China - în capcana controlului demografic. Povara grea a „Politicii copilului unic”
0
Politica copilului unic face parte dintr-o suită de măsuri de control demografic instituite de statul chinez, măsuri care trebuie raportate la contextele specifice ce le-au generat. Originea problematicii demografice ar putea fi aşezată, în istoria contemporană, în epoca socialismului dur chinez, şi nu este lipsită de evoluţii sinuoase şi contradictorii.
Ruxandra Iordache*
Presiuni demografice şi măsuri ideologice
Primele îngrijorări ale guvernului chinez vizavi de creşterea demografică explozivă s-au conturat ca urmare a concluziilor recensământului din 1953. Rata mare de creştere a populaţiei impieta asupra obiectivului de dezvoltare economică. O primă campanie de limitare a naşterilor, fără mare succes, a fost demarată în 1956, urmată de o reacţie inversă de respingere a controlului natalităţii în contextul suprimării de către Mao a mişcării contestare O sută de flori (primăvara lui 1957).
Foto: Liderul Mao. Sursa aici.
În acelaşi timp, prin propriile sale principii constitutive, aplicate populaţiei, regimul comunist a adus, începând cu anii ՚50, mari modificări în structura familiei tradiţionale în sânul majorităţii Han, mai ales în mediul rural: egalitatea între bărbaţi şi femei, uniunea prin consimţământ mutual, monogamia obligatorie, predarea obligatorie a bunurilor casnice către stat, obligaţia separării spaţiilor de dormit pentru femei şi bărbaţi, organizarea colectivă a meselor şi a creşterii copiilor au generat scăderi ale natalităţii în această perioadă, care s-au coroborat cu efectele negative ale foametei din timpul Marelui Salt Înainte (1958-1961).
Foto : „Marele salt înainte”. Surse foto aici.
Pe acest fond, în care scăderea populaţiei însemna lipsa forţei de muncă, autorităţile chineze decid, în prima parte a anilor ՚60, să permită refacerea naturală a structurii familiilor majorităţii etnice Han. În 1962 deja, o nouă campanie de limitare a natalităţii era lansată cu un oarecare succes, fiind abandonată în 1966, în contextul Revoluţiei culturale.
Foto: Sursa foto aici.
Aceste abordări oscilante au avut drept urmare mari creşteri demografice după 1964, şi mai cu seamă în 1971. În acest nou context, directiva dată de Zhou Enlai privind limitarea naşterilor devine ”politică naţională fundamentală”, sloganul acestei politici demografice fiind sugestiv: wan, xi, shao (târziu – întârzierea căsătoriei, spaţiat în timp – apariţia tergiversată a copiilor, puţin – număr mic de copii) (Evélyne Sullerot, 2005).
De la Mao la Deng
Un prim prag, stabilit încă de la primele campanii şi preluat de Zhou Enlai, a fost limitarea numărului de copii ai unui cuplu la 2 sau 3 (Isabelle Attané, 2016). Având în vedere că în mediile rurale familiile tradiţionale aveau şi 8 copii, este de înţeles faptul că scăderea fecundităţii a fost la acea vreme unică prin caracterul ei abrupt: de la 5,8 copii/femeie în 1970, la 2,4 (1,4, în mediul urban) în 1979. Totuşi, după moartea lui Mao, această formă de control social s-a intensificat şi a luat forma Politicii copilului unic, în condiţiile menţinerii unui ritm în continuare galopant de creştere demografică. Politica copilului unic se va corela cu obiectivul de dezvoltare economică vizat de reformele din 1978 (liberalismul economic şi reformele lui Deng Xiaoping), care au propulsat China într-o nouă paradigmă politico-economico-socială.
Foto: Reformele economice, 1978. Sursa foto aici.
În 1982, limitarea naşterilor a devenit o îndatorire constituţională (Isabelle Attané, 2005). În 2002, obiectivul Politicii copilului unic este reafirmat prin Legea privind populaţia şi limitarea naşterilor. Sintetizând, după perioada comunismului dur, când problema controlului natalităţii era abordată mai degrabă din perspectiva dogmatismului ideologic, s-a făcut tranziţia către o perspectivă malthusiană care s-a şi menţinut vreme de decenii (Isabelle Attané, 2005) şi care şi-a găsit o expresie ilustrativă în Politica copilului unic.
