Politica externă românească trebuie să depăşească „Sindromul Mării Negre“. E nevoie de un concept strategic nou

„Securitatea la Marea Neagră“ este de mulţi ani – în special din timpul mandatului Băsescu I – conceptul strategic central şi miza definitorie a politicii externe româneşti. „Succesul” României în plan extern a ajuns să aibă aproape un singur criteriu de măsură: ce se „obţine” pentru Marea Neagră, de la NATO.

Rezultatele extrem de modeste de la Varşovia, cât şi fiasco-ul „flotei NATO” premergător summit-ului, nu sunt decât cele mai recente dovezi că „securitatea la Marea Neagră” este un concept care şi-a atins (de mult) limitele. Nu mai poate funcţiona eficient ca şi „principiu călăuzitor” al politicii externe româneşti. A venit timpul pentru o reconsiderare profundă a rolului pe care România îşi propune să-l joace pe plan regional, şi în contextul mai larg al NATO.

[…]

Acest text este despre „securitatea Mării Negre“ ca „brand“ al politicii externe româneşti recente, care a încercat să erijeze România într-un avocat al securităţii întregii regiuni, la nivelul NATO. Conceptul – foarte util pentru vremea lui întrucât a deschis drumul către parteneriatul (şi protectoratul) american – a fost întotdeauna difuz, fără ţinte precise, şi cu inflexiuni predominant politice. Dar acest concept strategic general nu ar trebui confundat cu necesităţile strict militare ale ţării.

Ceea ce urmează sunt o serie de argumente (aici doar trecute în revistă – vezi varianta completă pentru detalii) pentru care „securitatea la Marea Neagră” e acum un concept depăşit. Nu este vorba aici de a critica, ci de a deschide o dezbatere pe marginea unui subiect care de multe ori este privit ca un fel de „axiomă.”

1. NIMĂNUI DIN VEST NU-I (MAI) PASĂ SERIOS DE MAREA NEAGRĂ

În cei aproximativ zece ani de când „securitatea la Marea Neagră” defineşte identitatea strategică a României, lumea s-a schimbat radical – în special în regiunea noastră. Mijlocul anilor 2000, când acest concept se cristaliza, era un timp al revoluţiilor portocalii, al unei Rusii cu o armată încă foarte slabă (mult înainte de „marea înarmare” începută serios în 2010-2011), şi al unei Americi ce dispunea de cel mai mare buget militar din istorie. Colapsul economic din 2008 încă nu venise, iar Uniunea Europeană era în plin avânt. Era epoca tratatului de la Lisabona, când euroscepticismul era doar un vag iritant, prosperitatea era cuvântul de ordine, iar o criză a refugiaţilor nici nu putea fi imaginată. ISIS şi „lupi singuratici” nu existau; terorismul marca Al Qaeda reuşise doar de două ori, şi doar în ţări cu implicare substanţială alături de SUA în Irak (Marea Britanie şi Spania). Nici măcar China nu era un subiect important – urma să „erupă” pe scenă abia spre finalul decadei.

[…]

În acest context relativ benign, pentru UE, NATO şi SUA (separat) singurul spaţiu de „acţiune”, unde mai era loc de iniţiative interesante, pozitive, rămăsese Estul Europei, acele state din „zona crepusculară” dintre NATO / UE şi Federaţia Rusă. Conceptul românesc al „securităţii Marii Negre” s-a potrivit ca o mănuşă acestei dinamici geopolitice. Dar lucrurile s-au schimbat radical între timp. Fiecare din elementele enumerate mai sus s-a rotit la 180 de grade. UE e acum asaltată de eurosceptici, terorişti şi refugiaţi. Rusia a revenit militar şi strategic, şi practic a forţat NATO să abandoneze orice noţiune serioasă de extindere spre Est.

