Chestiunile kurde. Independenţa nu e prima opţiune

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Luptători din Partidul Muncitorilor din Kurdistan, trecuţi în 2013 din 
Turcia în nordul Irakului - toamna trecută, alte sute de kurzi din 
Turcia au întrat în Siria pentru a apăra zonele kurde împotriva Statului
 Islamic. Etnicii kurzi îşi asumă
un rol tot mai important nu doar în politica internă a statelor-gazdă ci
 şi la
nivel regional, prin rolul jucat în lupta împotriva Statului Islamic. 
(Foto: AP)
Luptători din Partidul Muncitorilor din Kurdistan, trecuţi în 2013 din Turcia în nordul Irakului - toamna trecută, alte sute de kurzi din Turcia au întrat în Siria pentru a apăra zonele kurde împotriva Statului Islamic. Etnicii kurzi îşi asumă un rol tot mai important nu doar în politica internă a statelor-gazdă ci şi la nivel regional, prin rolul jucat în lupta împotriva Statului Islamic. (Foto: AP)

Ce înţeleg astăzi kurzii prin „emancipare”? Există un consens în ceea ce priveşte viitorul? De Iulia Alexandra Oprea

După ce promisiunile Tratatului de la Sèvres (1920) privind constituirea unui Kurdistan independent s-au dovedit a fi iluzii deşarte, cel mai mare „popor fără stat” din Orientul Mijlociu a fost măturat sub preşul noilor state-naţiune create prin Tratatul de la Lausanne (1923) şi ţinut departe de luminile reflectoarelor. Procesul de negociere al aderării Turciei la UE, intervenţia americană din Irak în 2003 şi escaladarea conflictului din Siria au readus kurzii în atenţia opiniei publice internaţionale. Evoluţiile din ultima decadă au determinat comunitatea internaţională şi actorii politici să admită existenţa unei chestiuni kurde, care nu mai poate fi redusă pur şi simplu la conceptul de terorism etnic.

Denunţând perspectiva rigidă prin care a fost abordată odinioară problema kurdă, unii observatori s-au grăbit să prevestească constituirea unui stat kurd în Orientul Mijlociu. În acest context, întrebările care se impun sunt: Este prima parte a secolului al XXI-lea momentul de cumpănă (cel mai important) al luptei de emancipare a kurzilor? Ce înţeleg astăzi kurzii prin „emancipare”? Există în rândul un consens în ceea ce priveşte viitorul?

„Kurzii nu au alţi prieteni decât munţii” ne spune un vechi proverb kurd, al cărui ecou a planat timp de aproape opt decade deasupra destinului kurzilor, popor divizat şi redus la statutul de minoritate în Turcia, Irak, Iran, Siria şi, într-un număr mai mic, în Armenia şi Azerbaidjan. Munţii au fost bastionul luptei de emancipare, fie că vorbim de protestele din secolul al XX-lea, precum revoltele de la muntele Ararat din 1930, fie că vorbim de lupta dintre Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK), declarat organizaţie teroristă de Turcia, UE şi SUA, şi statul turc. Munţii continuă să îmbrace o semnificaţia aparte în mentalul colectiv kurd, cu toate că evoluţiile recente au schimbat nu doar modalitatea ci într-o oarecare măsură şi obiectul luptei. Kurzii secolului al XXI-lea au câştigat sprijinul unor foşti „inamici” (cel puţin până la proba contrară), dar şi ostilitatea unor noi duşmani.

„Turcii nu au alţi prieteni decât turcii” era motto-ul organizaţiei paramilitare şi ultranaţionaliste turce Lupii Gri, scoasă în afara legii, care lupta împotriva „duşmanilor” naţiunii turce, printre care se numărau şi kurzii. Frica împărţirii teritoriale, aşa-numitul „sidrom al Tratatului de la Sèvres”, au transformat în tabu inclusiv recunoaşterea existenţei unei minorităţi kurde pe teritoriul Turciei. Excluderea kurzilor, politicile de deportare şi persecuţiile, iar pe de altă parte recurgerea PKK-ului la violenţă începând cu 1984, au condus Turcia în pragul războiului civil. Lupta statului împotriva PKK s-a dovedit un eşec, soldat cu aproximativ 40.000 de victime colaterale.

Tentative de pace

Realitatea kurdă dar şi dorinţa de aderare la UE au constrâns Turcia să-şi revizuiască strategia, lupta armată fiind înlocuită de încercarea de integrare a kurzilor. În 2009 guvernul AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării) a iniţiat celebra „deschidere kurdă” prin care promitea drepturi culturale, însă rezultatele au fost nesemnificative. Încrederea kurzilor în guvernul AKP a fost diminuată însă şi mai mult pe 28 decembrie 2011, când 34 de săteni kurzi din Uludere, la graniţa irakiană, au fost ucişi de bombele lansate de armata turcă, ce socotea că aceştia sunt membri PKK.

