De ce contează Marea Neagră (partea II)

Exerciţii NATO Marea Neagră FOTO Bogdan Chesaru / Inquam Photos

New Strategy Center şi Center for American Seapower din cadrul Hudson Institute au realizat în luna iunie un studiu privind provocările de securitate în regiunea Mării Negre. Acest demers comun româno-american îşi propune să contribuie la conştientizarea la nivel aliat a importanţei acestei regiuni pentru securitatea continentului şi insistă asupra necesităţii ca această zonă să se bucure de atenţia cuvenită din partea decidenţilor din SUA.

Militarizarea Mării Negre

În termeni militari, Federaţia Rusă acordă o atenţie sporită Mării Negre, în special din 2007, în încercarea de a se reafirma ca putere de anvergură mondială şi a fi recunoscută ca atare. În februarie 2007, în cadrul Conferinţei de Securitate de la München, preşedintele Vladimir Putin a declarat răspicat că nu mai este dispus să tolereze ceea ce a descris ca fiind intruziunea NATO în zonele de interes privilegiat ale Rusiei. Câteva luni mai târziu, forţele aeriene ruse au decis ca bombardierele strategice să-şi reia zborurile la mare distanţă, inclusiv în spaţiul Mării Negre. Conform declaraţiilor lui Sergey Karaganov, cunoscut analist rus, aceasta a reprezentat începutul unei noi epoci a confruntării, în care Rusia se ghidează după un set diferit de valori, bazat pe tradiţionala „aspiraţie către dreptate dincolo de legi şi reguli formale”, precum şi pe dorinţa de a-şi „apăra interesele naţionale prin utilizarea forţei”.[1]

Coloană de tancuri ruseşti şi soldaţi ai Federaţiei Ruse în Georgia, în 2008 FOTO AP

Războiul georgian din august 2008 a fost, într-un fel, un test pentru ceea ce avea să urmeze. Una dintre concluziile la care au ajuns planificatorii militari ruşi după operaţiunea din Georgia a fost aceea că au nevoie de capacităţi moderne pentru misiuni navale combinate. În toamna anului 2008, Comandamentul Marinei Militare ruse a anunţat planuri ambiţioase privind dezvoltarea flotei din Marea Neagră, inclusiv în vederea desfăşurării de operaţiuni în Marea Mediterană. De asemenea, a fost decisă accelerarea dezvoltării portului militar de la Novorossiysk, având în vedere că la acea dată Rusia nu-şi putea majora prezenţa navală la Sevastopol datorită limitărilor impuse de înţelegerile corespunzătoare cu Ucraina.

Anexarea ilegală a Crimeei, în martie 2014, i-a oferit Rusiei un avantaj geostrategic clar. Transformarea rapidă a peninsulei într-un bastion naval şi aerian în sensul creării unei zone anti-acces (A2/AD) este pe cale să reconfigureze peisajul de securitate şi apărare în Europa şi reprezintă, în acelaşi timp, o provocare pe care NATO nu o mai poate ignora din cauza consecinţelor imediate asupra capitalului său de descurajare.[2] De fapt, se pare că Rusia a obţinut un place d’armes strategic pentru incursiuni viitoare în „vecinătatea apropiată”, văzută de această dată într-un sens mai larg, incluzând Balcanii, estul Mediteranei şi Levantul. Apar semne care indică faptul că, pe lângă ameninţările la adresa suveranităţii Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova, Rusia intenţionează să controleze navigaţia în spaţiul Mării Negre, să-şi protejeze liniile de comunicaţii şi rutele energetice de transport, să intimideze membrii NATO precum Bulgaria, România şi Turcia, şi să interzică accesul forţelor NATO în Marea Neagră.