America, în special, a suferit între timp o criză economică cu impact major asupra bugetului militar american, care era în creştere constantă şi rapidă încă din 2002. Colapsul a venit în 2013, când Congresul a votat o reducere drastică ce a şocat Pentagonul şi a impus o re-evaluare majoră a priorităţilor strategice americane. Dar lucrurile deja se îndreptau în acea direcţie de câţiva ani.

Legat de asta a fost, desigur, saltul fantastic, economic şi militar, al Chinei. În acest context, prinsă între presiuni bugetare acasă şi un pericol strategic major peste Pacific, America a iniţiat „pivotul” spre Asia.

[…]

Rebalansarea intereselor strategice americane, la nivel global, este reală. Prioritatea este întărirea aliniamentului NATO aşa cum e el acum; s-a spus de mult „adio” ambiţiilor pontice „extinse” ale anilor 2000. Aceea era o agendă pozitivă, incluzivă (vizând includerea eventuală a unor noi state în NATO şi expansiunea influenţei americane în zonă); acum agenda este negativă, centrată pe excludere (limitarea expansiunii influenţei ruseşti).

Este aşadar vorba de o schimbare majoră, structurală şi inevitabilă în „greutatea” relativă a zonei Marii Negre în calculul strategic al Vestului. „Zona extinsă a Mării Negre” era cândva viitorul imediat al UE şi al NATO; astăzi, aşa ceva este în afara oricărei discuţii serioase, indiferent de „amabilităţile” diplomatice şi semantice presărate prin comunicate de presă şi alte asemenea. Ceea ce rămâne, desigur, este aspectul strict militar – asigurarea apărării aliaţilor din zonă, România-Bulgaria-Turcia. Dar acesta e un cu totul alt nivel de ambiţie, într-o cu totul altă logică strategică şi politică (mult mai restrânsă şi concentrată). 

În acest sens, discuţiile pre-Varşovia din spaţiul public românesc au ridicat aşteptările faţă de performanţa României la summit nedrept de sus. Ideea obţinerii unui „echilibru” – chiar şi numai ca mesaj – între nordul şi sudul flancului estic a fost mereu bazată pe o premisă falsă: aceea că „dezechilibrul” pre- (şi, acum, şi post-) summit era cumva expresia unei „neînţelegeri” (din partea NATO) a situaţiei şi/sau expresia unor interese politice conjuncturale ce ar fi putut fi contracarate de diplomaţia românească.  

Realitatea e mult mai simplă: zona Mării Negre nu mai e o prioritate strategică şi nu mai e un punct focal de interes politic pentru nimeni (care contează). Are o anumită importanţă, dar cam atât din păcate. Asta limitează sever argumentele politice pe care România le poate aduce la masa aliată pentru a solicita mai mult decât strictul necesar pentru securitatea maritimă în zonă. 

2. CONVENŢIA DE LA MONTREUX FACE DIN MAREA NEAGRĂ UN LAC RUSO-TURC

Nu întotdeauna se realizează efectul complet al Convenţiei de la Montreux asupra situaţiei strategice din zona Marii Negre. La nivel NATO, este un caz unic de teatru de operaţiuni (navale) în care accesul aliaţilor ne-riverani este limitat prin tratat, permanent. Acesta nu e doar un „detaliu,” ci un factor decisiv care practic exclude din start Marea Neagră de pe harta de război a marinei americane sau britanice.

Sigur, harta „de pace” permite mici incursiuni demonstrative ale câte unei nave vestice în Marea Neagră, pentru ridicarea moralului aliaţilor din zonă. Dar limitările legale înseamnă că orice navă trimisă acolo e mai mult sau mai puţin la mila sorţii, întrucât nu poate fi sprijinită direct de alte unităţi aşa cum prevede doctrina de luptă a oricărei marine militare semnificative. Acesta e un handicap militar-strategic insurmontabil, pentru Marea Neagră.

[…]

3. SINGURA GARANŢIE REALĂ ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI RUSEŞTI ÎN MAREA NEAGRĂ ESTE INTERESUL PROPRIU AL TURCIEI

[…] O problemă fundamentală a gândirii de politică externă românească este locul secundar al Turciei în cultura strategică autohtonă.

