Hollande pe un pat al lui Procust

Există totuşi ceva ce mă surprinde, negativ, deranjant, în această poveste de dragoste dintre preşedintele Franţei, François Hollande, şi actriţa Julie Gayet: presa franceză nu încetează să semnaleze (aproape) cu admiraţie faptul că preşedintele prins cu mâţa-n sac "şi-a respectat programul", şi nu a vorbit despre viaţa sa particulară. Ipocrizie sau memorie deficientă.

În urmă cu câteva zile, o săptămână, exact, deci 11 ianuarie, în toate locurile publice din Franţa se vorbea deja de un singur aspect: Hollande ar fi fost prins ieşind de la ...o altă femeie decât doamna oficială a Hexagonului, Valérie Trierweiler. O actriţă. Simpatizantă a stângii etc. Întrebarea era una: înseamnă că preşedintele are, de fapt, două amante? Sau niciuna? Sau două consoarte?

Futilităţi. Totul s-a spart ca un balon de săpun - 77 % dintre francezi declarând că viaţa sa intimă îl priveşte - şi a degenerat într-un ridicol spectacol. Lumea este mai preocupată de viaţa personală a preşedintelui - din America până-n Germania - decât de recenta lege foarte dură adoptată de executivul de la Kiev! Canalele de televiziune franceze au remarcat în continuu capacitatea (minunată) a preşedintelui de a se adresa naţiunii, de a efectua vizite în zona franceză de unde provine (Corréze), profesionalismul de care a dat dovadă, ca om politic, discutând doar despre subiectele de pe lista zilei, şi nu de cancanuri!

Dar este aceeaşi presă pe care am auzit-o, cu urechile mele, aşteptând cu nerăbdare apariţia sa la Vilnius, în timpul summitului pentru Parteneriatul Estic, din 28-29 noiembrie 2013, pentru a-l întreba dacă şomajul va continua să crească în Franţa! François Hollande nu a avut nicio reţinere în a răspunde. O singură întrebare, la final, a avut legătură cu summitul.

Nu ştiu cine este de vină pentru ceea ce se întâmplă. Poate că nici nu ar trebui să caut vinovaţi, ci să remarc, asemeni lui Levinas, responsabilitatea care ne revine într-un fel tuturor: jurnaliştilor, ca profesiune, şi oamenilor politici, ca vocaţie. Este deranjant şi este culmea că se aplică, din nou, deux poids deux mesures, cum zic francezii.

Româneşte am spune că ţara arde şi baba se piaptănă. Cazul nu este doar tipic francez. Relaţia ambiguă dintre jurnalişti şi politicieni este ...ambiguă peste tot. Limitele sunt depăşite, ipocrizia ajunge la rang de stat. Când, de fapt, totul se rezumă la un pat al lui Procust.
Am oferit de Crăciun romanul lui Camil Petrescu, în traducere franceză, Madame T. , unei prietene apropiate, Hélène, care se bucură de fiecare dată când află ceva pozitiv despre România. După film, teatru, muzică, o iniţiez în clasici. Mi-am adus aminte de parabola care m-a însoţit de-a lungul vieţii, după citirea acestui roman. Cea a patului lui Procust.

Şi mă întreb acum dacă, în loc să-i adaptăm pe Ceilalţi patului lui Procust, cerinţelor şi exigenţelor noastre, scurtându-i sau înălţându-i, când de fapt, niciun gest nu se merită, nu am face mai bine, noi, jurnalişti, ei, politicieni, sau măcar noi, muritori, să îi acceptăm în jurul nostru doar pe cei care corespund, cât de aproape se poate, criteriilor lui Procust...Am fi cu toţii poate nu cu mult mai fericiţi dar măcar nu mult mai împăcaţi cu noi înşine.