Dimensiunea poate cea mai stridentă a unei astfel de politici este faptul că impunea familiilor să se limiteze la a avea un anumit număr de copii; nu trebuie pierdute din vedere însă aspectele sale complementare, şi anume stabilirea unei vârste minime pentru căsătorie – 23/25 de ani în cazul femeilor în mediul rural/urban, 25/28 de ani în cazul bărbaţilor în mediul rural/urban –, şi întârzierea automată a momentului naşterii copilului. Merită reamintit că Politica copilului unic se aplica etniei majoritare Han, nu şi minorităţilor etnice (Josiane Froissart, 2010) ce locuiau în zonele rurale periferice şi nu erau integrate marelui proiect naţional de dezvoltare. De asemenea, cele mai stricte prescripţii ale Politicii copilului unic s-au aplicat populaţiei urbane (Isabelle Attané, 2005).
Dat fiind că a ajuns să interfereze cu forţe generate de instinctele naturale sau de fonduri culturale şi religioase preexistente (precum confucianismul), aplicarea Politicii copilului unic a generat în planul vieţii individuale şi sociale reacţii complexe şi subtile, forme de adaptare şi de rezistenţă, adevărate provocări pentru intenţia iniţială a acestei politici de stat. Transgresând legea, aranjamentele individuale constau fie în a nu declara naşterea următorilor copii (aproximativ 3 milioane de copii anual rămân nedeclaraţi, cf. Cecilia Stroe, 2010, ”Chinezii ascund milioane de copii anual”), ceea ce îi condamna pe aceştia la o non existenţă socială, la o viaţă în afara oricărui sistem, a oricărei recunoaşteri oficiale, generând o categorie denumită cu sintagma copii la negru; fie în acte de corupţie, diferiţi funcţionari ”ignorând” cu preţul unei sume consistente de bani prezenţa unui al doilea sau al treilea copil al cuplului; fie, mai recent, în a accepta plata unei amenzi consistente, opţiune susţinută de o reuşită economică, etalată de altfel în acest fel. Pe lângă situaţiile de felul celor amintite mai sus, nu putem lăsa sub tăcere realitatea dureroasă a avorturilor forţate, asupra cărora puteau decide ofiţerii de ”planning” familial, vigilenţi în a depista femeile purtătoare de copii ilegali şi aflate în imposibilitatea de a achita amenda sau de a cumpăra tăcerea administrativă. Această realitate este negată de oficialităţi dar documentată de organizaţii precum Drepturile Femeilor fără Frontiere (Carol Wickenkamp, ”China joacă alba-neagra cu politica unui singur copil”, 18.11.2013).
Abaterile de la norma impusă de Politica copilului unic reflectau diferite necesităţi individuale sau sociale, unele cu o puternică dimensiune practică. În mediul rural, un număr mai mare de copii asigura o eficienţă mai mare a muncilor agricole, dar putea fi taxată de autoritatea statului prin pierderea unor prime sau beneficii şi avantaje, sau prin aplicarea unor amenzi.
Sursa foto aici.
În mediul urban, Politica copilului unic se plia unor considerente practice în cazul familiilor cu venituri obişnuite şi cu posibilităţi de locuire modeste, dar era transgresată de familiile cu venituri consistente.
Wuhan. Sursa foto aici.
În cursul anilor ՚80, în ciuda prevederilor coercitive şi punitive la pachet cu Politica copilului unic, a existat un număr considerabil de familii cu 2 copii, aspect al realităţii care a condus autorităţile chineze la o îmblânzire a legii, în 1984, în sensul acceptării unui al doilea copil. Astfel, ca excepţie de la regula principală, un cuplu constituit din copii unici putea avea doi copii, dacă, mai ales în mediul rural, primul născut este fată. La distanţă mare în timp, ca urmare a revelării efectelor negative ale Politicii copilului unic, începând cu 2012 şi 2013, şi în mediul urban este acceptat un al doilea născut al cuplului, dacă primul lor născut prezenta un handicap, sau cuplul însuşi este constituit din copii unici (Isabelle Attané, 2016).
