51,9%

În 2009, atunci când am fost ales deputat european, UE avea 27 de membri. Patru ani mai târziu, Croaţia a intrat şi ea în Europa, aşa că la alegerile din anul următor mandatele din PE au fost distribuite între 28 de state-membre. În 2019, Uniunea ar putea reuni din nou 27 de ţări, fiindcă britanicii au decis să plece. S-a întâmplat săptămâna trecută.

Referendumul din 23 iunie a fost o promisiune electorală a lui David Cameron, făcută la alegerile din 2015. Nu era prima dată când se vorbea despre apartenenţa Regatului Unit la Europa. Asta a fost o temă obişnuită de dezbatere în toţi cei 43 de ani, cât a trecut de la aderarea britanicilor. Dar rezultatele de la scrutinul european din 2014, când UKIP, formaţiunea lui Nigel Farage, a ieşit învingătoare, i-au făcut pe conservatori să încerce recuperarea euroscepticilor. Iată de ce, un an mai târziu, în campania pentru alegerea Camerei Comunelor, premierul Cameron a făgăduit că, dacă va fi reales, va organiza o consultare despre relaţia Londra-Bruxelles. Riscul era major: scindarea partidului, dar şi a ţării. Liderul conservator şi l-a asumat, întrucât a câştigat alegerile şi trebuia să se ţină de cuvânt.

Primul pas a fost negocierea cu ceilalţi 27 de lideri din UE. Cameron şi-a expus doleanţele cu o zi înainte de atacurile teroriste de la Paris din noiembrie. A durat, de aceea, ceva până să se intre în discuţii, dar până la urmă Londra a primit tot ce ceruse: garanţii că statele din zona euro nu vor impune reguli pentru cele care refuză să adopte moneda comună, susţinere pentru sporirea competitivităţii pe piaţa unică, un plus de putere pentru parlamentele naţionale în relaţia cu Capitala Europei şi, last but not least, libertate în diminuarea ajutoarelor sociale non-contributive pentru muncitorii veniţi în Marea Britanie din ţări cu economii mai slabe, în speţă din Est.

Dezbaterea electorală nu a aprofundat aceste teme, incluse într-un acord bilateral, depus la ONU ca tratat internaţional. În campanie, tabăra care argumenta nevoia de a rămâne în Uniune a profeţit că, în caz de divorţ, s-ar produce catastrofe economice şi politice, iar tabăra care voia ieşirea din UE a caricaturizat dependenţa de Bruxelles şi i-a stigmatizat pe cetăţenii din noile state membre, inclusiv pe români, înfăţişaţi ca o povară pentru Regatul Unit. De altfel, sub rubrica generică „imigranţi”, conservatorii reunesc europeni şi non-europeni, iar unii dintre ei n-au ezitat să spună că îi preferă pe cei veniţi din fostele colonii britanice celor din fostele state comuniste.

Altfel, faliile politice au rămas cele ştiute dinainte ca înţelegerea dintre Londra şi celelalte capitale europene să fie realizată. Jeremy Corbyn, liderul laburiştilor, a susţinut rămânerea în UE, dar fără prea multă convingere, în vreme ce conservatorii au fost divizaţi. David Cameron a susţinut opţiunea „remain”, dar şase dintre membrii cabinetului condus de el au pledat cauza Brexit. Fostul primar al Londrei, Boris Johnson, a intrat în campanie împotriva premierului din propriul partid, cu gândul să-i ia locul. În ceea ce-l priveşte pe Farage, el a dat tonul insultelor, ca de obicei, cu zâmbetul pe buze. Europenii din celelalte 27 de state-membre au fost ţinuţi la distanţă: li s-a sugerat că e mai bine să se abţină de la orice consideraţiune, căci campania trebuia să fie o discuţie între britanici şi despre ei. Ca şi cum divorţul era deja consumat.