Un an mai târziu AKP a anunţat public iniţierea negocierilor de pace cu liderul PKK, Abdullah Öcalan, aflat în detenţie pe insula Imralı din Turcia. Lupta va fi dusă cu idei şi nu cu arme, declara liderul kurd în mesajul său de Newroz din martie 2013. Öcalan a promis retragerea rebelilor PKK în munţii Qandil din Irak şi încetarea luptei în schimbul amendării controversatei legi antiteroriste conform căreia orice grupare sau individ care critică statul, inclusiv activiştii şi jurnaliştii pro-kurzi, sunt terorişti, cerând totodată guvernului turc drepturi culturale. Atât PKK cât şi guvernul AKP au făcut paşi concreţi spre pacificare: PKK şi-a retras o parte din gherile în nordul Irakului, iar guvernul turc a permis printre altele învăţământul în limba kurdă în instituţiile private, utilizarea altor limbi decât turca în campaniile electorale şi a eliminat jurământul elevilor, celebrul „Andımız” rostit în fiecare dimineaţă, care se încheia cu fraza „Cât de fericit este cel care spune: Sunt turc!”. Cu toate acestea, problemele au persistat: dreptul la educaţie în limba kurdă fiind asigurat doar elevilor provenind din familii înstărite în şcolile private, nu şi în şcolile publice, iar legea antiterorism, deşi amendată, nefiind suficient de clară în ceea ce priveşte definirea conceptului de terorism.

Noi prieteni

Astăzi, în Turcia, atât kurzii cât şi turcii şi-au găsit noi prieteni, proverbul kurd dar şi motto-ul ultranaţionaliştilor pierzându-şi din legitimitate. Conform unui studiu realizat de centrul turc de studii strategice BILGESAM, 90,3% dintre kurzi şi 70,7% dintre turci îşi doresc să trăiască împreună în Turcia. În ciuda acestei „deschideri” la nivel de societate, entuziasmul cu privire la „deschiderea kurdă” este semnificativ mai scăzut: dacă 75,4% dintre kurzi aprobă politica AKP, doar 35,8% dintre turci consideră măsura ca fiind necesară, procentul datorându-se şi faptului că 84% din turci condamnă negocierile statului cu PKK. Rezultatele semnalează pe de o parte o diminuare a prejudecăţilor mutuale şi apropierea dintre turci şi kurzi (aproximativ 3 milioane de căsătorii mixte, în creştere), pe de altă parte neîncrederea turcilor în gruparea PKK, considerată în continuare un pericol pentru securitatea naţională.

„Deschiderea kurdă” a avut efecte pozitive pe plan politic, kurzii din Turcia făcându-şi vocea auzită în timpul alegerilor prezidenţiale din 2014 prin candidatul partidului kurd HDP (Partidul Popular Democrat), Selahattin Demirtaş, care a reuşit să obţină aproximativ 10% din voturi. În perspectivă, rezultatele oferă şanse reale partidului kurd pentru a intra în 2016 în Parlamentul de la Ankara.

Dacă HDP promovează drepturile minorităţilor şi autonomia locală, există în continuare, deşi într-un procent mai mic (2,3%, conform BILGESAM), kurzi care îşi doresc un Kurdistan independent. PAK (Partidul Kurdistanul Liber), deşi încă neînregistrat oficial, promovează separatismul sau o soluţie federală pentru kurzii din Turcia. Succesul formaţiunii politice este pus sub semnul întrebării, în primul rând pentru că sunt şanse destul de mici ca partidul să fie recunoscut de Ministerul de Interne turc. Apoi, sud-estul Turciei nu mai este o regiune monocromă etnic, aproape jumătate din kurzii turci locuind în vestul ţării – astăzi, Istanbulul şi Izmirul sunt cele mai mari „oraşe kurde”.

Ţara kurzilor din Irak

Kurdistanul este o realitate politică în Irak, sub conducerea Guvernului Regional (KRG) autonom din Erbil. Deşi regiunea şi-a câştigat autonomia încă din 1991 sub umbrela SUA, lupta pentru putere dintre cele două partide kurde locale KDP (Partidul Democrat Kurdistan) şi PUK (Uniunea Patriotică a Kurdistanului) a divizat Kurdistanul irakian. KRG a devenit o entitate funcţională abia după înlăturarea lui Saddam Hussein în 2003 de către americani, acţiune susţinută şi de kurzi. Noua Constituţie,  proclamată în 2005, sub auspiciile SUA, recunoşte printre altele autonomia regională a Kurdistanului şi dreptul de a menţine forţe de securitate separat de centru, respectiv trupele peshmerga. În acelaşi an, Masoud Barzani a fost ales preşedintele Kurdistanului irakian.

