Mozaicul conservator

Săptămâna trecută, o deputată româcă din Parlamentul European a trecut de la grupul PPE la cel conservator. E prima dată când un europarlamentar de la noi e membru în această fracţiune, care se cheamă, de fapt, Conservatori şi Reformişti Europeni (CRE) şi e, în actuala legislatură, a treia ca mărime în forul de la Strasbourg.

CRE cuprinde, mai precis, 75 de membri, majoritatea provenind din două ţări, Marea Britanie şi Polonia, respectiv 21 din Partidul Conservator şi aliatul său nord-irlandez (Ulster Unionist Party) şi 19 din PiS, formaţiunea condusă de Jarosław Kaczyński, ca şi din trei sateliţi ai săi. Conservatorii nu sunt singura familie din PE cu doi piloni cvasi-egali. Cealaltă e Europa Libertăţii şi a Democraţiei Directe, care implică şi ea un partid britanic – e vorba despre UKIP –, cel de-al doilea fiind Movimento 5 stelle: cuplul italo-britanic are 39 din cei 45 de membri. La conservatori există ceva mai multă diversitate: în afara euroscepticilor polonezi şi britanici, grupul reuneşte aleşi din 15 ţări. Cei mai numeroşi sunt nemţii – 8 la număr – din Alternative fur Deutschland şi fracţiunea desprinsă din ea, Partidul pentru progres şi înnoire: ambele formaţiuni consideră că euro trebuie să dispară, diferenţele ţinând doar de tonul radical sau de-a dreptul intolerant folosit cu privire la migranţi.

Suspiciunea faţă de străini, inclusiv cei din Estul european, e şi atitudinea care defineşte două partide nordice din CRE: e vorba despre deputaţii din Partidul Poporului Danez şi de cei din formaţiunea creată sub numele Adevăraţii Finlandezi. La fracţiunea conservatoare au aderat şi separatiştii flamanzi din NV-A, ca şi doi olandezi din partide religioase, unul calvinist şi altul evanghelic. Li se alătură doi italieni rătăciţi din Forza Italia, partidul lui Berlusconi, doi bulgari, dintre care unul e membrul partidului naţionalist VMRO, cunoscut pentru opoziţia sa faţă de minorităţi (turci şi romi), dar şi ca suporter al constituirii Bulgariei Mari, prin înghiţirea Macedoniei.

În mozaicul conservator mai avem doi cehi de la Občanská demokratická strana, partidul lui Vaclav Klaus, adept al unei filosofii libertariene care contrastează cu stângismul economic al polonezilor din PiS, dar şi câte un europarlamentar din trei formaţiuni slovace, foarte diferite una de alta: Obyčajní ľudia, care s-ar putea traduce prin Partidul Oamenilor Obişnuiţi, devenit cunoscut pentru opoziţia sa faţă de Politica Agricolă Comună, apoi Sloboda a Solidarita, care e libertarian în economie, dar şi în moravuri, cerând legalizarea drogurilor şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, şi NOVA, o formaţiune care reuneşte creştin-democraţi.

În fine, CRE are câte un membru din alte şase ţări: un populist irlandez de la Fiana Fail, un grec de la ANEL, care cere reparaţii de la nemţi, după ce Merkel a convins UE că banii daţi Atenei trebuie condiţionaţi de reforme, un leton dintr-un partid xenofob, un lituanian dintr-un partid pro-rus, o croată aleasă pe lista PPE, dar care şi-a întemeiat propria formaţiune (Partidul Conservator Croat), şi M. Macovei, aleasă pe listele PDL, ulterior fondatoarea M10.

Ca să înţelegem ce defineşte grupul CRE, e suficient să analizăm raţiunea pentru care a apărut. Totul s-a petrecut în 2009, atunci când conservatorii britanici, libertarienii cehi şi partidul fraţilor Kaczyński au decis să părăsească PPE, nemulţumiţi de ambiţia federalistă a celui mai important grup din Parlamentul European. Patru sunt, cred eu, temele majore de discordie: euro, politica externă, relaţia cu Parlamentele naţionale şi atitudinea faţă de extindere. CRE crede că Uniunea trebuie să accepte, ca pe un principiu, concurenţa monedelor, că politica externă nu trebuie unificată, că legislativele naţionale ar putea avea un drept de veto absolut asupra legiferării şi că extinderea trebuie să înceteze. Dimpotrivă, popularii consideră că euro este o parte esenţială a proiectului european şi că orice consolidare a UE presupune întărirea monedei comune, că principiul „mai multă Uniune” trebuie să ghideze şi politica externă şi de apărare, că parlamentele naţionale trebuie să profite din plin de procedurile din Tratatul de la Lisabona, care permit consultarea şi blocarea iniţiativelor Comisiei în numele subsidiarităţii, dar nu pot fi cenzorii absoluţi ai politicii europene şi, în fine, că extinderea trebuie să meargă înainte, dar cu o viteză mult redusă. Cu toate că e greu să găseşti conservatori care să susţină aderarea la UE a unor noi state, ECR are amici în ţările candidate, incluşi în AECR, federaţia de partide care dublează grupul parlamentar: este vorba despre AKP, partidul lui Recep Erdogan, şi de Mişcarea pentru Schimbare din Muntenegru.

Dreapta din Europa e scindată în două tabere – CRE şi PPE. Miza politică – nu instituţională! – a negocierilor care vor preceda referendumul promis de David Cameron britanicilor poate fi reunificarea conservatorilor şi popularilor, care cooperează şi acum în numeroase dosare. Sigur, există şi varianta divorţului, în caz de Brexit, dar e sănătos să rămânem optimişti.