Indiferent care ar fi obiectivele strategice nedeclarate ale Rusiei, amploarea şi rapiditatea transformării şi modernizării militare în Crimeea din ultimii 2 ani este impresionantă în ceea ce priveşte infrastructura, amplasarea forţelor terestre, a unităţilor de aviaţie şi apărare antiaeriană, precum şi reechiparea marinei militare. La sfârşitul anului 2015, flota rusă din Marea Neagră dispunea de 4 submarine, 41 de nave de suprafaţă, 34 de avioane şi 40 de elicoptere, plus un regiment de infanterie marină. Forţa navală este susţinută de un corp de apărare aeriană format din 2 regimente de avioane de vînătoare, adică 50-60 aparate SU-27 (Flanker) şi MIG-29 (Fulcrum), şi 2 regimente de rachete sol-aer.[3] Cel de-al 5-lea submarin clasa Kilo (Proiect 636.6 Varshavianka, conform clasificării ruseşti) a fost finalizat în martie 2015 pentru a se alătura flotei din Marea Neagră şi va fi urmat de al 6-lea în 2016.[4] Fregatele clasa Krivak V Admiral Grigorovich (Proiect 1135 Burevestnik), Admiral Essen, care au efectuat probe de larg în noiembrie 2015, şi Admiral Makarov, dat la apă la şantierul naval de la Kaliningrad în septembrie 2015, urmează să fie trimise la Sevastopol în 2016.[5] Alte 3 fregate sunt programate să fie livrate înainte de 2020, dacă partea rusă poate găsi substituenţi pentru motoarele cu turbină care erau furnizate de Ucraina până acum.[6] Un număr de 15 nave au fost adăugate recent la flota rusă din Marea Neagră, inclusiv 2 submersibile clasa Kilo, 2 corvete purtătoare de rachete şi un număr de ambarcaţiuni de patrulare. Potrivit Centrului pentru Analiza Strategiilor şi Tehnologiilor de la Moscova, încă 20 de corvete purtătoare de rachete urmează să fie livrate până în 2020.[7]

Un complex de platforme mobile este astfel creat şi echipat cu sisteme de rachete Kalibr, capabile să lovească infrastructura NATO din Turcia până în sudul Italiei, sudul Germaniei şi întreaga Europă Centrală. Comandantul Flotei Mării Negre, amiralul Aleksandr Vitko, a recunoscut în mod explicit că două corvete echipate cu rachete Kalibr s-au aflat sub comanda sa în decembrie 2015.[8] Este de reţinut faptul că puterea acelor rachete a fost demonstrată când flotila rusă din Marea Caspică a lovit cu precizie ţinte din nordul Siriei, traversând teritoriile Iranului şi Irakului. Experţii militari sugerează posibilitatea realistă de a aduce în Crimeea sisteme de arme cu potenţial destabilizator şi mai mare, precum rachetele de croazieră Iskander capabile să transporte focoase nucleare cu o rază de acţiune de peste 500 km, aceasta reprezentând o violare clară a Tratatului privind Forţele Nucleare Intermediare (INF), şi bombardiere strategice TU-23M3.[9]

Fregata Regele Ferdinand

Dintre celelalte state riverane Mării Negre, doar Turcia are o flotă şi forţe aeriene comparabile cu cele ale Rusiei. Ucraina, fiind deposedată de 70% din flota sa odată cu ocuparea Crimeei, mai dispune doar de două corvete şi o navă de patrulare dotată cu rachete.[10] Georgia are doar câteva ambarcaţiuni rapide ale gărzii de coastă. Ţări NATO precum Bulgaria şi România au flote învechite, cu capacitate de lovire redusă şi rază limitată de acţiune (4 fregate, 2 corvete şi o navă de patrulare dotată cu rachete - Bulgaria[11]; 3 fregate, 4 corvete şi 3 nave purtătoare de rachete - România[12]). În 2015, marina militară turcă era încă superioară celei ruse în ceea ce priveşte numărul de combatanţi (44 nave de suprafaţă şi 13 submarine faţă de 22 nave de suprafaţă şi 3 submarine operaţionale ale flotei ruse din Marea Neagră), dar aceste diferenţe se vor reduce considerabil până în 2020. În schimb, flota rusă din Marea Neagră deţine de pe acum superioritatea în ceea ce priveşte capacitatea de lovire şi raza de acţiune sol-navă şi navă-navă (124-200 km pentru Turcia faţă de 600 km pentru Rusia).