Kurdistanul irakian este azi unul dintre cele mai democratice şi multiculturale regiuni din Orientul Mijlociu, născut din cenuşa războiului irakian. Retragerea trupelor americane în 2011 a lăsat însă multe probleme nerezolvate în ceea ce priveşte gradul dar şi întinderea teritorială a autonomiei kurde, unele regiuni, precum Kirkukul bogat în petrol, fiind disputate între guvernul central şi regional.

Aurul negru este „binecuvântarea” dar şi „blestemul” kurzilor, având în vedere că a reprezentat unul dintre „obiectele dorinţei” statelor care şi-au împărţit regiunea. Principalele rezerve petroliere din regiune se află în zonele kurde: Batman-Turcia, Rumailan-Siria, Kermanshah-Iran, Mosul, Kirkuk şi Khanaquin-Irak. Resursele petroliere sunt astăzi un important factor al reconcilierii turco-kurde şi al recunoaşterii KRG-ului. Dacă în anii ’90 relaţiile Turcia-KRG păreau imposibile, astăzi sunt o realitate facilitată de petrol şi de dorinţa turcilor de a-şi depăşi dependenţa energetică faţă de Iran şi Rusia. KRG şi Turcia au semnat mai multe acorduri energetice, între care construirea unor conducte de gaze naturale şi petrol, statul turc deţinând deja 25% din acţiuni la companiile din Kurdistanul irakian, relatează ziarului kurd Rudaw, citat de Diplomatic Courier, spre nemulţumirea Bagdadului, Iranului şi SUA.

Primăvara kurzilor din Siria

În aşa-numitul Kurdistan de vest, Kurdistanul irakian este reprodus la o scară mai mică sub controlul PYD (Partidul Unităţii Democratice), branşa siriană a PKK, considerat de Carnegie Endowment unul dintre cele mai importante partide de opoziţie din Siria. În plin război civil sub efectul „Primăverii arabe”, kurzii din Siria şi-au revendicat propria „primăvară”, punând bazele unui micro-stat kurd în partea de nord a ţării, în Rojava, după ce Bashar al-Assad şi-a retras forţele în 2012. Kurzii sirieni sunt concentraţi în Kobani, regiunile Qamishli şi Afrin, reuşind să construiască o administraţie şi economie funcţională, dispunând de tribunale, forţe de ordine şi servicii de securitate proprii. Barzani s-a declarat apărător al Kurdistanului sirian, însă nu şi susţinător al PYD, din cauza divergenţelor dintre KDP şi PKK, cel din urmă încercând să răstoarne leadershipul lui Barzani prin susţinerea un partid kurd de opoziţie, Goran. La rândul său, liderul KDP, în speranţa că va contrabalansa puterea PYD, susţine o altă formaţiune politică în Siria, KNC (Consiliul Naţional Kurd), care, deşi, format din aproximativ 16 mici partide kurde, este lipsit în mare parte de putere, reuşind doar să fragmenteze şi mai mult mişcarea kurdă. În ceea ce priveşte crearea unui mini-Kurdistan în Siria, Asiyah Abdullah, co-preşedinte PYD a declarat că formaţiunea nu urmăreşte independenţa kurzilor sirieni, ci luptă pentru un stat democratic pentru toţi sirienii, indiferent de religie sau etnie, cerând şi sprijinul Turciei în  realizarea acestui obiectiv.

Tăcerea kurzilor din Iran

În Iranul şiit, care găzduieşte a doua minoritate kurdă ca mărime din Orientul Mijlociu, mişcarea kurdă a fost redusă la tăcere pentru moment, după ce PJAK (Partidul pentru Viaţă Liberă în Kurdistan) afiliat PKK a semnat pacea cu gărzile revoluţionare iraniene.

Luptătorii împotriva ISIS

Ceea ce ni se relevă este imaginea unei mişcări kurde slăbite de divizări interne, condiţii diverse în statele-gazdă şi, mai recent, de ameninţarea ISIS sau ISIL (Statul Islamic din Irak şi Levant). ISIS a reuşit să preia controlul unei importante părţi din Irak şi Siria, încercând să-şi aproprie şi teritoriile kurde – ceeea ce a provocat reacţia peshmerga şi PYD, care au devenit pilonii principali ai luptei anti-ISIS.

