Europa politică, o realitate improbabilă
0Ideea de Europa politică rămâne până la urmă doar o idee. Realitatea este că, după Al Doilea Război Mondial, s-au întreprins eforturi majore, într-adevăr, pentru unificarea acestei regiuni, dar planul principal de desfăşurare a fost şi rămâne unul economic.
Să nu uităm că până la reunificarea Germaniei Europa număra peste 30 de state distincte, grupate în două blocuri opuse ideologic. Două evenimente majore, şi anume reunificarea Germaniei şi dizolvarea blocului sovietic ne reamintesc de absenţa unităţii politice. Internaţionalizarea economiei şi înmultirea organizaţiilor internaţionale între membrii Comunităţii europene nu pot ascunde realitatea. Problematică este şi chestiunea limitelor Uniunii Europene. La semnarea Tratatului de la Roma din 1957, CEE nu cuprindea decât o Europă a celor şase. Pentru a ne da seama mai exact de problemele constituirii unei dimensiuni politice, să ne gândim puţin la datele geografice, istorice şi culturale ale Europei, adesea îndepărtate de ideea edificării Pieţei Comune.
Micul continent nu are nici unitate lingvistică, nici politică. S-a afirmat desigur, de-a lungul istoriei, un fel de individualitate, o unitate culturală manifestată prin asimilarea moşternii civilizaţiei greco-romane şi apoi a creştinismului, o sinteză care în linii mari este un substrat al ideii de Europa. Termenul începe să dobândească o oareşice consistentă politică în secolul al IX-lea, întrucât Imperiul roman occidental al lui Carol cel Mare este o primă încercare de a săvârşi o unificare administrativă a Europei, dar încercarea aceasta împreună cu toate celelalte de a edifica un aşa-zis Imperiu European au eşuat.
Marile monarhii vor delimita cadrele acţiunii politice, cu efecte până astăzi. Forma statală, nu alta, este cea care prezidează destinul politic european. Episodul veleităţilor napoleoniene sau cel al aspiraţiilor totalitar-rasiste ale lui Hitler arată că imperiul European, confederaţie, uniune sau orice altceva nu rămân decât la nivel ideatic. Statul-naţiune este cel care va câştiga bătălia formelor politice, organizarea cea mai întâlnită şi cea mai consistentă de pe meleagul european. Istoria Europei este o istorie a trasării de graniţe şi a construcţiei de naţiuni, care se aliază şi se înfruntă, care urcă pe culmile gloriei sau alunecă pe panta declinului.
Realitatea organizării prin statul-naţiune şi eşecul tentativei imperiale sunt nişte premise inevitabile in momentul reflecţiei asupra a ceea ce înseamnă sau nu o unitate politică a Europei. Ce adună laolaltă ţările europene, sau, în termenii lui Braudel, care sunt ‘unităţile Europei’?
Ar fi, să ziceam, ‘unitatea strălucitoare’, arta şi cultura. Arhitectura, muzica, pictura, filozofia etc., toate creează o reţea vastă şi productivă pe tot spaţiul european, lucru valabil şi pentru domeniul ştiinţelor. Dialogul între creatorii de cultură şi stiintă este o constantă a civilizaţiei europene. Chiar şi literaturile, în ciuda blocajului lingvistic, nu pot rămâne izolate una de cealaltă.
Apoi avem o unitate mai ‘solidă’: economia. De foarte mult timp, Europa este prinsă în mrejele economiei unitare. Înainte de primul război, existau anumite centre de gravitaţie pentru acest ansamblu al vieţii economice: Veneţia, Lisabona, Anvers, Amsterdam, Londra, etc. După 1957, piaţa comună este tentativa reuşită de reorganizare a schimburilor si de fapt de reorganizare totală a Europei după conflagraţii.
Şi mai este unitatea ‘aleatorie’: politica, cea mai reticentă în opinia lui Braudel. Politica este compromisul decurs din considerente non-politice. Un trecut de războaie între Franţa şi Germania nu poate face nimic în faţa necesităţii unei cooperări economice în contextul concurenţei acerbe de pe piaţa mondiala. Vechile certuri şi pasiuni nu mai au relevanţă în faţacapacităţii economice care poate “reîntineri popoarele Europei, regenerate în slujba aceleiaşi voinţe comune de a trăi”? (Claude Bruaire, Raţiunea Politică). Este un economism crud, în virtutea căruia tot ceea ce stă în calea economiei moderne trebuie înlăturat. Ceea ce duce la ideea unităţii politice, pentru că este în interesul Europei. Europa trebuie construită astfel pentru a contracara puterea americană sau chineză, de pildă.
Se încarcă comentariile...