[…] Acum poate a venit momentul pentru o re-evaluare şi pe această direcţie, iar povestea recentă a „flotei” NATO e un stimul excelent în acest sens. România are acum – deşi e poate prea târziu – şansa de a înţelege că dacă vrea să obţină rezultate notabile, concrete, în legătură cu securitatea maritimă în Marea Neagră, atunci are nevoie de o „strategie turcă” serioasă şi consistentă. Adică de un proiect de construire a unei relaţii adânci şi substanţiale cu Turcia (un adevărat „parteneriat strategic”), ceea ce nu se poate face de pe azi pe mâine.

Cel mai îngrijorător lucru revelat de episodul „flota NATO” a fost nu eroarea de calcul legată de atitudinea Bulgariei, ci aşteptarea că Turcia ar putea fi inclusă în acest proiect aproape „din oficiu” (trădând o neînţelegere bizară a relaţiei complexe a Ankarei în raport cu Rusia). În realitate, colaborări de acest tip în contexte atât de sensibile – în cazul de faţă, relativ la Rusia – necesită o relaţie politico-militară evoluată şi pregătită din timp.

4. A SCHIMBA ÎN MOD NOTABIL BALANŢA DE FORŢE DEJA EXISTENTĂ ÎN MAREA NEAGRĂ IMPLICĂ NIŞTE COSTURI MATERIALE ŞI DE SECURITATE CU MULT PESTE CAPACITĂŢILE ŞI INTERESUL ROMÂNIEI.

[…] Trebuie înţeles că, din 2014 încoace, trăim într-o „nouă lume” când vine vorba de balanţa de putere din Pontul Euxin. Ocupând Crimeea, Rusia a obţinut posibilitatea de a-şi re-dizloca toate tipurile de armament şi echipament militar anti-naval la vreo 300km spre vest, fix în punctul focal al teatrului operaţional – ceea ce a şi făcut. Nu degeaba peninsula era cunoscută încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial drept „portavionul Crimeea”: din această poziţie pot fi lovite (în special de către Forţele Aerospaţiale ruseşti) ţinte de pe aproape tot cuprinsul Mării, plus zone de litoral. E o diferenţă uriaşă faţă de poziţia pre-2014 a Rusiei, când tot acest arsenal putea fi dizlocat doar în colţul de nord-est al Mării Negre, pe coasta de atunci a Federaţiei (tratatul cu Ucraina legat de Sevastopol limita drastic echipamentul rusesc ce era permis în Crimeea, la pachet cu flota).

[…] Armamentul existent acum în Crimeea a închis aproape total discuţia asupra dominaţiei strategice în Marea Neagră. „Aproape total” deoarece Turcia are în continuare o capabilitate puternică, dar a cărei eficacitate este acum limitată operaţional de „factorul Crimeea” la partea de sud şi sud-vest a Mării.

Această transformare fundamentală a coordonatelor militare în spaţiul Marii Negre ar trebui să impună o re-evaluare şi din partea României a propriei sale abordări în zonă. Dezechilibrul uriaş de putere care a intervenit între timp înseamnă că orice iniţiativă serioasă de a „descuraja” militar Rusia în Marea Neagră necesită acum investiţii enorme (în special la nivelul României) – pentru că distanţa de recuperat e mult mai vastă decât înainte. […] 

Costurile construirii unui „deterrent” credibil, de către România sau în orice combinaţie realistă cu Turcia şi Bulgaria, au trecut dincolo de orizontul posibilului.