Efectele Politicii copilului unic
Chiar dacă a întâmpinat o anumită rezistenţă a populaţiei chineze, Politica copilului unic a produs efecte interesante şi de multe ori dramatice. Aceasta a interferat cu preferinţa preexistentă pentru copiii de sex masculin, valorizaţi pentru responsabilitatea şi contribuţia lor viitoare, instituite cultural, de a se îngriji de părinţii în vârstă. Această preferinţă a condus către două inversări demografice: scăderea numărului de fete (avorturi selective, mortalitate infantilă mai mare în rândul fetelor, preocuparea mai mică pentru creşterea, hrănirea sau tratarea medicală la nevoie a fetelor), reflectată spre exemplu de raportul de 120,6 băieţi la 100 de fete în 2008, 117,9 la 100 în 2010, 113 la 100 în 2015, 111, 3 la 100 în 2020 (faţă de un raport considerat echilibrat de 105 băieţi la 100 de fete) (Isabelle Attané, 2016 şi 2022); creşterea numărului de vârstnici, într-o piramidă numerică de tipul 4:2:1, în care o singură persoană are obligaţia de a întreţine, la vârsta maturităţii sale, 6 vârstnici, cu un impact major asupra propriei evoluţii familiale şi profesionale (Josiane Froissart, 2010).
Foto: Piramida vârstelor în China, 1990 şi 2050, la circa 20 de ani după implementarea Politicii copilului unic şi la circa 30 de ani de la abandonarea acestei politici. Sursa aici.
În timp, în contextele generate de întemeierea de noi familii, dezechilibrul numeric fete-băieţi a condus la o revalorizare pozitivă, chiar dacă nu stabilă, a statutului fetelor, dar şi la compensarea deficitului de fete prin imigraţia vietnamezelor în China. Uneori, copilul unic-fată preia responsabilităţile ce ar fi revenit copilului-băiat vizavi de membrii vârstnici ai familiei, dobândind un nou rol şi statut, ceea ce aducea atingere modelului tradiţional patriarhal/masculin al familiei tradiţionale. În 1996, sub presiunea îmbătrânirii populaţiei şi a scăderii respectului tinerilor faţă de vârstnici şi faţă de obligaţia tradiţională de a se îngriji de ei, statul a elaborat o lege care obligă copiii (inclusiv fetele) să subvenţioneze nevoile vârstnicilor din familie, nerespectarea legii atrăgând o serie de sancţiuni (Evélynne Sullerot, 2005).
Un alt efect al Politicii copilului unic se referă la raportarea părinţilor la unicul copil, chestiune psihologică subtilă şi complexă, din care nu subliniem în acest context decât aspectul solitudinii copilului în cadrul familial şi privarea de ramificaţiile naturale ale unei familii – fraţi, veri, unchi – mai ales de la a doua generaţie de copii unici; dar şi presiunea exercitată de părinţi în direcţia unei obligatorii reuşite a copilului, reuşită măsurabilă în termenii performanţei sale educaţionale, profesionale etc., cu consecinţe din cele mai tulburătoare, între care şi rata mare de sinucideri în rândul adolescenţilor şi tinerilor chinezi (atât fete, cât şi băieţi) (Philip B., ”L՚enfant unique chinois devient-il un étudiant suicidaire?”, în Le Monde, 15 octombrie 2015). În alte interpretări, copiii unici – ”micul rege” şi ”micul soare” ai cuplurilor –, au tendinţa de a deveni răsfăţaţi, dezinteresaţi, sedentari, destinatari exclusivi ai atenţiei şi resurselor familiale, atinşi şi ei de una din maladiile dezvoltării după tiparul occidental al zilelor noastre, obezitatea.
Sursa foto aici.
Problematica efectelor şi consecinţelor Politicii copilului unic în China asupra evoluţiei demografice dar şi asupra structurii familiei tradiţionale este reliefată de aspectele semnalate mai sus. Politica copilului unic constituie una din formele de ingerinţă a statului chinez în deciziile de viaţă personală/intimă a individului – ingerinţă atât de condamnabilă din perspectiva standardelor occidentale –, China fiind în acelaşi timp unică în lume prin a fi aplicat, cu titlu obligatoriu şi prin mijloace coercitive, pentru o lungă perioadă de timp, un control de stat asupra naşterilor. Critica occidentală stimulată de Politica copilului unic capătă însă unele nuanţe în faţa realităţii faptului că, în mod spontan, în numeroase state occidentale s-a înrădăcinat opţiunea cuplurilor tot pentru copilul unic, justificată prin diferite motive şi priorităţi sociale, economice, culturale, educaţionale (Josiane Froissart, 2010).
Îmbătrânirea populaţiei
Pe de altă parte, în contextul modernizării Chinei şi al intrării sale în circuitele mondiale de orice fel, favorizată de fluxurile globalizării, nu este mai puţin semnificativ faptul că Politica copilului unic, văzută iniţial ca o constrângere şi ca o atingere adusă libertăţii individuale, s-a transformat, mai cu seamă în zonele urbane, într-o autentică alegere de viaţă.
