Ce resetare, după noiembrie 2015? Despre reprezentativitatea protestatarilor şi despre revendicările neauzite în stradă

Cei care au protestat în noiembrie în faţa Guvernului şi în Piaţa Universităţii sunt reprezentativi pentru mari categorii de populaţie/ ale electoratului? Ce revendicări, din ţara profundă, le-ar completa pe cele anti-corupţie şi referitoare la „reforma clasei politice”. Câteva note sociologice pe marginea protestelor recente. De Iulian Săndulescu

Articol din dosarul Ce resetare, inclus în ediţia FP România nr. 49 (decembrie 2015/ ianuarie 2016). 

• Am avut destul de multe proteste în România ultimilor trei-patru ani, iar una dintre constantele discursului mediatic în legătură cu aceste proteste a fost că ele ar reflecta opiniile generale din societate. Ideea că proteste la care participă poate câteva sute de mii de oameni sunt reprezentative pentru toţi românii mi se pare naivă. În multe feluri, e doar o formă de generalizare fără niciun fond. Avem şi alte exemple de mulţimi, chiar formate din oameni cu probleme similare, dar pe care le evităm cu graţie când facem lista de priorităţi a ţării. Spre exemplu, aproximativ opt milioane de români au veceul în curte. Vreo patru milioane de români trăiesc în sărăcie relativă. Cam un milion trăiesc în sărăcie absolută. Ei nu au fost niciodată consideraţi reprezentativi, deşi numeric au fost dintotdeauna mai mulţi decât orice protest a avut vreodată loc în România. Iar acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că săracii nu au o voce politică sau mediatică. 

• O mare parte din protestatarii ultimilor ani au reprezentat – şi uneori chiar s-au şi auto-intitulat – „o elită civică”. Principala problemă a acestora, rostită indirect prin sloganurile „Corupţia Ucide” sau „Statul ne trage înapoi”, a fost cea că politicienii nu sunt reprezentativi. La zenitul mişcării, aproximativ 65.000 de oameni au fost pe străzi. În asentimentul lor, dar mai comozi, au fost poate încă de cinci ori pe atât. Poate chiar încă de zece ori pe atât. În total, ar reprezenta sub un milion de oameni, iar alegerile parlamentare din România sunt decise de aproximativ opt milioane de voturi. Cele prezidenţiale, de aproximativ zece milioane de voturi. Tocmai, politicienii din România sunt destul de reprezentativi pentru o populaţie sexistă, coruptibilă, naţionalistă sau semi-fundamentalistă religios. Acesta este una dintre puţinele alinări pe care le primim de la faptul că România este o democraţie electorală. 

Problemele României nu ţin doar de o proastă administrare sau lipsă de pregătire, ci şi de crearea unui consens în legătură cu ce este cu adevărat important de rezolvat în ţară. Întreţinerea nivelului mare de sărăcie ne costă mai mult decât nereuşita noastră de a construi o mie de kilometri de autostradă. 

• Populaţia simte o repulsie faţă de sistemul politic, dar această repulsie nu este nici pe departe reprezentată unitar în mintea celor ieşiţi pe stradă. Unii văd societatea ca prea asistenţială, unii o văd prea nepăsătoare, unii o văd prea politizată în general, alţii o văd prea politizată de partidul politic pe care-l dispreţuiesc mai mult. Unii o văd prea religioasă sau naţionalistă, alţii o văd prea lipsită de morală creştină şi cotropită de străini sau de ne-români. Ne e uşor să ne amintim protestele legate de Roşia Montană, la care am văzut săptămâni la rând marşuri unde grupuri feministe scandau cot la cot cu grupul „România – Grădina Maicii Domnului”. Singurul lucru care îi unea şi îi uneşte şi acum este nemulţumirea, dar nemulţumirea este suficient de puternică doar pentru a dărâma un sistem, nu pentru a crea un consens în legătură cu viitorul sistem. 

• Marea oportunitate a protestelor de acest tip este de a schimba perspectiva societăţii şi de a cultiva ideea de participare politică eficientă, ce poate pedepsi ceva prost făcut, fără a propune o soluţie unitară despre ce ar trebui pus în loc. Am mai trecut prin această experienţă şi la protestele anterioare. Şi atunci, şi acum, înţelepciunea convenţională spunea că dacă nu sunt îndreptate împotriva cuiva anume protestele sunt inutile. Greşit. Rostul cel mai important al protestelor este afirmarea unei conştiinţe civice a societăţii din România. Demisia unui politician sau chiar a mai multor politicieni probabil că nu va aduce la conducere decât alţi oameni la fel de dezagreabili. Asta e puţin important însă. Ce este important este că aceste proteste exprimă ideea că oamenii se pot organiza împotriva celor care îi conduc. Cu cât vor avea loc mai des, aceste proteste vor articula tot mai bine ideea că nu contează omul care deţine o funcţie, ci disponibilitatea noastră de a-l judeca după ceea ce face, că e vorba de corupţie, venalitate sau incompetenţă, indiferent din ce partid face parte. Politicienii sunt trecători, atitudinea noastră faţă de ei este de durată.  

• Prin participare, protestatarii arată că se pot organiza şi pot cere ‘altceva’, apoi restul societăţii poate înţelege şi replica modelul la scară mai mică. Într-un final, această lecţie poate fi interiorizată şi de către cei săraci, şi de către cei marginalizaţi, de agricultori, de oamenii din mediul rural, de cei care au suferit ani la rând de faptul că erau prea puţin importanţi pentru a înţelege că vocea lor contează. 

• Pentru a schimba politica trebuie schimbat modelul de nemulţumire faţă de actul de administrare, de la nemulţumirea tăcută la una activă. Îndrăznesc chiar să spun că parte din progres ar fi şi renunţarea la mirajul ideii de guvern tehnocrat. Problemele României nu ţin doar de o proastă administrare sau lipsă de pregătire, ci şi de crearea unui consens în legătură cu ce este cu adevărat important de rezolvat în ţară. Întreţinerea nivelului mare de sărăcie ne costă mai mult decât nereuşita noastră de a construi o mie de kilometri de autostradă. Rata abandonului şcolar în rândul populaţiilor sărace este triplă faţă de cea din restul populaţiei, iar copiii care abandonează şcoala sunt condamnaţi să abandoneze şi speranţa că vor reuşi să iasă din sărăcie. Deseori, pentru că nu a vrut să investească un leu pentru a ţine copii în şcoală, statul trebuie să investească 10 lei anual pentru a le oferi ajutoare sociale care să-i ţină în viaţă, dar în aceeaşi mizerie şi marginalizare.

• Avem nevoie de specialişti, evident, dar ar fi mult mai trainic să cerem acestor specialişti să se organizeze politic şi să aibă o viziune despre societate, una care să nu se teamă de a spune că există legături sistemice majore între educaţie şi sărăcie, între marginalizare şi nepăsare, între viabilitatea sistemului medical şi productivitatea muncii. 

• Abia asta cred că ar trebui să fie prima ţintă a protestelor actuale: recâştigarea controlului asupra ideii de politică. Fără o percepţie constructivă asupra ideii de a face politică, nu vom putea încuraja oameni noi şi buni să intre în horă şi să pună umărul la avansul societăţii, fie în interiorul structurilor actuale politice, fie în cadrul unora noi. Mişcările de stradă din România reprezintă o oportunitate pentru a schimba sistemul prin mai mult decât înlocuirea unui politician slab cu un alt politician slab. 

Iulian Săndulescu este pseudonimul unui sociolog român, pe care obligaţii profesionale curente îl împiedică să se pronunţe public pe aceste chestiuni.