[…] Ce este foarte clar este că Rusia îşi menţine ceea ce se numeşte “escalation dominance” – adică are o capacitate şi o voinţă politică superioară aliaţilor NATO (în orice combinaţie) de a răspunde unor noi dizlocări de forţe aliate cu întăriri corespunzătoare ale propriei poziţii. Practic, orice mutare face NATO în Marea Neagră, ruşii vor răspunde – rezultatul fiind nu doar anularea mutării iniţiale, ci escaladarea tensiunilor din zonă şi a insecurităţii. Înainte de Crimeea, opţiunile de răspuns ale Moscovei erau mult mai limitate, atât operaţional cât şi politic. Dar acum, poate să răspundă puternic şi, în plus, nici nu mai are mare lucru de pierdut din punct de vedere politic.

În aceste condiţii, logica contracarării Rusiei prin forţă, pe plan naval, este acum incertă.

[…] Strategia este, la bază, despre ce se poate obţine cu resursele existente, şi prin ce metode. A investi excesiv într-un obiectiv nerealist este nu numai o strategie proastă în sine, dar înseamnă şi un cost de oportunitate. Iar România nu-şi mai permite să tot rateze ocazii şi să rămână blocată în concepte depăşite – şi în afară jocului. 

5. SECURITATEA „MĂRII NEGRE” (ÎN GENERAL) NU ESTE DE IMPORTANŢĂ CRITICĂ PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI. ACCENTUL CORECT AR TREBUI SĂ FIE PE SECURITATEA ZONEI DE LITORAL.

[…] Punctul de pornire în orice discuţie pe acest subiect este faptul că securitatea maritimă – traducerea militară a conceptului difuz de „securitate la Marea Neagră” – este doar una din cele trei dimensiuni militare convenţionale ale securităţii naţionale a României, alături de apărarea spaţiului aerian şi cea a teritoriului. Centrul de greutate” al României, ca şi interesele ei strategice primordiale (vezi Moldova) este pe uscat, nu în/la Marea Neagră.

[…] Ar trebui să ne asigurăm că efortul, strategia totală a României (în toate dimensiunile) este una echilibrată, cu acoperire de 360 de grade – atât în privinţa contracarării ameninţărilor, cât şi a exploatării oportunităţilor. Supra-concentrarea pe Marea Neagră în detrimentul altor dimensiuni, este discutabilă chiar şi la nivelul „macro” al strategiei naţionale.

[…] Pe mare nu e loc de ambiguităţi sau de „război hibrid.” Actul de război este foarte clar: scufundări sau deturnări/capturări de nave. Spre deosebire de uscat, apa nu poate fi „ocupată” de „omuleţi verzi” şi nu se pot creea „realităţi pe teren” (în absenţa „terenului”). Mediul operaţional maritim are nişte caracteristici speciale care de obicei sunt ignorate în discursul public.

[…] Faptul că ne învecinăm cu Rusia pe mare nu implică nici acelaşi nivel de risc, şi nici aceleaşi tipuri de riscuri, cum ar fi cazul dacă ne-am învecina cu Rusia pe uscat (ca balticii, Georgia sau Ucraina). De aceea acest argument nu a avut succes nici la Varşovia. În mod cert există riscuri, dar avem nevoie de mai multă exactitate când vorbim de ele.

Ideea principală este simplă: când vine vorba de apărarea flancului maritim al României în condiţii de război, prioritatea militară este apărarea în zona de coastă şi „războiul de litoral.” Pentru asta este nevoie, prioritar, de capabilităţi de interdicţie (A2/AD), aviaţie şi de unităţi mici (vedete torpiloare, puitoare de mine etc), nu de mari unităţi de suprafaţă (distrugătoare, fregate) sau de submarine. Acestea din urmă ar fi evident binevenite dacă am putea avea „de toate,” dar trebuie să fim realişti din punct de vedere financiar. Vorbim de priorităţi, când trebuie decis judicios ce anume face cel mai mult sens în condiţii de luptă, în faţa acestui adversar în acest teatru de operaţiuni.

În final, în condiţiile militar-strategice post-Crimeea, conceptul general de „securitate la Marea Neagră” este golit de sens. Interesul naţional românesc este foarte real în Marea Neagră, dar şi foarte limitat şi specific: prioritatea este apărarea zonei de litoral, în apropierea coastelor.