„Efectul ISIS” este un paradox pentru mişcarea kurdă. Pe de o parte, pericolul ISIS ameninţă nu doar însăşi existenţa kurzilor din Irak şi Siria, dar şi procesul de pace dintre Turcia şi PKK, având în vedere că Turcia a refuzat să-i sprijine pe kurzii din Kobani – decizie susţinută de 55,9% dintre cetăţenii turci, conform unui sondaj realizat de MetroPOLL, în timp ce 32,2% cereau guvernului să intervină de partea kurzilor. În octombrie 2014, după ce guvernul de la Ankara i-a împiedicat pe luptătorii kurzi turci să meargă în ajutorul kurzilor sirieni din Kobani, au izbucnit revolte în mai multe oraşe din Turcia, soldate cu moartea a 35 de persoane, iar liderul PKK a avertizat guvernul că va pune capăt negocierilor de pace în cazul în care Kobani va ajunge în mâinile ISIS.

Asediul oraşului sirian a devenit un simbol al luptei de emancipare a kurzilor, deşi un studiu realizat de Cale Salih relevă faptul că majoritatea kurzilor din sud-estul Turciei nu auziseră de Kobani înainte de 2011. Mulţi cetăţeni turci de etnie kurdă au trecut graniţa în ajutorul kurzilor din Kobani, unii pierind în luptă. Refuzul Turciei de a se alătura campaniei aeriene împotriva ISIS conduse de SUA, dar şi sprijinirea grupurilor islamiste şi de opoziţie din Siria opuse PYD, au trezit suspiciuni în rândul kurzilor, care au acuzat AKP de sprijinire a ISIS. Guvernul turc şi-a motivat decizia de a nu interveni în Kobani pe seama legăturilor dintre PYD şi PKK, refuzând să ofere ajutor şi să înarmeze „inamicul nr. 1” al Turciei, respectiv PKK.

Clasa politică turcă respinge autonomia şi/sau independenţa kurzilor sirieni, temându-se de efectele pe care un astfel de scenariu l-ar putea avea asupra proprilor cetăţeni de etnie kurdă, Erdoğan declarând, într-o recentă conferinţă de presă, că este împotriva formării unei zone autonome kurde după modelul celei din Irak în Siria. Lupta împotriva terorii ISIS a unit atât membrii comunităţilor kurde cât şi, într-o măsură mai mică, liderii mişcărilor de emacipare. Kurdistanul irakian şi-a trimis în cele din urmă luptătorii peshmerga în sprijinul kurzilor din Kobani, cu ajutorul Turciei care a permis trecerea acestor forţe armate pe teritoriul său. Pe 26 ianuarie, kurzii din Kobani, sprijiniţi de SUA, au înfrânt ISIS după 133 de zile de luptă, victoria fiind sărbătorită de etnicii kurzi de pretutindeni, inclusiv în Turcia.

Azi, Kurzii au câştigat simpatia opiniei publice internaţionale dar şi a liderilor politici, un exemplu concret în acest sens fiind sprijinul SUA, cu toate că PKK este inclusă în lista organizaţiilor teroriste a Departamentului de Stat.

În loc de concluzii...

Să revenim la întrebările adresate în prima parte al articolului, cu câteva fragmente de răspunsuri.
Este prima parte a secolului al XXI-lea momentul de cumpănă al luptei de emancipare a kurzilor? Secolul al XXI-lea este un moment de cumpănă al emancipării kurde, având în vedere că etnicii kurzi îşi asumă un rol tot mai important nu doar în politica internă a statelor-gazdă ci şi la nivel regional, prin rolul jucat în lupta împotriva ISIS.

Ce înţeleg astăzi kurzii prin „emancipare”? Există un consens în ceea ce priveşte viitorul? Sau, cu alte cuvinte, ce vor kurzii? Cel puţin la nivel declarativ, elitele care conduc mişcarea/ mişcările kurde, dar şi o parte însemnată a populaţiei îşi doresc mai degrabă drepturi culturale şi autonomii locale decât un Kurdistan independent – vis ce pare a fi surpat sub perspectiva izolării politice şi economice, vecinilor ostili şi luptelor sângeroase. Diversitatea mişcărilor de emancipare cât şi lipsa unui consens în ceea ce priveşte un leadership politic unitar – unele voci nominalizându-l pe Barzani, altele pe Öcalan –, neînţelegerile dintre KRG şi PKK, problemele diferite cu care se confruntă kurzii turci, irakieni, iranieni şi sirieni îngreunează, de asemenea, sarcina liderilor kurzi de a articula o soluţie univocă pentru chestiunea, respectiv chestiunile kurde.

Iulia Alexandra Oprea este doctorandă la Universitatea Sapienza din Roma, tema sa de cercetare concentrându-se pe politicile identitare şi pe situaţia minorităţilor din Turcia contemporană.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite