Cum se implică NATO în criza refugiaţilor: pivotul din Marea Egee

Secretarul General al NATO a anuntat saptamana trecuta decizia Aliantei de a trimite capabilitati navale in Marea Egee.

Săptămâna trecută Alianţa a decis să sprijine eforturile UE destinate stopării valurilor de migranţi. Misiunea este în special una de monitorizare şi supraveghere. Defence Matters a discutat cu experţi ai European Policy Centre despre rolul NATO în Marea Egee.

O discuţie realizată de Andrej Matisak cu Andrea Frontini şi Juliane Schmidt (European Policy Centre) pentru Defence Matters.

Decizia NATO de a ajuta la „îndiguirea fluxului de refugiaţi“ din Marea Egee este mai degrabă o mişcare politică a Alianţei, care serveşte unor obiective diferite. În primul rând, are menirea de a semnala un interes sporit al Alianţei faţă de vecinătătea sudică a Europei, şi, de asemenea, ar trebui să fie interpretată în strânsă conexiune cu decizia miniştrilor Apărării ai NATO de a sprijini mai amplu campania SUA împotriva ISIS, în special prin intermediul platformelor de tip Airborne Warning and Control System (AWACS) deţinute de NATO.

În această lumină, pivotul Alianţei din Marea Egee reprezintă o încercare de balansare a politicilor sale de securitate între fronturile din Est şi Sud, mai ales după ce criza din Ucraina a împins NATO să-şi reafirme rolul de principal garant al apărării teritoriale pe Flancul Estic, în defavoarea proiecţiei sale externe în alte zone, inclusiv - şi nu neapărat în forma observată în campania aeriana din 2011 din Libia - în vecinătatea sudică.

Din perspectivă politică şi operaţională a NATO, decizia vizează şi reconcilierea agendelor diferite, dar paralele ale Germaniei şi Turciei cu privire la tot mai dificila gestionare a fluxurilor de refugiaţi din vecinătatea sudică a Europei, atât în dimensiunea sa internă cât şi externă. În acelaşi timp, mişcarea intenţionează să revitalizeze, operatiunea de lungă durată şi mai puţin vizibilă, lansată de aliaţii NATO în 2001 - „Active Endeavour“.

În timp ce raţiunea politică a unei astfel de mişcări este relativ clară şi uşor de înţeles, rămâne de văzut dacă se pot îndeplini obiectivele declarate. O serie de incertitudini, care ţin de generarea forţelor, dar şi de complexităţile operaţionale şi juridice ale mandatului – mai ales în cazul interceptării unor ambarcaţiuni de migranţi aflate în dificultate în Marea Egee – planează asupra rezultatelor acestei decizii.

Decizia NATO riscă să fie doar un paliativ modest la o problemă mult mai complexă.

În general, în timp ce implicarea NATO poate să ofere o soluţie temporară la unele dintre riscurile de securitate privind traficul de migranţi, raţiunea acestei măsuri nu pare să fie legată de securitate, ci ţine mai degrabă de urgenţa gestionării fluxurilor de migraţie. În ciuda capacităţilor importante de care dispune, NATO nu este o agenţie de management a frontierelor, precum misiunea FRONTEX a UE.

Este nevoie de fapt de un răspuns politic pe termen lung şi de o politică eficientă bazată pe o cooperare intra-europeană sporită pe problematica de control a frontierelor şi supraveghere maritimă sau a misiunilor de căutare şi salvare. Toate aceste aspecte au început să fie dezvoltate de către Uniunea Europeană deşi rezultate sunt încă deficitare.

În sens mai larg, Europa în ansamblul său trebuie să implice în continuare comunitatea internaţională în tratarea cauzelor profunde ale fenomenului la radacină în ţările de origine şi de tranzit. Este un rol pe care NATO ar trebui să îl joace alături de alţi actori precum UE, ONU inclusiv actori din regiuni. Fără a face acest lucru, decizia NATO riscă să ofere doar un paliativ modest la o problemă mult mai complexă.