Alegerile generale din Germania, o competiţie a cărei câştigătoare este cunoscută

FOTO Reuters

Data de 24 septembrie 2017 este pentru Germania, data alegerilor generale, în urma cărora se va şti cine va fi noul om forte de la Berlin, pentru următorii ani. Cei doi competitori sunt actualul Cancelar, creştin-democrata Angela Merkel, care ţinteşte cel de-al patrulea mandat şi fostul Preşedinte al Parlamentului European, social-democratul Martin Schulz.

Alegerile din Germania au un specific al lor, care le diferenţiază de cele din alte state, inclusiv de alegerile din România. În primul rând, în cursul anului electoral, cetăţenii germani cu drept de vot aleg componenţa parlamentelor landurilor (Germania fiind o republică federală, Bundesrepublik Deutschland) şi, implicit pe cea a guvernelor landurilor.

În al doilea rând, alegătorii germani au dreptul de a vota, atât un partid politic, cât şi un reprezentant în viitorul Bundestag, Parlamentul German, pe care ei consideră că îi reprezintă.

Un alt specific al politicii germane, de altfel, des invocat, este acela că alegerile regionale din landul Schleswig-Holstein sunt un barometru al alegerilor federale. Totuşi, în Germania, se ştie că un guvern regional poate avea o altă conformaţie decât guvernul federal. Faptul că formaţiunea politică CDU a Cancelarului Angela Merkel a câştigat alegerile în landul Renania de Nord-Westfalia, cel mai populat land al Germaniei, considerat o fortăreaţă a social-democraţilor, îi oferă avantajul primei şanse la alegerile generale.

Tot un aspect particular al politicii germane îl reprezintă faptul că, de obicei, competitorii nu aleg mai mult de o dezbatere televizată. La unica dezbatere televizată, din data de 3 septembrie 2017, social-democratul Martin Schulz a pierdut la capitolul imagine şi la capitolul prestaţie în faţa contracandidatei sale. Aşadar, acesta ar fi cel de-al doilea avantaj al Angelei Merkel.

În Germania, actualul guvern federal reprezintă o coaliţie a CDU cu SPD, lucru mai rar întâlnit în statele europene şi cu atât mai puţin în România. Aşadar, ambii contracandidaţi sunt vizaţi de critici aduse partidelor care i-au propulsat. Şi aici, Angela Merkel are un uşor avantaj, deoarece Martin Schulz a criticat în cursul campaniei electorale, la întâlnirile cu alegătorii, anumite reforme de dreapta întreprinse de fostul Cancelar Gerhard Schröder, fost lider SPD, care au asigurat supremaţia economiei germane în Uniunea Europeană. O parte din electoratul SPD s-a simţit trădat de aceste declaraţii, care sunt puse pe seama influenţei stângii radicale (cu accente comuniste), „Die Linke“, pe care Martin Schulz ar dori să o aducă într-o coaliţie de guvernare.

Angela Merkel şi Martin Schulz punctează egal, în opinia mea, la capitolul „proeuropenism“, deoarece actualul Cancelar s-a pronunţat pentru o Uniune Europeană puternică, iar Martin Schulz a fost Preşedintele Parlamentului European, acţionând cu tact diplomatic în chestiunea crizei datoriilor suverane ale Greciei, ceea ce l-a făcut popular în rândul Italiei, Spaniei, Greciei, Portugaliei (PIGS), state cu tradiţie în Uniune Europeană, însă cu o predispoziţie la crizele economice. Angela Merkel are un uşor dezavantaj, deoarece s-a pronunţat pentru măsuri dure, mergând până la excluderea Greciei din Zona Euro, în timp ce Martin Schulz a fost apreciat de germanii mai săraci.

În politica externă, Cancelarul Angela Merkel s-a pronunţat cu fermitate pentru menţinerea sancţiunilor împotriva Federaţiei Ruse, de către Uniunea Europeană. Totuşi, actualul Preşedinte al SUA, Donald Trump ştie că Angela Merkel a avut o relaţie foarte bună cu predecesorul său Barack Obama, fapt care l-a nemulţumit vizibil cu ocazia întâlnirilor bilaterale. Preşedintele Federaţiei Ruse Vladimir Putin nu este chiar cel mai bun prieten al Angelei Merkel, din cauza refuzului Germaniei de a ridica sancţiunile impuse Rusiei pentru nerespectarea Armistiţiului de la Minsk (privind soluţionarea crizei din Ucraina) şi pentru anexarea Crimeii. Aici, Angela Merkel a fost criticată, deoarece inclusiv membri ai guvernului de la Berlin au spus deschis că îşi doresc ridicarea sancţiunilor impuse Rusiei, pentru a impulsiona economia germană, care are de suferit în prezent, prin susţinerea sancţiunilor impuse de Uniunea Europeană, Federaţiei Ruse.

