Ambele ţări sunt în relaţii complicate cu Uniunea. Indonezienii sunt mâhniţi de propunerea făcută de parlamentarii europeni de a interzice, începând din 2012, folosirea uleiului de palmier în Europa în producerea de biocombustibili. Trebuie ştiut că piaţa celor 28 de state-membre UE înghite o parte importantă a unei producţii în care sunt implicaţi 16-17 milioane de lucrători indonezieni. Pe de altă parte, thailandezii sunt nemulţumiţi fiindcă, acum patru ani, UE a suspendat negocierile pentru un Acord de Liber-Schimb, ca şi din pricina sancţiunilor aplicate de Bruxelles pentru pescuitul ilegal. Oficialii de la Jakarta au ameninţat că suspendă achiziţionarea unor avioane Aibus, în vreme ce omologii lor de la Bangkok nu se gândesc la retroacţiune, ci ar vrea pur şi simplu să revenim la masa discuţiilor.

Situaţia politică din cele două state sud-est asiatice e diferită. Thailanda e singura ţară din lume care are o juntă militară la putere. În 2014, generalul Prayuth a îndepărtat guvernul condus de Yingluck Shinawatra, după ce alţi militari îl destituiseră de la putere, în 2006, pe fratele ei, Thaksin, liderul aşa-numitelor „cămăşi roşii”, o mişcare politică prin care mediul rural a fost mobilizat împotriva elitelor birocratice şi militare tradiţionale („cămăşile galbene”). Promise acum patru ani, alegerile au fost amânate de trei ori, iar acum sunt anunţate pentru februarie 2019, dar nu e deloc sigur că militarii se vor ţine de cuvânt. Alegeri vor fi, cu siguranţă, la anul în Indonezia, atât pentru Parlament, cât şi pentru preşedinţie. Şeful statului, Joko Widodo, speră să fie reales, dar elitele constituite în vremea preşedinţiei lui Suharto (1967-1998) ar vrea să revină la putere. În mod semnificativ pentru cultura politică indoneziană de azi, şef al opoziţiei e un fost general, Prabowo Subianto.

Ambele ţări se confruntă cu chestiunea jihadismului. O provincie indoneziană – Aceh – aplică şaria, iar unul dintre cele mai populare personaje politice, fostul guvernator Ahok, a fost condamnat pentru blasfemie, după ce pierduse şi campania de realegere doar pentru că, fiind dintr-o familie de origine chineză şi religie creştină, a îndrăznit să chestioneze natura islamului politic. Deşi oficialii zic că ţara are un „islam moderat”, la trei zile după ce am plecat de la Jakarta, 14 persoane au fost ucise şi alte câteva zeci au fost rănite, în urma unor atacuri cu bombe asupra mai multor biserici. Spre deosebire de Indonezia, care e cea mai mare ţară musulmană din lume, Thailanda e majoritar budistă, dar are trei provincii în Sud (Yala, Patani şi Narathiwat) în care 80 la sută dintre locuitori au drept credinţă islamul. Unii comentatori cred că Patani ar putea proclama califatul, în vreme ce alţii consideră că e vorba doar despre ambiţia de a obţine independenţa pentru un teritoriu care era altădată – sub acelaşi nume – un sultanat.

În orice caz, sud-estul Asiei a căpătat tot mai multă importanţă în ultimii ani: nu doar din perspectivă economică, ci şi din cea a luptei anti-teroriste. Pe de altă parte, la Jakarta, am avut ocazia de a discuta cu reprezentanţii celor 10 ţări ASEAN, organizaţia cu care UE ar dori să negocieze un acord de liber schimb, dar şi să coopereze politic. Autoritatea organizaţiei, a cărei preşedinţie e deţinută acum de Singapore, a fost pusă în discuţie de multe ori. Statele-membre n-au reuşit, de pildă, să se pună de acord în privinţa expansionismului militar al Beijingului în Marea Chinei de Sud, care a declanşat una dintre crizele politice majore din regiunea indo-pacifică.

În regiunea respectivă, europenii sunt în competiţie nu doar cu China, ci şi cu alţi actori majori ai scenei internaţionale: Statele Unite, Japonia, Coreea de Sud, India. Cine priveşte cu atenţie această listă, realizează că, deşi e foarte departe de „bătrânul continent”, politica indo-pacifică ne va influenţa masiv viitorul.