Sondajele făcute în lunile din urmă au vădit o divizare majoră a publicului. Spre finalul campaniei, oameni politici, diplomaţi, ziarişti au început să dea crezare mai mult caselor de pariuri decât anchetelor sociologice. Un episod straniu... Rezultatul consultării a fost clar: 51,9% dintre cei care au votat s-au pronunţat în favoarea părăsirii UE. Premierul Cameron şi-a anunţat demisia, dar aceasta nu e imediată, ci ar urma să se producă la debutul sesiunii de toamnă a Parlamentului. Liderii instituţiilor europene şi ai principalelor grupuri politice din PE au declarat că respectă decizia poporului britanic, deşi o regretă. De la Bruxelles se aşteaptă o declanşare rapidă a mecanismelor juridice prevăzute în Tratatul UE şi încheierea negocierilor în doi ani. La Londra, nu sunt clare nici calendarul, nici strategia de negociere. Boris Johnson, unul dintre posibilii succesori ai lui Cameron, a declarat, de pildă, că nu e nevoie de activarea articolului 50 al Tratatului UE, care îngăduie plecarea unui stat-membru. În schimb, Jonathan Hill, comisarul britanic din Comisia Juncker, a demisionat după anunţarea rezultatului de la referendum, iar portofoliul său – Servicii financiare – va fi asumat de vicepreşedintele Valdis Dombrovskis.

Alte două efecte politice merită atenţie. Primul e clivajul existent între, pe de o parte, Scoţia şi Irlanda de Nord, unde au existat majorităţi clare în favoarea rămânerii în UE, şi, pe de altă parte, Anglia (mai puţin Londra!) şi Ţara Galilor, care au susţinut opţiunea Brexit. Iată de ce şefa guvernului scoţian a anunţat că e posibilă organizarea unui nou referendum pentru independenţă, prim pas al unei viitoare aderări la UE, iar Sinn Fein a cerut reunificarea Irlandei şi a Irlandei de Nord, considerând că e nedrept ca Dublin să fie în UE, iar Belfast în afară.

Pe de altă parte, încurajate de rezultatul referendumului din 23 iunie, mai multe partide din câteva ţări europene au solicitat organizarea unor consultări similare. Astfel, Marine Le Pen a promis un Frexit, dacă ajunge la putere, după prezidenţialele de anul viitor. Kristian Thulesen Dahl, liderul Partidului Poporului Danez, a declarat că e nevoie de un referendum similar cu cel din Marea Britanie, după o negociere în care Copenhaga să solicite celorlalţi europeni avantajele cerute de Londra. Discursuri identice au putut fi auzite de la austriacul Strache şi olandezul Wilders, lideri ai unor partide care clamează libertatea. Lega Nord vrea şi ea imitarea modelului britanic, iar Movimento 5 stelle a vorbit despre un referendum pentru ieşirea Italiei din zona euro. Febra s-a extins şi la Est – Partidul Poporului din Slovacia a început să strângă semnături pentru ca şi Bratislava să abandoneze UE –, ba chiar şi în afara Europei, preşedintele Recep Erdogan gândindu-se că n-ar fi rău să consulte poporul, ca să vadă cât de mult sprijină turcii acordul cu UE din februarie. Cu excepţia lui Erdogan, ceilalţi sunt politicieni în opoziţie, aşa că şansele unor consultări referendare nu sunt foarte mari. Cel puţin acum. E, desigur, uimitor să vezi câţi extremişti vor să-l imite pe Cameron, dar nu trebuie să exagerăm influenţa lor.

Dintr-o perspectivă politică mai generală, rezultatele referendumului din Marea Britanie sunt un test nu doar pentru conservatori – Erdogan fiind şi el membru în reţeaua europeană a acestei familii! – ci pentru întreaga Europă democratică. Va urma oare mai multă integrare, profitând de plecarea britanicilor, care erau văzuţi mai mereu ca un obstacol în aprofundarea politicilor comune, sau se ia o pauză de reflecţie? Partidele guvernamentale vor rămâne pro-europene sau vor căpăta nuanţe eurosceptice, pentru a semăna cu o parte a publicului? Moderaţia va opri furia anti-sistem, care e de multe ori alimentată de critica Europei în versiunea Bruxelles? Am impresia că ne aşteaptă vremuri tulburi.