Aici, uşorul avantaj al social-democratului Martin Schulz pare să se clatine deoarece, nu cu mult timp în urmă, fostul Cancelar social-democrat Gerhard Schröder, considerat susţinătorul din umbră al lui Martin Schulz a fost angajat la o mare companie rusească, fapt ce s-a tradus ca un interes al lui Vladimir Putin în influenţarea alegerilor din Germania. Nu a trecut mult timp de când Vladimir Putin a fost acuzat că a încercat să influenţeze soarta alegerilor din Franţa, exprimându-se deschis pentru Marine le Pen, candidata Frontului Naţional. Martin Schulz s-a dezis public, condamnând gestul lui Gerhard Schröder, însă acesta nu a rămas fără efecte publice.

Social-democratul Martin Schulz nu a ştiut să fructifice nici aspectul care o dezavantaja clar, la începutul anului 2017, pe contracandidata sa Angela Merkel, criza migranţilor. Angela Merkel a pus accentul pe necesitatea echilibrării demografiei germane, în anul 2015, când a permis intrarea în Germania a 1,1 milioane refugiaţi. Cancelarul german a produs o reacţie în lanţ, Europa fiind luată cu asalt de către migranţii ilegali care voiau să ajungă în Germania. Numărul atentatelor teroriste în Europa a crescut, taberele de migranţi din Italia, Grecia au iscat controverse, „grupul de la Vişegrad“ (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia) a protestat contra cotelor de refugiaţi impuse de Uniunea Europeană, la propunerea Angelei Merkel, însă Martin Schulz nu a acţionat convingător, pierzând în faţa contracandidatei sale.

Deşi candidatul social-democrat pornise ca favorit, în ianuarie-februarie 2017, pe parcurs el a pierdut avansul în faţa contracandidatei creştin-democrate.

Ambii competitori au avut aceeaşi atitudine, de opoziţie faţă de schimbările petrecute în Turcia, după cum amândoi sunt dornici să coopereze pe plan european cu Franţa lui Emmanuel Macron. Personal, l-am apreciat pe candidatul SPD Martin Schulz, care i-a atras atenţia lui Liviu Dragnea că schimbările în Justiţie pe care le pune la cale nu sunt conforme cu statul de drept şi că din partide trebuie eliminată corupţia. Iată ce a declarat social-democratul Martin Schulz:

„Vă spun acum trei puncte ce i-am transmis şi domnului Dragnea personal. Aceste legi sunt absolut greşite. Şi dacă ar fi fost la voi şi eu aş fi fost la demonstraţii. Corupţia trebuie eliminată de la rădăcini şi dacă în partidul meu există corupţi eu personal voi rezolva problema. Apropos, am dat afară un vicepreşedinte din fracţiunea mea, Adrian Severin (2011), exact de asa ceva (corupţie).“

SPD este, aşadar, un partid socialist în adevăratul înţeles al cuvântului cum nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată PSD din România. Martin Schulz a exprimat, practic, acelaşi mesaj pe care l-a prezentat şi Ambasadorul Germaniei la Bucureşti, la întâlnirea cu Ministrul Justiţiei din Guvernul României: „Împărtăşim îngrijorarea Ambasadei SUA: unele dintre modificările prezentate ar putea avea repercusiuni directe asupra independenţei justiţiei, de exemplu prin reorganizarea unor competenţe care şi-au dovedit eficienţa“.

Totuşi, există un amănunt care va ajuta la succesul Angelei Merkel, într-un fel, pe care poate nici ea nu şi l-ar dori. La 70 de ani de la încheierea Conferinţei de Pace de la Paris din 1947, la peste 70 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi de la încheierea Procesului de la Nurnberg, extrema dreaptă germană, cu un discurs puternic anti-imigraţie, reunită în Partidul „Alternativa pentru Germania“ (abreviat AfD, în limba germană) are şansa de a deveni cea de a treia forţă politică germană în Bundestag, după CDU şi SPD. În Germania, alături de cele două extreme „Die Linke“ şi „AfD“, există şi partide cu o ideologie tradiţională, CSU (Uniunea Creştin Socială), liberalii şi ecologiştii („verzii“).

Dacă CSU şi liberalii sunt tentaţi să meargă spre CDU-Angela Merkel, lucru pe care îl iau în calcul şi „verzii“, „Die Linke“ doreşte o coabitare cu SPD, poate şi cu verzii, însă stângiştii radicali vor ca Germania să nu mai ia parte la nicio acţiune militară externă, vor creşterea salariului minim într-o manieră care pare greu sustenabilă de către economia germană.

Singurii de care toţi se tem sunt „AfD“, care au crescut, evident, prin atragerea electoratului de la ceilalţi astfel: coabitarea CDU-SPD a creat un curent de dezamăgire, care apelează la extreme, iar extrema -dreaptă, în prezent, pare să atragă din nou (stânga radicală - Die Linke nu este, totuşi, comunistă - este anatemizată din cauza alăturării forţate de comunism) cu discursul xenofob dezamăgiţi chiar de la SPD, aceştia fiind supăraţi de prestaţia slabă a lui Martin Schulz şi nedorind să meargă spre „Die Linke“.

Am spus că sistemul german de vot este diferit, ceea ce avantajează AfD, în sensul că votul dat unui partid este însoţit şi de votul dat unui candidat. Dacă acel candidat este carismatic, sau are o retorică populistă, agresivă, el poate lua votul individual, chiar dacă la partid, alegătorul nu alege AfD. După cum, alţi alegători pot vota AfD ca partid şi să suţină un candidat de la celelalte partide, dacă acesta este popular în regiunea lor.

