternic stigmatizată din punct de vedere politic şi juridic de Moscova şi de intermediarii săi din Crimeea, care sunt nemiloşi în reprimarea oricărei disidenţe pe peninsulă.
După anexarea sa de către Rusia, Crimeea a devenit cel mai problematic teritoriu al Europei în ceea ce priveşte protecţia drepturilor civile ale cetăţenilor, în special a tătarilor din Crimeea.
Revenind la evoluţiile din primăvara anului 2014, există şi alte motive pentru care pseudo-plebiscitul organizat de Rusia nu poate servi drept justificare pentru acceptarea anexării. Pregătirile, procedura şi formularea „referendumului“ au fost atât de vădit părtinitoare încât această procedură de votare poate să devină un caz şcoală de manipulare electorală. Astfel, data referendumului a fost schimbată de două ori iar cetăţenii nu au avut nici timp, nici oportunitatea de a dezbate public şi liber opţiunile plebiscitului de la 16 martie 2014.
 
Votul a avut loc în condiţii de presiune psihologică exercitată prin prezenţa vizibilă a unor trupe ruseşti fără însemne („omuleţii verzi“) şi a forţelor armate asimetrice pro-ruse din peninsulă. Curios, nu a fost prezentată nicio opţiune pentru păstrarea statu-quo-ului, adică păstrarea Republicii Autonome a Crimeei introdusă de Constituţia Ucrainei în 1998. Alegătorilor din Crimeea li s-a dat posibilitatea de a vota fie pentru aderarea la Rusia, fie pentru reintroducerea unei constituţii mai vechi, invalide din 1992. Mai mult, ambele opţiuni au fost ambigue în formularea şi conţinutul lor.
 
Bătălia pentru istorie
 
Prima opţiune promitea „reunificarea“ Crimeei cu Rusia. Cu toate acestea, Crimeea nu fusese niciodată parte a „Rusiei“ care era separată din punct de vedere politic de teritoriul statului ucrainean post-sovietic de care Crimeea a aparţinut începând cu 1991. O mare parte a teritoriului de astăzi al Ucrainei a fost parte integrantă a imperiului ţarist şi a Uniunii Sovietice, adică acele construcţii la care cuvântul „Rusia“ din referendum trimitea. Din 1783 până în 1991, Crimeea a fost astfel unită cu un imperiu numit uneori „Rusia“ şi nu cu statul inexistent al naţiunii ruse. Cea mai mare parte a teritoriului ucrainean de astăzi – nu doar Crimeea – aparţinea odinioară acestui imperiu la fel ca şi cea mai mare parte a Federaţiei Ruse de astăzi.
 
Ambele republici post-sovietice, Federaţia Rusă şi Ucraina independentă sunt, prin urmare, succesori ai „Rusiei“ la care se referă perspectiva de „reunificare“ a „referendumului“ din 2014. Dat fiind că Peninsula Crimeea nu a aparţinut unui stat exclusiv rus, separat de teritoriul Ucrainei înainte de 1991, Crimeea nu ar fi putut fi separată de „Rusia“ în 1991 şi nu ar fi putut “reunită“ cu aceasta în 2014.
 
Până în 2014, conducerea post-sovietică a Rusiei nu a pus sub semnul întrebării oficial locul Crimeei în Ucraina post-sovietică. Dimpotrivă aceasta l-a confirmat în mai multe acorduri. Cele mai importante tratate au fost Acordul de la Belovezha din 1991 privind dizolvarea URSS şi Tratatul privind Frontiera de Stat ruso-ucrainiană din 2003. Ambele acorduri au fost ratificate de parlamentul rus şi au fost semnate de către preşedinţii Rusiei.
 
Dacă însă acceptăm argumentul „dreptului istoric“ al Moscovei asupra peninsulei Crimeea (cu referire la anexarea sa la imperiul ţarist în 1783), atunci ar trebui să recunoaştem şi faptul că Rusia are astfel justificarea istorică de a anexa o mare parte din teritoriul Ucrainei actuale - colonizată de Moscova la fel de mult precum peninsula Mării Negre. În plus, multe alte teritorii din afara Federaţiei Ruse de astăzi ar putea fi, de asemenea, la cheremul Moscovei – pentru că au aparţinut aceleiaşi „Rusii“ la care se referă pseudo-referendumul din 2014.
În martie 2014, Crimeea a ales nu atât între Rusia şi Ucraina, cât între claritate şi ambiguitate.
A doua opţiune a „referendumului“, promotoare a reîntoarcerii la constituţia din 1992, a fost formulată şi mai confuz, deoarece în acel an au funcţionat două constituţii în Crimeea. Accidental sau intenţionat, alegătorii au fost lăsaţi să ghicească despre care dintre cele două alternative la anexare se face referire: Constituţia mai confederativă din din mai 1992 sau la Constituţia mai federală din septembrie 1992? Dacă această a doua opţiune ar fi avut câştig de cauză în timpul „referendumului“, ar fi rămas la latitudinea celor deţineau puterea la nivel local să aleagă între cele două legi de bază diferite. Se poate chiar suspecta că această a doua opţiune neortodoxă a fost prezentată în mod deliberat pentru a creşte sprijinul pentru o singură opţiune clară rămasă: anexarea la Rusia. Opţiunea care i s-a dat Crimeei în martie 2014 nu a fost atât una între Rusia şi Ucraina cât o decizie între claritate şi ambiguitate.
 
Niciuna dintre aceste informaţii nu este excepţională, secretă sau originală. Faptele enumerate sunt bine cunoscute în Ucraina şi printre experţii din mediul academic occidental, guverne, mass-media sau societatea civilă. Cu toate acestea, mulţi dintre observatorii occidentali care comentează în mod curent trecutul, anexarea şi viitorul Crimeei par să nu le cunoască. În schimb, naraţiunea apologetică a Kremlinului despre referendumul care a condus în cele din urmă la o decizie susţinută de marea majoritate a locuitorilor din Crimeea, rămâne încă larg răspândită.
 
Dr. Andreas Umland este senior research fellow la Institutul pentru Cooperare Euro-Atlantică din Kiev.