Toate acestea indică dezvoltarea programatică a capacităţilor ofensive ruse concentrate pe Crimeea şi flota rusă din Marea Neagră, care tinde să modifice echilibrul militar în regiune şi dincolo de aceasta. În acelaşi timp, cu vehemenţa lor caracteristică, decidenţii şi formatorii de opinie ruşi s-au arătat indignaţi de măsurile pur defensive de răspuns luate de ţările NATO. O dovadă în acest sens o constituie reacţia disproporţionat de nervoasă a acestora la inaugurarea formală a sistemului antirachetă de la Deveselu, în România, la 12 mai 2016. Contrazicând realitatea, propaganda rusă a prezentat evenimentul ca fiind o ameninţare la adresa securităţii naţionale a Rusiei şi a mers până acolo încât să evoce posibilitatea denunţării Tratatului privind Forţele Nucleare Intermediare din 1987, ceea ce ar elimina ultimele vestigii ale regimului de control al armamentelor şi ar deschide calea pentru reluarea cursei înarmărilor.[13]

Autori:

Sergiu CELAC, de asemenea editorul lucrării
Seth CROPSEY
Dan DUNGACIU
Iulian FOTA
Cosmin IONIŢĂ

Dr. Seth Cropsey este Senior Fellow la Hudson Institute din Washington şi, de asemenea, director al Center for American Seapower, din cadrul aceluiaşi institut. Cropsey a fost ofiţer de marină din 1985 până în 2004, precum şi Subsecretar adjunct în cadrul Marinei SUA în timpul Administraţiilor lui Ronald Reagan şi George H. W. Bush. Este autorul cărţii ”Mayday: The Decline of American Naval Supremacy”, Editura Overlook Press, 2014.

Majoritatea autorilor români sunt foşti înalţi oficiali şi membri ai Consiliului Ştiinţific al New Strategy Center.

Contribuţii: Răzvan BUZATU şi Alexandru COITA

[1] Sergey Karaganov, „Novaia ideologicheskaia borba?”, interviu în cotidianul Izvestia, 23 aprilie 2016, http://www.izvestia.ru/news/610812.
[2] George Vişan şi Octavian Manea, „The emerging access-denial challenge for NATO’s Eastern Flank”, în Black Sea in Access Denial Age, Romania Energy Center (ROEC), raport special realizat cu sprijinul NATO, Bucureşti, ianuarie 2016, p. 19.
[3] Russian Navy Black Sea capabilities in case of conflict against NATO, TASS Defence, 11 februarie 2016, accesat la http://www.navyrecognition.com/index.php/focus-analysis/naval-technology/3570-analysis-russian-navy-black-seafleet-capabilities-in-case-of-conflict-against-nato.html, 15 februarie 2016.
[4] http://www.flotprom.ru/2016/admiralteiskieVerfi4, 18 martie 2016.
[5] Fregat ‘Admiral Essen’ v more, http://bmpd.livejournal.com/1567164.html, 8 noiembrie 2015.
[6] The Russian Navy—a historic transition, Report by the US Navy Intelligence Office, http://www.oni.navy.mil/Portals/12/Intel%20agencies/russia/Russia%202015print.pdf?ver=2015-12-14-082038-923, 14 decembrie 2015.
[7] „Black Sea Rising: Rebirth of a Russian Fleet”, în The Moscow Times, 17 martie 2016,  http://www.themoscowtimes.com/business/article/black-sea-risingrebirth-of-a-russian-fleet/562831.html.
[8] „Russian Warships Equipped with Kalibr missiles join Black Sea Fleet”, în Sputnik News, 12 decembrie 2015.
[9] Black Sea rising. Russia’s strategy in Southeast Europe, Report by the Center for European Policy Analysis, Washington, D.C., februarie 2016.
[10] „Ukrainian Navy”, http://www.globalsecurity.org/military/world/ukraine/vms-modernization.htm.
[11] „Bulgaria: Major Navy equipment”, http://www.armedforces.co,uk/europeandefence/edcountries/countrybulgaria.htm/bulgariannavy.
[12] „Romanian Naval Forces”, http://www.navy.ro/en/.
[13] Pavel Felgenhauer, „INF Treaty Increasingly in Danger, as Russia Balks at New Missile Defense Base in Romania”, în Eurasia Daily Monitor, Jamestown Foundation, Washington, D.C., vol. 13, issue 93, 12 mai 2016.