Prezenţa străinilor într-o ţară a alimentat, dintotdeauna, mai mult xenofobia decât solidaritatea, deoarece, pentru germani şi pentru alte popoare unde extrema dreaptă are popularitate în creştere, este mai ieftin şi mai uşor să fii xenofob, decât solidar. Practic, AfD are şanse mai mari decât “Die Linke“ să profite de această criză a migranţilor ilegali. În plus, stânga radicală îşi doreşte mai multe locuri de muncă pentru germani şi mai bine plătite, o izolare faţă de Uniunea Europeană, ceea ce o face să nu fie acceptată de către cetăţenii germani de condiţie medie, superioară şi de către cei care au devenit de curând cetăţeni germani. Mai persistă şi ideea că stânga radicală este susţinută şi de Vladimir Putin, ceea ce nu este întru-totul obligatoriu, pentru că ne întoarcem la susţinerea acordată de Putin candidatei Frontului Naţional, Marine le Pen în Franţa. Aşadar, Putin poate susţine, în egală măsură, atât „AfD“, cât şi „Die Linke“, ambele formaţiuni fiind eurosceptice, fără a neglija nici SPD-ul lui Martin Schulz.

Practic, tot ce au pierdut SPD şi CDU se contabilizează la „AfD“. „AfD“ doreşte, de fapt, o victorie a actualului Cancelar Angela Merkel, din cauză că dreapta ia măsuri dure, care favorizează extrema-dreaptă, mult mai populară în Europa, din cauză că mimează independenţa (se consideră, nejustificat, că stânga-radicală este întotdeauna filo-rusă n.a.). Partidele socialiste au câştigat alegerile în Grecia, Republica Moldova, Bulgaria. Socialiştii au decis sprijinirea guvernului conservator în Spania. Chiar şi Viktor Orban, în Ungaria, promovează o politică menită să amintească de trecutul comunist al Ungariei. În Franţa, nu fără emoţii şi fără sprijin din partea socialiştilor, a triumfat centristul Emmanuel Macron. Extrema dreaptă a pierdut alegerile în Olanda şi Austria, însă în tot mai multe ţări europene, extrema dreaptă a obţinut locuri în parlamentele naţionale.

„AfD“ ştie că nu va intra la guvernare, ci, va aştepta în Bundestag, acuzând abuzurile guvernului CDU, aliat probabil cu CSU, „verzii“ şi cu liberalii. După cum va acuza şi un guvern compus din SPD, Die Linke şi, probabil „verzi“. Este evident că se poate menţine şi o guvernare, ca până acum CDU-SPD, care va accentua retorica extremistă.

Ajungem, însă, în mod inevitabil, la istorie. Nici Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP), deşi Adolf Hitler a ajuns Cancelar, la 30 ianuarie 1933, nu a cucerit puterea deplină. A intrat în Bundestag şi apoi, prin propagandă generalizată, a trecut la asaltul asupra democraţiei şi statului de drept, la exacerbarea urii rasiale şi a luptei pentru „spaţiu vital“, începutul Holocaustului, subminându-şi adversarii interni. Ştim apoi ce ascensiune uluitoare s-a petrecut cu extrema dreaptă în perioada 1933-1938 şi unde s-a ajuns în perioada 1939-1945. Şi mai ştim că imediat după Acordul secret de la Rapallo (1922), a început o apropiere germano-sovietică, aceasta culminând pe fondul pasivităţii anglo-americane la dispariţia Austriei, Cehoslovaciei şi a Poloniei şi la mutilarea teritorială a României, în vara anului 1940.

Trebuie să invoc aici şi faptul că oricare om politic dintr-o ţară democratică îşi erodează forţa de-a lungul a trei mandate consecutive. Uniunea Europeană asistă pasiv la exacerbarea retoricii extremiste, însă este de acord cu Angela Merkel. Deja forţa de muncă din statele intrate în Uniunea Europeană în intervalul 2004-2013 nu mai este atât de ieftină, iar lucrătorii din Africa de Nord, Turcia, Siria şi alte state au venit ilegal în Europa de peste patru decenii, reprezentând tocmai o mână de lucru ieftină, uşor de controlat. Când Angela Merkel a afirmat că populaţia Germaniei va scădea cu 13 milioane de locuitori, până în 2060, a emis un avertisment voalat la adresa tuturor statelor europene.

Din toate considerentele arătate mai sus, deşi mi-aş fi dorit ca victoria să îi aparţină candidatului SPD Martin Schulz, sunt convinsă că şi de data aceasta, victoria va reveni candidatei CDU, actualul Cancelar, Angela Merkel. Ea va putea depăşi recordul mandatelor deţinut de către fostul Cancelar al Germaniei Konrad Adenauer, care a condus timp de 14 ani.

Aşadar, rezultatul alegerilor din Germania nu este un mister: Angela Merkel este câştigătoarea alegerilor federale din Germania, care au loc astăzi.