A venit vremea să revenim la realitate şi să re-echilibram strategia politico-militară a României.

6. SITUAŢIA FORŢELOR AERIENE ŞI TERESTRE ROMÂNE ESTE DEZASTRUOASĂ, DAR ACESTEA SUNT BAZA APĂRĂRII ÎN CELE MAI PROBABILE SCENARII DE CONFLICT (MOLDOVA ŞI / SAU ODESA). MAREA NEAGRĂ E O MARE DISTRAGERE DE LA SUBIECTUL PRINCIPAL.

Paradoxul central al politicii externe şi de apărare româneşti este că lasă descoperite exact zonele vitale pentru interesul naţional al României, şi pune accentul pe zona cea mai puţin importantă, comparativ vorbind (Marea Neagră).

[…] Nu e nici un mister că cel mai probabil scenariu de conflict care ar implica România este legat de Moldova, unde sunt o mulţime de feluri în care lucrurile pot să derapeze, necesitând o intervenţie militară – unilateral românească, sau NATO cu vârf de lance românesc. (Suspendând pentru moment, de dragul argumentului, probabilitatea majoră a unui atac nuclear rusesc în primele faze ale unui conflict NATO-Rusia.)

[…] În aceste condiţii, prioritatea absolută pentru România este întărirea forţelor terestre, aeriene, şi a apărării anti-aeriene (inclusiv anti-rachetă). Asta înseamnă blindate, artilerie reactivă modernă şi precisă, C4ISR inclusiv drone, capabilităţi serioase pentru război electronic, elicoptere de atac, avioane multi-rol, baterii Patriot etc. Înseamnă o necesitate urgentă pentru un minim de două brigăzi complet echipate, mobile, gata de luptă şi interoperabile cu etalonul NATO (forţele americane şi britanice). Nu mai vorbim de stocuri majore de muniţii şi echipament de rezervă. Aceste lucruri sunt urgente având în vedere instabilitatea regională. […] 

CONCLUZIE: ROMÂNIA ARE NEVOIE DE UN CONCEPT STRATEGIC CARE SĂ FIE FOLOSITOR ATÂT SIEŞI, CÂT ŞI ALTORA, ÎN CONTEXT ALIAT. „MAREA NEAGRĂ” E ACUM DOAR UN SINDROM DINTR-O ALTĂ EPOCĂ.  

De prea mult timp, strategia României este în derivă. O singură „idee călăuzitoare” („securitatea la Marea Neagră”) defineşte fiecare puseu de politică externă, cel mai recent la Varşovia. Se încearcă acelaşi lucru de ani de zile, în mod repetat – ignorându-se schimbările geo-strategice din regiune şi la nivel global – dar se aşteaptă de fiecare dată un alt rezultat: o „recunoaştere“ euroatlantică majoră a importanţei Mării Negre, care tot nu vine.

[…] România are în mod cert nevoie de un concept strategic unificator, de o direcţie principală care să organizeze restul componentelor într-o abordare coerentă, logică, şi eficientă. Pentru cel puţin un deceniu, acest concept a fost securitatea „la Marea Neagră,” sau „în spaţiul extins al Marii Negre.” Acesta a fost fundamentul celei mai mari realizări a politicii externe româneşti: parteneriatul strategic substanţial (în plan militar) cu America.

Dar timpurile şi raporturile de forţe din zonă s-au schimbat. Este nevoie de o rebalansare a strategiei naţionale a României, dinspre Marea Neagră spre interiorul estic al continentului european. Asta implică două lucruri. Primul este tranziţia către o logică mai limitată, strict defensivă, în Marea Neagră – şi o recunoaştere francă a riscurilor de escaladare a tensiunilor în acest spaţiu. Soluţia optimă este concentrarea pe instalarea unei arhitecturi A2/AD în Dobrogea, care ar fi un proiect cu multe alte deschideri politice şi militare la nivel NATO – spre deosebire de „flote NATO” şi alte asemenea.

