Este posibil parteneriatul strategic UE-Statele Unite?

Dacă UE nu îşi va consolida unitatea, SUA s-ar putea orienta către alte entităţi pentru alianţe strategice. Înaintea plecării de la recentul Summit NATO, de la Lisabona, preşedintele Barack Obama s-a întâlnit, timp de două ore, cu liderii  Uniunii Europene.

Comentatorii de politică internaţională au fost nerăbdători să vadă dacă un Summit UE-SUA va avea loc sau se va întâmpla ca în primăvara trecută când, la Madrid, preşedintele american nu a sosit. Aşa că, s-ar putea spune că agenda Summitului UE-SUA (20 noiembrie 2010) a fost mai puţin importantă decât faptul că preşedinţii SUA şi UE s-au întâlnit.

VIDEO Desfrâu cu „fetiţe“ la Summitul NATO

Declaraţia Comună a Summit-ului UE-SUA începe cu o frază pompoasă, parafrazând primul enunţ din Constituţia americană: „Noi, liderii Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii, ne-am întâlnit azi, la Lisabona, pentru a reafirma parteneriatul nostru strâns". Pentru a tempera eventuale aşteptări prea mari, preşedintele Obama a explicat de ce recentul Summit bilateral nu avea ceva spectaculos: liderii americani şi cei europeni au agreat toate punctele discutate. Ceea ce a ridicat o altă întrebare: de ce s-a evitat abordarea unei chestiuni divergente, dar de maximă importanţă bilaterală şi globală, precum politicile economice în contextul actualei crize?

„Relaţie fundamentală"

Să o spunem deschis:  liderii europeni sunt cei care susţin un parteneriat strategic UE-SUA. Liderul de la Casa Albă a precizat şi la recentul Summit: „Relaţia  Americii cu aliaţii şi partenerii noştri  europeni este fundamentală pentru angajamentul nostru mondial şi un catalizator pentru cooperarea globală." Această exprimare repetă aproape cuvânt cu cuvânt enunţul Strategiei de securitate naţională a SUA (mai 2010). În respectiva Strategie, „aliaţii europeni" sunt NATO, pe când „parteneriatul cu o Uniune Europeană puternică" are în vedere promovarea democraţiei şi prosperităţii în regiuni precum Europa răsăriteană, Balcani, Caucaz.

Altfel spus, pentru ca UE să fie un partener strategic al SUA, ar trebui să devină un actor care să exercite putere şi influenţă reale în sistemul internaţional. Dacă liderii de la Bruxelles şi din unele capitale europene vor declama doar că Tratatul de la Lisabona dă UE caracteristicile juridice ale unui actor internaţional şi nu vor întări organizaţia pentru ca ea să aibă capacitatea de a se implica eficient în marile teme globale, Washington-ul va privi spre alte entităţi, unele chiar emergente, pentru realizarea unor parteneriate strategice în politica internaţională.

Relaţia transatlantică

Nu doar Uniunea Europeană este într-o gravă criză. Şi SUA înregistrează o slăbire a puterii şi influenţei în sistemul internaţional, chiar dacă menţine încă anumite domenii de supremaţie globală. În acelaşi timp, se observă că atât liderii americani cât şi cei ai UE caută să dezvolte parteneriate strategice în diferite zone ale globului, care să le repoziţioneze în arhitectura internaţională post-criză. Context în care apar aşteptări  sporite şi în ceea ce priveşte relaţia transatlantică: aceasta ar putea evolua spre un nou tip de parteneriat strategic care să genereze nu doar un factor de putere, cât mai ales un model de restructurare a sistemului internaţional.

Recunoscând că „parteneriatul strategic" este o formă preferată de puterile de azi pentru a trece etapa tranziţiei sistemului internaţional, trebuie să subliniem că are a face mai mult cu logica instituţională occidentală a relaţiilor internaţionale. Un motiv în plus să înţelegem aceste aşteptări crescute faţă de funcţionarea unui parteneriat strategic UE-SUA, care să promoveze nu numai o înţelegere mutuală, dar şi să întărească sistemul de management al problemelor globale, bazat pe respectarea legii, să susţină interesul securităţii regionale şi internaţionale, să ducă la o creştere şi dezvoltare economico-socială sustenabilă. Iar dacă s-ar ţine cont de lecţiile actualei crize economico-financiare internaţionale, care a demonstrat nu numai existenţa puternicelor interdependenţe economice globale, ci şi cât de intens interconectată este zona transatlantică, ar fi cazul ca UE şi SUA să avanseze împreună în viitoarea lume a interdependenţelor complexe, printr-un nou tip de management al relaţiilor internaţionale, care să fie orientat nu doar spre rezultate imediate, ci şi spre problemele esenţiale ale lumii de mâine.

La începutul mandatului preşedintelui Obama, câteva centre americane de analiză a politicii internaţionale au elaborat o propunere prin care arătau că parteneriatul actual între UE şi SUA încă nu este strategic şi că, în contextul internaţional contemporan, un parteneriat strategic între cele două entităţi este urgent.

Regândirea transatlantismului

S-a solicitat nu doar o reînnoire a proceselor, ci şi „noi tipuri de politici". La rândul lor, analiştii europeni prevedeau posibilitatea că dacă preşedintele Obama va trece de la abordarea „hard" la cea „smart" a politicii internaţionale să se poată ajunge la o „convergenţă a gândirii strategice europene şi americane".

Aceasta ar însemna mai mult decât „parteneriatul transatlantic de securitate", ducând spre întărirea cooperării şi chiar regândirea „Noii Agende Transatlantice". Nu ar fi de mirare deci dacă se va constata, ca urmare a recentului Summit UE-SUA, că mediile politice americane şi europene încă pendulează între opţiunile parteneriatului strategic şi competiţiei strategice. Ceea ce ar trebui să revigoreze demersurile adepţilor parteneriatului strategic între UE şi SUA. Până nu va fi prea târziu.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.