Sursa foto aici.
În această cheie poate fi interpretată scăderea fecundităţii ce a marcat deja în anii 1990 China, şi care combină efectele Politica copilului unic cu trendul inevitabil produs de modernizare, de progresele sanitare, educaţionale, dar şi de creşterea constantă a costurilor de trai, mai cu seamă în mediul urban (salarii modeste, spaţii mici de locuit).
În anul 1999, China a ajuns la 60 000 000 de copii unici, majoritar băieţi (Isabelle Attané, 2005). În această perioadă, rata fecundităţii în China era cea mai scăzută din lume, între 1,2 şi 1,5. La fel şi în 2020, această rată este în continuare mică, de 1,3 (Isabelle Attanée, 2022), fiind unul din indicatorii cheie pentru problematica de mare actualitate a imposibilităţii schimbului de generaţii şi a îmbătrânirii populaţiei. Cea mai amplă şi mai evidentă consecinţă a Politicii copilului unic, într-un orizont de timp de câteva decenii, este deci negativă. Îmbătrânirea populaţiei Chinei se produce cu o rată alarmantă.
Sursa datelor: statistici ONU; recensăminte chineze, cf. Isabelle Attané, 2016, Sursa aici.
De notat că îmbătrânirea populaţiei chineze se produce pe fondul unei creşteri demografice – atribuită şi creşterii speranţei de viaţă – care depăşeşte valoarea populaţiei totale estimate în 2010, conform tabelului de mai sus, pentru 2050: ONU estimează populaţia Chinei la peste 1 425 milioane, pentru 1 iulie 2022. Este adevărat că se estimează că această creştere demografică a se atenua în jurul anului 2030, piramida vârstelor rămânând însă inversată.
Recensământul din 2012, precum şi cel din 2020 au fost un semnal de alarmă pe care autorităţile l-au luat în serios şi care au şi condus, începând cu 2015, la punerea în chestiune şi abandonarea Politicii copilului unic, în favoarea unei noi abordări: dezvoltarea demografică durabilă pe termen lung, coroborată cu dezvoltarea economică durabilă. Politica celor 2 copii, în 2015, urmată apoi de politica celor 3 copii, în 2021 (Isabelle Attané, 2002), ar fi vectorii acestei reechilibrări cu dublă miză: încetinirea îmbătrânirii populaţiei şi repararea dezechilibrului numeric între sexe.
Sursa foto aici.
Demografie, modernizare şi anti-modernizare în China comunistă
Amendamentele aduse Legii populaţiei din 2002 începând cu 2015 au în vedere: favorizarea naşterilor şi renunţarea la Politica copilului unic; armonizarea vieţii profesionale cu cea familială; reducerea poverii financiare exercitate asupra familiilor (Isabelle Attané, 2022), având în vedere că mulţi chinezi afirmă că le este dificil să susţină costurile de trai şi de şcolarizare pentru mai mulţi copii.
Foto: Partidul Comunist Chinez relaxează politica demografică, începând cu 2015. Sursa foto aici.
Aceste noi abordări sunt departe de a-şi fi produs efectele, cu atât mai mult cu cât se aplică pe un fond cu totul diferit de epoca în care de regulă familiile aveau un număr mare de copii, fond generat de convergenţa mai multor forţe: Politica copilului unic, modernizarea chineză şi noile opţiuni individuale mult mai puţin centrate pe priorităţile şi valorile familiei tradiţionale, aspiraţiile educaţionale şi profesionale înalte şi de lungă durată, obiceiurile favorizate de societatea de consum de inspiraţie occidentală, statutul în continuare inferior al femeii pe piaţa muncii (deşi femeia s-a desprins de rolul sau unic şi strict domestic) şi lipsa de protecţie socială dedicată din partea statului (Isabelle Attané, 2016 şi 2022).
Sursa foto aici.
În condiţiile în care, odată cu relaxarea Politicii copilului unic, numărul de chinezi dornici să aibă mai mult decât un copil este mai mic decât cel estimat, constatăm că, „În materie de demografie, China se confruntă astăzi mai mult ca niciodată cu propriile sale contradicţii.” (Isabelle Attané, 2005)
Ce îi va rezerva viitorul din acest punct de vedere, este deocamdată greu de prezis.
*Dr. Ruxandra Iordache este cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