Al doilea lucru – şi aici e punctul principal – ţine de o tranziţie politică, în sensul cuplării strategice a României la „grupul nordic” al flancului de est al NATO. Adevărata poveste din jurul summit-ului de la Varşovia a fost confirmarea – aproape formalizarea – existenţei a două grupări (nord-sud) pe flancul estic: Marea Baltică vs Marea Neagră. Bucureştiul a încercat să argumenteze pentru un „echilibru,” dar nu a reuşit decât să demonstreze – confirmând ce am zis aici – că România e pur şi simplu izolată şi separată de restul flancului estic, tocmai pentru că s-a autodefinit exclusiv în raport cu Marea Neagră. Când „Marea Neagră” se prăbuşeşte ca şi reper şi interes politico-strategic la nivel NATO, cum s-a întâmplat în special după 2014, România o urmează.

Aşadar, trebuie gândit nu în termeni de „echilibrare” (cu tentă competiţională în raport cu ceilalţi aliaţi), ci de „conectare” şi „consolidare” politico-militară a flancului de est, care este absolut esenţială în raport cu provocarea rusească. Pentru a intra în clubul format pe linia Baltica-Vişegrad, România trebuie să „pună ceva pe masă”, să arate că poate contribui şi ea la apărarea restului flancului, dacă are pretenţia ca alţii să vină în ajutor în caz de criză în Moldova, de exemplu. Din nou, asta înseamnă în mod absolut clar forţe aeriene şi terestre – nu navale.

Cum am spus în altă parte, România este în prezent într-un „unghi mort” al geopoliticii europene, izolată şi cam fără prieteni în zonă (cum a arătat episodul „flotei” NATO). Acesta nu este doar un „detaliu interesant,” ci are consecinţe strategice serioase.

Miza reală pentru România este ieşirea din acest unghi mort, şi din fericire sunt două căi. Prima este relaţia cu Statele Unite (şi Marea Britanie), relaţie care are un potenţial major şi încă insuficient explorat. A doua este promovarea unei consolidări a Europei de Est într-un „bloc” coerent, chiar dacă nu neapărat formal. Statele din această zonă împărtăşesc o serie de interese comune, de la problema rusească până la problema direcţiei următoare a UE (care ar putea crea o Germanie mult prea puternică, un stat pan-european federal, sau alte rezultate problematice de acest tip). Un lucru interesant, care merită avut în vedere, este că Brexit s-ar putea să ducă la o nouă logică în politica externă britanică (şi americană) care să favorizeze consolidarea unui asemenea bloc. Şi asta ar putea fi cea mai bună şansă strategică pentru România şi ţările din această zonă – alternativa fiind repetarea istoriei înţelegerilor dintre Est şi Vest pe spezele noastre (comune, ale ţărilor din zonă).

[…]

România trebuie să-şi articuleze un nou rol în regiune, un rol de pivot strategic pentru un viitor bloc Estic coerent. Ridicarea profilului militar românesc, în acest context, este o condiţie sine qua non, dar din nou aici este vorba de prioritizarea forţelor aeriene şi terestre care pot fi relevante şi pot creea o bază de dialog cu alţi parteneri din NATO care contează.

România are un potenţial important, şi beneficiază de pe urma unei protecţii americane. Ar avea multe lucruri importante de spus în Europa (dincolo de Marea Neagră), şi îşi poate construi un profil puternic şi un rol de lider în această regiune – dar are nevoie de o evaluare onestă a situaţiei în care se găseşte, şi de schimbări majore la nivelul strategiei naţionale. Pentru asta e nevoie de mai mult realism şi de o disponibilitate de a spune lucrurilor pe nume şi de a testa idei noi.

(Acestea sunt doar o serie de extrase dintr-o lucrare mai lungă. CITEŞTE TEXTUL INTEGRAL AICI.)